Cassation appeal nullified for failure to articulate legal errors regarding start of limitation period and factual re-evaluation in state land concession fee dispute

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. de dosar x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la plata de daune-interese în cuantum de 2.500.000 RON, ca urmare a neexecutării contractului de concesiune nr. x/2015.

De asemenea, s-a solicitat ca pârâta Agenţia Domeniilor Statului să fie obligată la stornarea facturilor nr. x emise la 16.03.2008.

Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 1021, 1073 şi 1075 C. civ. 1864.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a trimis cauza spre soluţionare secţiei a VI-a Civile, la data de 5 decembrie 2018 fiind înregistrat dosarul pe rolul acestei secţii sub nr. x/2018*.

La data de 18.01.2019 reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat ca îşi extinde acţiunea şi faţă de D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj.

La data de 01.02.2019 reclamanta a depus o nouă precizare prin care a arătat că solicită obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj să realizeze demersurile necesare în vederea punerii în executare a hotărârii ce se va pronunţa, în vederea recuperării sumelor la care va fi obligată Agenţia Domeniilor Statului, cu titlu de prejudiciu.

Pârâta D.G.R.F.P. Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj.

Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.D.R. şi respingerea cererii în raport cu acesta.

Pârâta, Agenţia Domeniilor Statului, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca prescrisă iar, pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

La data de 30.05.2019 a fost înregistrată precizarea de acţiune a reclamantei, prin care s-a renunţat la judecarea capetelor 1 si 2 de cerere, astfel cum a fost precizată.

Prin încheierea din 17.09.2019 s-a luat act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la plata de daune-interese de 2.500.000 RON şi la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor M.A.D.R. şi D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj la efectuarea demersurilor necesare pentru executarea hotărârii ce se va pronunţa. S-a luat act de faptul că reclamanta a renunţat la judecata în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.

Prin încheierea din 09.06.2020 instanţa a luat act de renunţarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata de daune-interese de 2.500.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 962 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. şi s-a constatat inexistenţa dreptului pârâtei Agenţia Domeniilor Statului de a pretinde reclamantei suma de 1.017.786,11 de RON, conform facturilor nr. x din 16.03.2018, precum şi a penalităţilor aferente, cu titlu de redevenţă pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, în temeiul Contractului de concesiune nr. x/16.11.2005.

S-a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta Agenţia Domeniilor Statului la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.789,9 RON, reprezentând 13.782,9 RON taxă judiciară de timbru şi 20.000 RON onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând în principal anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaţi instanţe şi, în subsidiar, schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

De asemenea, reclamanta a declarat apel incident, solicitând schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii capetelor 2 si 3 ale acţiunii introductive.

Prin decizia nr. 1035/A din 21 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ce nefondat apelul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului şi, totodată, s-a respins ca lipsit de interes apelul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 962 din 13 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi admiterea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 962 din 13 aprilie 2021, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare recurenta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, la data emiterii facturilor nr. x, anume 16.03.2018, dreptul pârâtei de a solicita contravaloarea redevenţei aferente perioadei 25.09.2007-07.07.2009, potrivit contractului nr. x/2005, era prescris.

Recurenta invocă incongruenţa statuărilor instanţei de apel potrivit cărora contractului de concesiune nr. x/16.11.2005 îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ. şi ale Decretului nr. 167/1958, în condiţiile în care a reţinut în aceleaşi considerente că soluţia dată de prima instanţă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului pârâtei la redevenţă este legală.

Subliniază recurenta că, prin emiterea facturilor contestate, a respectat întocmai sentinţa nr. 114 din 12 iunie 2017, rămasă definitivă şi irevocabilă, ca urmare a deciziei nr. 2836 din 5 octombrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa a obligat Agenţia Domeniilor Statului să respecte contractul de concesiune nr. x/16.11.2005, astfel încât, prescripţia dreptului de a cere redevenţa pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, data preluarii terenului, începe să curgă de la data de 5 octombrie 2017, când a rămas irevocabilă sentinţa nr. 114/12.06.2017.

Faţă de aceste aspecte, concluzionează recurenta că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel că dreptul pârâtei de a pretinde suma de 1.017.786,11 RON s-a prescris, prin raportare la datele scadente menţionate în cuprinsul facturilor.

De asemenea, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul constatărilor acesteia din urmă privind lipsa de relevanţă în cauză a relaţiei Agenţiei Domeniilor Statului cu B. S.R.L.

Învederează recurenta că, urmare a rezilierii contractului de concesiune nr. x/16.11.2005, Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de concedent, a încheiat cu B. S.R.L., în calitate de concesionar, contractul de concesiune nr. x/20.05.2008, cu privire la suprafaţa de teren care, anterior, a făcut obiectul contractului nr. x/16.11.2005. Se arată că terenul nu a putut fi predat noului concesionar întrucât, la data la care urma să aibă loc predarea, s-a constatat că acesta era exploatat în continuare de către reclamantă, împrejurare care a persistat, fiind îndreptăţită recurenta la încasarea redevenţei.

O ultimă critică vizează cheltuielile de judecată la care pârâta a fost obligată, fiind invocată greşita aplicare a art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Susţine recurenta că a contestat în întregime suma de 33.789,9 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate de reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial şi nu doar suma de 20.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum în mod eronat a reţinut curtea de apel în considerentele hotărârii atacate.

Or, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se impunea ca instanţa de apel să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, numai parţial, în măsura pretenţiilor admise.

Pentru aceste motive, recurenta solicită casarea deciziei recurate şi admiterea apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 octombrie 2022 intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost invocată excepţia lipsei de interes, având în vedere că decizia recurată a fost criticată numai din perspectiva prescripţiei dreptului la redevenţă şi a cheltuielilor de judecată acordate reclamantei. Or, decizia recurată a dobândit autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte inexistenţa dreptului pârâtei la redevenţă în temeiul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005, pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 29 decembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere al recurentei în ceea ce priveşte raportul asupra admisibilităţii în principiu întocmit în cauză, prin care s-a invocat netemeinicia excepţiilor nulităţii şi lipsei de interes a recursului, invocate de către intimată prin întâmpinare.

Prin rezoluţia din 19 ianuarie 2023 s-a stabilit termen, în complet de filtru, pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 28 februarie 2023.

4. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de Agenţia Domeniilor Statului, invocată de către intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, urmând a anula recursul, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile iar în acord cu art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de lege.

Invocarea unor anumite motive de casare nu conduce de plano la incidenţa acestora, ci trebuie formulate critici concrete privind raţionamentul instanţei de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu indicarea în mod clar a aspectelor de nelegalitate identificate de parte.

Sancţiunea care intervine în cazul neîncadrării aspectelor invocate de parte în cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză pe care legea o asimilează nemotivării recursului, este nulitatea căii extraordinare de atac.

În cauză, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât susţinerile formulate în dezvoltarea acestuia nu reprezintă critici de nelegalitate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia. Dezvoltând acest motiv, recurenta arată, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut greşit că, la data de 16.03.2018, data emiterii facturilor nr. x, dreptul pârâtei de a solicita contravaloarea redevenţei pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, aferente contractului nr. x/2005, era prescris. Se susţine că, prin emiterea facturilor reprezentând redevenţă, recurenta-pârâtă a respectat întocmai sentinţa nr. 114 din 12 iunie 2017, rămasă definitivă şi irevocabilă, ca urmare a deciziei nr. 2836 din 5 octombrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa a obligat Agenţia Domeniilor Statului să respecte contractul de concesiune nr. x/16.11.2005, astfel încât, prescripţia dreptului de a cere redevenţa pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009 începe să curgă de la data de 5 octombrie 2017.

Prin urmare, ceea ce contestă recurenta, în esenţă, este momentul de început al termenului de prescripţie, în raport cu constatările instanţelor devolutive.

Or, data la care a început să curgă termenul de prescripţie sau data naşterii dreptului la acţiune, indiferent care ar fi legea aplicabilă (Decretul nr. 167/1958 ori C. civ. în vigoare) reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorul de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt astfel stabilite.

Stabilirea momentului care marchează începutul prescripţiei implică, aşadar, verificări de fapt şi aprecieri punctuale ale probatoriului iar cele reţinute de către instanţele devolutive asupra situaţiei de fapt se impun întocmai în faţa instanţei de recurs.

Rezultă, deci, că susţinerile recurentei privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie se referă, în realitate, la aspecte de fapt, ce ţin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

Nu mai puţin, Înalta Curte constată că aceleaşi critici au fost invocate de pârâtă şi în apelul principal formulat în cauză iar, instanţa de apel, analizând motivele invocate, a confirmat soluţia primei instanţe şi a expus în detaliu propriile considerente, respingând astfel apelul pârâtei ca nefondat.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, curtea de apel a validat raţionamentul primei instanţe referitor la intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte redevenţa facturată la data de 16.03.2018 pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009, raportat la datele scadente indicate în cuprinsul facturilor emise de pârâtă. Deşi a stabilit că dispoziţiile legale incidente în cauză sunt C. civ. de la 1864 şi Decretul nr. 167/1958, contrar opiniei primei instanţe, care s-a raportat la C. civ. actual, instanţa de apel a reţinut că această împrejurare nu este de natură să schimbe soluţia tribunalului, dat fiind că, potrivit ambelor reglementări, termenul de prescripţie este acelaşi - de 3 ani. A concluzionat astfel prima instanţă de control judiciar că sumele pretinse de pârâtă, prin facturile emise la 16.03.2018, drept redevenţă aferentă contractului de concesiune pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009, indiferent prin prisma căror prevederi legale ar fi analizate, sunt prescrise.

Totodată, analizând argumentele pârâtei în sensul că prescripţia dreptului de a cere redevenţa pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009 a început să curgă de la data de 5 octombrie 2017, când a rămas definitivă sentinţa nr. 114/12.06.2017, prin decizia nr. 2836 din 05.10.2017, instanţa de apel a reţinut că hotărârea dată într-un dosar care nu a vizat pretenţiile pârâtei la redevenţă pentru intervalul 26.09.2007 - 07.07.2009 nu prezintă relevanţă din perspectiva începutului termenului de prescripţie. Nu în cele din urmă, instanţa de apel a analizat posibila incidenţă a unor cazuri de întrerupere a prescripţiei, raportat la cererile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2008 şi respectiv x/2009, ocazie cu care a concluzionat că nu se confirmă susţinerile pârâtei în acest sens.

Aşadar, dat fiind că în apel partea a avut susţineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a invoca motive de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanţă, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel iar instanţa de recurs se pronunţă exclusiv din perspectiva legalităţii.

În exercitarea controlului de legalitate, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs pârâta contestă cele reţinute de instanţa de apel privitor la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, însă nu indică în concret norma de drept încălcată ori modul în care aceasta ar fi fost greşit interpretată sau aplicată în cauză şi nici nu formulează critici punctuale faţă de argumentele proprii aduse de instanţa de apel în motivarea soluţiei date.

În alţi termeni, din cuprinsul recursului nu rezultă în ce constă nelegalitatea savârşită de instanţa de apel, în sensul de încălcare sau aplicare greşită a regulilor de drept în materie de prescripţie, în ceea ce priveşte redevenţa aferentă perioadei 25.09.2007 - 07.07.2009, solicitată în temeiul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005.

Prin urmare, simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac declarată, atât timp cât recurenta nu a formulat critici de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia atacată.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că nu prezintă relevanţă în cauză legătura contractuală şi de fapt existentă între Agenţia Domeniilor Statului şi terţul B. S.R.L. Se arată că reclamanta a continuat să exploateze terenul ce a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005 şi după intervenirea rezilierii acestuia, împrejurare de fapt ce a fost probată de pârâtă şi care a împiedicat predarea terenului către noul concesionar, B. S.R.L. În consecinţă, recurenta consideră că în mod corect a facturat redevenţa aferentă exploatării exercitate de către reclamantă.

Se constată că, prin această critică, recurenta evocă situaţia de fapt expusă în faţa instanţelor de fond, precum şi probele folosite în susţinerea poziţiei sale procesuale, cu scopul reevaluării acestora de instanţa de recurs.

Aminteşte Înalta Curte că, în calea de atac a recursului, nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză ori situaţia de fapt, judecătorul de fond fiind singurul îndreptăţit conform legii în a le aprecia potrivit circumstanţelor cauzei şi convingerii sale. Mai mult, instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, aria de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 fiind limitată la nelegalităţile identificate pe tărâm substanţial.

Se reţine deci că şi această critică a recurentei priveşte, în realitate, chestiuni legate de temeinicia hotărârii recurate, imposibil de cenzurat în recurs, al cărui scop este verificarea deciziei pronunţate în apel exclusiv din perspectiva legalităţii.

Sub un ultim aspect, recurenta critică menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.789,9 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, fiind nemulţumită de acordarea în integralitate a cheltuielilor solicitate de partea adversă, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte. Prin urmare, recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Or, problema acordarii cheltuielilor de judecată şi cuantumul acestora reprezintă, de asemenea, chestiuni ce ţin de temeinicia hotărârii din apel, asupra cărora curtea de apel a apreciat cu ocazia rejudecării fondului, neputând face în mod valabil obiectul criticilor în recurs. În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, în acord cu care motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de toate cele expuse mai sus, se reţine că recurenta tinde a readuce în discuţie situaţia de fapt respectiv chestiunile de fond din prezentul litigiu, care ţin de temeinicia hotărârii recurate, ca expresie a dezacordului faţă de soluţia din apel. Or, aşa cum s-a arătat, criticile de netemeinicie depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Având în vedere că accesului efectiv la justiţie îi corespunde obligaţia corelativă de a respecta cerinţele formale prevăzute de lege pentru exercitarea în mod valabil a căii extraordinare de atac, se constată că recursul ce face obiectul judecăţii nu îndeplineşte condiţia esenţială de a fi motivat în sensul procedural al termenului.

În cele din urmă, reţinându-se şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 1035/A din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 1035/A din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.