Currency risk clause in foreign-currency loans excluded from abusive clause review as reflecting dispositive national law

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., D. şi E., F. şi G., H. şi I., J. şi K., L., M. şi N., O., P. şi Q., în contradictoriu cu pârâtele R. S.A. şi S. S.R.L., au solicitat instanţei: să constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele în CHF) din contractele de credit încheiate cu T. S.A., absorbită prin fuziune de R. S.A.; să oblige una dintre cele două pârâte (fără a preciza care dintre acestea) la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare, la valorile cursurilor de schimb indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor; să oblige pârâta (fără a preciza care dintre acestea) la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar; să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de risc şi să dispună eliminarea acestora, să constate caracterul abuziv al clauzelor ce instituie modalităţile de calcul al dobânzilor contractuale şi să dispună eliminarea clauzelor abuzive.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ., dispoziţiile O.U.G. nr. 21/1992 şi ale O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcţie de contracte şi titularii acestora,J. şi K. păstrându-şi calitatea de reclamanţi în dosarul nr. x/2017.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S. S.R.L. şi a respins cererea formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de reclamanţii J. şi K., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/1 octombrie 2007, în măsura în care îi obligă pe reclamanţi să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al B.N.R. aplicabil CHF/RON la data încheierii convenţiei de credit: 1 CHF = 2,0160 RON.

S-a dispus că, în urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/1 octombrie 2007 vor avea următorul conţinut:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale. Plăţile vor fi efectuate conform "scadenţarului" (listei plăţilor pentru rambursarea creditului, a dobânzii şi altor costuri) - ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadenţarului X 2,0160/rata de schimb RON/CHF stabilită de B.N.R. pentru data scadenţei.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei, prin debitare automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeaşi formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanţi, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanţi conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat."

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., să restituie reclamanţilor toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele care trebuiau plătite în perioada cuprinsă între data încheierii convenţiei de credit nr. x/1 octombrie 2007 şi data rămânerii executorii a hotărârii.

S-a dispus ca sumele care trebuiau plătite de reclamanţi să fie calculate conform formulei arătate la art. 4.1, astfel cum a fost modificat prin hotărâre.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta R. S.A., solicitând anularea sentinţei tribunalului şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă s-a admis apelul pârâtei R. S.A. şi, fiind schimbată în tot sentinţa apelată, s-a respins cererea de chemare în judecată.

Au fost obligaţi intimaţii, în solidar, la plata către apelantă a sumei de 12.630,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi fond parţiale.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii J. şi K., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel. De asemenea, au solicitat cheltuieli de judecată.

În susţinerea recursului, s-a invocat faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că dispoziţiile art. 1.578 C. civ. se aplică cu prioritate faţă de normele Legii nr. 193/2000, cu motivarea că o normă supletivă din dreptul naţional este exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000.

Recurenţii au precizat că instanţa are obligaţia de a analiza eventualul caracter abuziv al unei clauze chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract.

S-a mai arătat că, în temeiul legislaţiei privind protecţia consumatorilor, instanţa este obligată să analizeze, din oficiu, clauzele contestate sub aspectul eventualului caracter abuziv. Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin urmare instanţa de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale prin prisma dispoziţiilor acestei legi.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 mai 2022 intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2023 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la data de 28 februarie 2023.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii critică raţionamentul instanţei de apel privitor la excluderea de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar inserate la art. 4.1 din contractul nr. x/01.10.2007, fundamentat pe ideea că această clauză transpune o normă supletivă din dreptul naţional, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864.

Astfel, în aprecierea recurenţilor, analizând dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, instanţa de apel în mod greşit a înţeles să le aplice cu prioritate, în detrimentul prevederilor imperative ale Legii nr. 193/2000.

Se invocă şi faptul că obligaţia de a analiza eventualul caracter abuziv al unei clauze subzistă inclusiv atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract.

De asemenea, recurenţii susţin regula analizei, din oficiu, a eventualului caracter abuziv, subliniind că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat să se constate îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar. Prin urmare, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze clauza contestată sub aspectul caracterului abuziv.

Toate aceste critici invocate de recurenţi sunt neîntemeiate, astfel că motivul de nelegalitate, care presupune încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Se constată că, privitor la clauza de risc valutar, care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF), instanţa de prim control judiciar a stabilit că această clauză reprezintă o transpunere în cadrul convenţiei părţilor a art. 1578 C. civ. din 1864, fiind exceptată de la domeniul de aplicare a Directivei 93/13/CEE, implicit, a Legii nr. 193/2000, cu consecinţa admiterii apelului băncii, schimbării sentinţei apelate şi respingerii cererii de chemare în judecată.

Prealabil acestei concluzii, instanţa de apel a examinat criticile pârâtei cu privire la aplicarea greşită a legii de către tribunal, realizând o amplă şi riguroasă analiză a clauzei deferite judecăţii, în cadrul căreia a tranşat că, în cauză, operează excluderea clauzei contractuale contestate de la analiza caracterului abuziv. A reţinut astfel că prevederea art. 4.1 din contract, reclamată drept abuzivă, reflectă dispoziţiile supletive ale art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar şi care se aplică automat contractelor de împrumut, indiferent de moneda în care s-ar încheia, cu condiţia ca părţile, prin acordul lor, să nu deroge de la această regulă.

Pornind de la această premisă, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpun art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, curtea de apel a stabilit că prevederea contractuală contestată de reclamanţi nu poate fi supusă controlului din perspectiva caracterului abuziv.

În raport cu aceste constatări judicioase, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu putea păşi la analiza pe fond a eventualului caracter abuziv al clauzei de risc valutar, potrivit cererii de chemare în judecată a reclamanţilor.

Contrar recurenţilor, care, într-o primă critică, invocă aplicarea cu prioritate a art. 1578 C. civ. de la 1864, în detrimentul Legii nr. 193/2000, se constată că instanţa de apel, nu numai că a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 dar a şi aplicat corect aceste dispoziţii, orice susţinere în sens contrar neputând fi primită.

Astfel, o clauză precum cea contestată în prezentul dosar, care transpune o normă legală supletivă din dreptul naţional, excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, conform art. 1 alin. (2) din Directivă, al cărui corespondent în dreptul intern este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În alţi termeni, atunci când clauza defăimată drept abuzivă reproduce sau reflectă tocmai dispoziţia din lege care s-ar fi aplicat convenţiei părţilor, în absenţa clauzei contestate, operează excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nemaifiind posibilă analiza condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, solicitată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reprezintă, practic, un fine de neprimire a cererii introduse de consumatori, în ceea ce priveşte controlul pe fond sub aspectul eventualului caracter abuziv, prin prisma criteriilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, această excludere se justifică prin aceea că, în principiu, prezumţia legitimă este că legiuitorul însuşi, prin normele edictate, a stabilit un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor la încheierea contractului (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180).

Nu mai puţin, instanţa sesizata de consumator este obligată să verifice dacă operează exceptarea de la aplicarea Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă prevederea contractuală reclamată drept abuzivă reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor ori dispoziţii de natură supletivă, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, U. şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, ECLI:EU:C:2017:703).

Prin urmare, stabilind în mod corect incidenţa în cauză a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că raţionamentul instanţei de apel de a nu mai examina clauza sub aspectul caracterului abuziv, din perspectiva criteriilor enunţate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este judicios.

Într-o a doua critică, recurenţii susţin că obligaţia de a analiza eventualul caracter abuziv subzistă inclusiv atunci când clauza vizează obiectul principal sau preţul unui contract.

Pe acest aspect, Înalta Curte aminteşte că, în Cauza C-186/16, U. şi alţii împotriva V. S.A. (ECLI:EU:C:2017:703), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, îndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza condiţiilor subsecvente. Altfel spus, respectând această ordine de prioritate, instanţa de judecată poate proceda la analiza unei condiţii numai în cazul neîndeplinirii condiţiei sau condiţiilor precedente, fiind vorba despre o analiză în etape.

Or, instanţa de apel, procedând la verificarea primei condiţii, în mod corect a constatat că este îndeplinită, respectiv că operează excluderea de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără a mai putea trece la analiza celei de a doua condiţii, subsecventă primeia.

Numai dacă prima condiţie nu ar fi fost îndeplinită, s-ar fi trecut la analiza condiţiei următoare, care presupune să se verifice dacă prevederea contractuală intră în noţiunea de de obiect principal al contractului, caz în care operează, de asemenea, excluderea de la controlul pe fond al caracterului abuziv însă numai cu condiţia exprimării clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil. Dimpotrivă, dacă prevederea contractuală nu este clară şi inteligibilă, instanţa procedează la analiza eventualului caracter abuziv. Este real, aşadar, că instanţa este obligată să examineze eventualul caracter abuziv chiar şi atunci când clauza vizează obiectul principal sau preţul unui contract însă numai în acest context.

Dat fiind că, în cauză, verificările la care instanţa era obligată, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-au oprit în mod corect la prima condiţie, ca urmare a îndeplinirii acesteia, critica recurenţilor nu poate fi primită.

Într-o ultimă critică, recurenţii susţin că, potrivit legii, instanţa de apel era obligată să examineze din oficiu clauza contestată sub aspectul eventualului caracter abuziv, impunându-se acest control şi prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii.

Înalta Curte notează că examenul din oficiu al eventualului caracter abuziv se realizează numai atunci când clauza contestată intră sub incidenţa Directivei 93/13/CEE or, în cauză, instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar este exclusă de la domeniul de aplicare al acesteia. Astfel, dacă o clauză nu intră in domeniul de aplicare a Directivei 93/13/CEE, astfel cum în mod legal a reţinut curtea de apel în cauză, nu se mai pune problema analizei ex officio a caracterului abuziv. Prin urmare, nici această critică nu poate fi reţinută.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în jurisprudenţa sa că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare. În considerentele 37 şi 38 ale acestei hotărâri, se arată că o clauză care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19,N.G., O.H. împotriva R., par. 36, ECLI:EU:C:2020:532).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii K. şi J. împotriva deciziei nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii K. şi J. împotriva deciziei nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.