Limitation period in debt-assignment case runs from publicity; credit guarantee fund's damages claim time-barred, appeal rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 martie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 230.000 RON, reprezentând prejudiciu provocat prin nerespectarea prevederilor convenţionale, sumă pe care o solicită actualizată.

Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 1799/2020 din 12 octombrie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de prescripţie extinctivă, respingând în consecinţă acţiunea formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN în contradictoriu cu B. S.A..

Hotărârea instanţei de apel:

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN, care a solicitat admiterea căii devolutive de atac, anularea sentinţei, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Criticile sale au vizat greşita aplicare a normelor legale în materia prescripţiei extinctive în ce priveşte momentul de început al termenului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 783 A din 6 mai 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 20 august 2021, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de intimata-pârâta B. S.A. de îndreptare a erorii materiale din decizia pronunţată, corectând suma acordată acestei părţi cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN, care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut caracterul nelegal la deciziei de apel din perspectiva nemotivării acesteia, precum şi a caracterului contradictoriu al considerentelor; această critică este raportată la considerentul care menţionează că nu se justifică un interes cu privire la realizarea opozabilităţii cesiunii de creanţă faţă Fond (în calitate de fideiusor) la fel ca în cazul debitorului, instanţa neţinând cont de prevederile art. 1571, art. 1579 şi art. 1581 C. civ., instanţa reţinând că cesiunea vizează doar creanţa băncii intimate-pârâte; or, susţine recurentul-reclamant, probatoriu a demonstrat că a fost cesionată inclusiv creanţa sa. A mai susţinut că decizia este redactată în termeni generali, neputându-se înţelege modul în care instanţa a analizat criticile şi argumentele cu care a fost investită. A invocat, totodată, ignorarea de către instanţă a voinţei părţilor astfel cum rezultă din Cap. 8 din Convenţia dintre părţi, fiind încălcat, astfel, art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia de apel, sub un prim aspect, în ceea ce priveşte greşita aplicarea prevederilor art. 1579 şi art. 1581 C. civ., prin aceea că deşi a recunoscut calitatea de fideiusor a Fondului, a înlăturat aplicarea textelor legale menţionate, motivat de faptul că s-ar fi cesionat doar creanţa deţinută de intimata-pârâtă; or, aşa cum a arătat deja, probatoriul administrat în cauză a relevat cesionarea inclusiv a creanţei sale.

Recurentul-reclamanta a criticat decizia de apel şi pentru greşita aplicare a prevederilor art. 2018, art. 2019 şi art. 2034 alin. (1) C. civ., ce reglementează obligaţiile mandatarului, în cazul mandatului cu titlu oneros; a invocat sub acest aspect, clauzele contractuale care atribuie intimatei-pârâte calitatea de mandatar, precum şi obligaţiile acesteia (art. 8.4 şi 8.6 din Convenţia părţilor nr. 96/2008), susţinând nelegalitatea deciziei de apel şi prin raportare la greşita aplicare a prevederilor art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864.

O ultimă critică a vizat aplicarea greşită a prevederilor art. 2523 şi art. 2524 alin. (1) C. civ., în sensul că a fost stabilit eronat momentul de început al curgerii termenului de prescripţie prin raportare la data efectuării formalităţilor de publicitate a cesiunii, corect fiind să se raporteze la momentul la care intimata-pârâtă a adus la cunoştinţă faptul renunţării la mandat.

Prin întâmpinare, intimata B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele expuse în memoriul aflat la dosar nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele argumente: a arătat că decizia este motivată în fapt şi în drept, criticile recurentului-reclamant fiind generice, nearătând în ce constă pretinsa nemotivare.

A mai arătat că decizia de apel este legală şi sub aspectul normelor de drept incidente, susţinând că nu avea obligaţia notificării cesiunii de creanţă, prin raportare atât clauzele convenţiei dintre părţi, precum şi la faptul că s-a cesionat doar creanţa sa, iar nu şi cea a recurentului-reclamant; a arătat, de asemenea, că recurentul-reclamant este terţ faţă de cesiunea exhibată şi în consecinţă în mod legal instanţele devolutive au apreciat că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data efectuării formalităţilor de publicitate, nefiind incidente textele legale invocate de acesta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 octombrie 2021 sub acelaşi număr unic de dosar.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea extraordinară de atac.

În şedinţa publică din 10 februarie 2022 Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă.

Motivarea recursului:

Examinând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate şi la apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Este nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază din această perspectivă legalitatea deciziei de apel, instanţa argumentând atât în drept, cât şi prin prezentarea situaţiei de fapt, de ce a apreciat că nu se impunea notificarea cesiunii de creanţă faţă de recurentul-reclamant. Criticile vizând neaplicarea în cauză a prevederilor art. 1571, art. 1579 şi art. 1581 C. civ. nu vor fi analizate în condiţiile în care recurentul-reclamant le invocă prin raportare la situaţia de fapt, respectiv probatoriul administrat, aspect ce ar conduce la reanalizarea fondului cauzei. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte examinarea conformităţii deciziei de apel cu normele de drept aplicate, ceea ce exclude rejudecarea situaţiei de fapt şi reanalizarea probatoriului administrat.

De asemenea, nu ca avea în vedere nici critica vând nemotivarea deciziei de apel, având în vedere caracterul generic al acesteia. Pentru a determina examinarea legalităţii deciziei de apel din această perspectivă, recurentul-reclamant trebuia să identifice acele critic pretins neanalizate de instanţa devolutivă de atac. Or, aşa cum s-a arătat, critica este formulată general, fără circumstanţierea acelor motive care nu ar fi fost analizate în decizia de apel.

Nu sunt fondate nici criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva neaplicării în cauză a prevederilor art. 1579 şi art. 1581 C. civ. În acord cu instanţa de apel, instanţa supremă reţine calitatea de terţ a recurentului-reclamant faţă de contractul de cesiune încheiat de intimata-pârâtă, cu consecinţa excluderii incidenţei în speţă a textelor legale menţionate. Este adevărat că instanţa de apel a făcut referire la calitatea de fideiusor a recurentului-pârât, dar în contextul în care a reţinut executarea garanţiei de către acesta în mod legal s-a raportat pentru calificarea poziţiei sale faţă de contractul de cesiune de creanţă încheiat de intimata-pârâtă la prevederile art. 7.7 din Convenţia nr. 96/2008 încheiată de părţi.

Plecând de la acest considerent, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul determinării momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţiei extinctivă, respectiv de la momentul efectuării formalităţilor de publicitate pentru cesiunea de creanţă.

În acest context, plecând de la statuarea poziţiei de terţ a recurentului-reclamant faţă de cesiunea de creanţă efectuată de intimata-pârâtă, în mod legal instanţa de apel a analizat incidenţa în cauză a prevederilor art. 2018, art. 2019 şi art. 2034 alin. (1) C. civ., prin raportare la clauzele contractului de mandat încheiat de părţi. Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel care, în urma analizei clauzelor contractului de mandat a concluzionat că nu există o obligaţie asumată de intimata-pârâtă de a notifica eventuala cesiune a creanţei proprii.

De asemenea, instanţa supremă reţine că textul contractual invocat de recurentul-reclamant are în vedere renunţarea din partea intimatei-pârâte la recuperarea propriei creanţe; or, cesiunea nu are valenţa unei renunţări, pentru a determina incidenţa clauzei contractuale invocată prin memoriul de recurs, ci reprezintă o altă formă de recuperare a creanţei. În consecinţă, nu se poate reţine, astfel cum susţine recurentul-reclamant că ar fi incidente normele legale care impun notificarea renunţării la mandat, prin cesiunea de creanţă întocmită intimata-pârâtă nefiind în situaţia de a renunţa la mandatul asumat prin contractul încheiat.

În acelaşi context, se reţine corecta raportare a instanţei de apel la prevederile art. 5 din contractul de mandat încheiat între părţi, nefiind, deci, în prezenţa renunţării la mandat, în condiţiile clauzei contractuale menţionate.

Ultima critică invocată în cauză, vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864 nu va fi analizată de Înalta Curte având în vedere caracterul general în care a fost formulată aceasta, recurentul-reclamant făcând trimitere la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi prin Convenţia nr. 96/2008.

Având în vedere considerentele expuse, în raport şi de prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI şi MIJLOCII S.A. IFN împotriva deciziei civile nr. 783 A din 06 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Obligă recurenta FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI şi MIJLOCII S.A. IFN la plata sumei de 14.723,87 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2022.