Retaining advance payment as contractual penalty upon construction contract resolution

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Argeş la 21 februarie 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Borzont S.R.L. a solicitat desfiinţarea contractului nr. x/01.02.2016 încheiat între părţi, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata sumei de 124.000 Euro ce urma a fi achitată societăţii pârâte, datorită neîndeplinirii prevederilor contractuale; restituirea de către societatea pârâtă a sumei de 231.132 RON, echivalentul a 51.000 Euro, achitată de reclamantă şi obligarea pârâtei la plata de daune interese de 0,01%/zi întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1550, art. 1872, art. 1635 şi următoarele din C. civ. şi art. 1530 din C. civ., art. 14 din Legea nr. 177/2015 cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 10/1995.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în principal, rezoluţiunea contractului de antrepriză menţionat, cu reţinerea de către aceasta a avansului achitat de reclamantă, iar în subsidiar, obligarea reclamantei la plata daunelor-interese în cuantum de 217.616,33 RON, constând în contravaloarea tuturor cheltuielilor efectuate de către pârâtă, prin deducerea acestora din avansul achitat. În acest sens a arătat că culpa pentru neexecutarea contractului aparţine reclamantei, aceasta fiind obligată mai întâi să execute propriile obligaţii privind obţinerea autorizaţiilor de construire şi de a plăti avansul de 50% la momentul încheierii convenţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 316 din 12 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Prin sentinţa civilă nr. 2111 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Harghita a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Prin decizia nr. 561 din 27 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 27 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Borzont S.R.L.. A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. Borzont S.R.L. şi s-a dispus rezoluţiunea contractului nr. x/01.02.2016 încheiat între părţi şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a avansului de 231.132 RON, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 63.971 RON daune-interese.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. Borzont S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 173/A-CONT din 12 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. Borzont S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 356 din 27 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, care a fost schimbată în sensul că a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi dispune rezoluţiunea contractului nr. x/1 februarie 2016 din culpa reclamantei, cu reţinerea de către pârâtă a avansului în sumă de 231.132 RON, conform art. XIII din contract. A fost respinsă în rest cererea reconvenţională. A fost respinsă cererea principală. A fost obligată intimata-reclamantă la plata sumei de 20.014 RON cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Piteşti, cu cheltuielile de judecată din toate fazele procesuale.

În acest context, recurenta consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1554 alin. (1) din C. civ., art. 1321 C. civ., a prevederilor art. 1170 din C. civ. cu raportare la art. 3 din Legea nr. 10/1995 şi a art. 9 din C. proc. civ.

Potrivit art. 1554 alin. (1) din C. civ. contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat, fiecare parte fiind ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

Astfel, soluţia instanţei de apel în sensul dispunerii rezoluţiunii contractului cu reţinerea de către partea adversă a avansului plătit de reclamantă în cuantum de 231.132 RON, încalcă art. 1554 alin. (1) din C. civ. privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului asupra căruia s-a dispus rezoluţiunea, în sensul că părţile nu au fost repuse în situaţia anterioară, S.C. BORZON S.R.L. nefiind obligată să restituie avansul primit.

În acest context, recurenta arată că, este adevărat că potrivit art. XIII din contractul încheiat cu partea adversă, în caz de încetare a contractului avansul plătit rămâne la executant, însă art. XIII din contract nu poate fi interpretat ca un pact comisoriu deoarece, potrivit art. 1553 alin. (1) din C. civ. acesta produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrag rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Or, art. XII din contract nu prevede expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare duc la rezoluţiunea contractului - art. XIII din contract folosind o terminologia generală şi vagă "neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una din părţi" adică orice obligaţie contractuală.

În acest sens, se arată că S.C. BORZON S.R.L. a efectuat o mică parte din lucrări, care însă sunt neconforme, astfel cum rezultă din expertiza judiciară întocmită în faza procesuală a fondului şi având în vedere că între părţi a fost încheiat un contract cu executare succesivă, un contract de antrepriză în construcţii, s-ar putea interpreta că art. XIII din contract se referă la reziliere, însă ambele părţi au cerut rezoluţiunea contractului şi nu rezilierea lui, iar aplicarea în speţă a art. XIII din contract, articol ce devine aplicabil doar în cazul rezilierii sau în cazul încetării contractului, potrivit art. 1321 din C. civ. şi nu al rezoluţiunii, încalcă art. 9 din C. proc. civ. privind obiectul şi limitele procesului, adică încalcă principiul disponibilităţii în procesele civile.

Mai mult, recurenta consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1170 din C. civ. privind buna-credinţă la încheierea contractelor cu raportare la art. 3 din Legea nr. 10/1995, ce prevede eliberarea autorizaţiei de construire.

Trebuie reţinut faptul că S.C. BORZON S.R.L. este un profesionist în domeniul realizării construcţiilor, acesta având obligaţia de a nu începe executarea niciunei lucrări până ce nu avea din partea reclamantei autorizaţia de construire şi ordinul de începere al lucrărilor, ordin ce îmbracă forma unui act scris şi înmânat intimatului, care îl autoriza să efectueze construcţiile din contract.

Prin urmare, nu se poate reţine că obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă a S.C. BORZON S.R.L. a fost îndeplinită doar raportându-ne la înştiinţarea acestuia despre obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire.

Deoarece pârâta a început executarea lucrărilor, în condiţiile în care nu exista autorizaţie de construire şi nici ordin de începere al lucrărilor, dublat de faptul că a încasat un avans considerabil în condiţiile în care nu exista certitudinea obţinerii autorizaţiei de construire, duce la concluzia de netăgăduit că S.C. BORZON S.R.L. nu a acţionat cu bună-credinţă nici în timpul negocierii şi încheierii contractului şi nici în timpul executării acestuia, buna sa credinţă netrebuind să fie raportată doar la obligaţia de înştiinţare privind obligaţia obţinerii de către noi a autorizaţiei de construire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20.10.2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24.11.2022 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în sedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din data de 16 februarie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul şi a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat desfiinţarea contractului încheiat de părţi ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către pârâtă. La rândul său pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a invocat culpa reclamantei în privinţa neîndeplinirii obligaţiilor proprii.

Prin decizia atacată, analizând fondul litigiului sub aspectul obligaţiilor asumate de părţi, instanţa de apel a reţinut faptul că din probele administrate în cauză rezultă că, deşi reclamanta nu şi-a respectat obligaţia de a achita avansul integral şi de a obţine autorizaţiile de construire, pârâta a început efectuarea lucrărilor cu bună-credinţă, executând o parte esenţială din lucrări, situaţie faţă de care nu i se poate reţine nicio culpă în neexecutarea contractului de antrepriză.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că neobţinerea autorizaţiilor de construire, cu consecinţa nepunerii acestora la dispoziţia prestatorului reprezintă o neexecutare însemnată a contractului, în condiţiile în care autorizaţiile reprezintă cerinţa esenţială pentru realizarea obiectivului, reclamanta neîndeplinind nici obligaţia de a achita avansul integral, în condiţiile stabilite prin contract.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a concluzionat că este îndeplinită condiţia de fond a existenţei unei neexecutări însemnate a obligaţiilor contractuale, imputabile beneficiarului respectiv reclamantei, prestatorul, în speţă pârâta, fiind îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului din culpa exclusivă a beneficiarului.

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1554 alin. (1), art. 1321 şi a prevederilor art. 1170 din C. civ. cu raportare la art. 3 din Legea nr. 10/1995 şi a art. 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată faptul că soluţia instanţei de apel în sensul dispunerii rezoluţiunii contractului cu reţinerea de către partea adversă a avansului plătit de reclamantă în cuantum de 231.132 RON, încalcă art. 1554 alin. (1) din C. civ. privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului asupra căruia s-a dispus rezoluţiunea. În acest sens se arată că părţile nu au fost repuse în situaţia anterioară, deoarece pârâta nu a fost obligată să restituie avansul primit.

Critica este nefondată, dispoziţiile art. 1554 alin. (1) din C. civ. ce reglementează efectele rezoluţiunii fiind corect aplicate în cauză.

Potrivit acestui text de lege, contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

Prin alin. (2) se prevede că rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

Din interpretarea textelor de lege enunţate anterior rezultă că efectul retroactiv al rezoluţiunii nu are caracter absolut existând situaţii în care părţile nu sunt ţinute să restituie prestaţiile primite, răspunderea contractuală generând obligaţii de despăgubire în cazul încălcării obligaţiilor contractuale.

Astfel, deşi un contract este desfiinţat ca urmare a rezoluţiunii, pentru anumite raţiuni vor supravieţui, cu titlu de exemplu, clauzele contractuale referitoare la soluţionarea diferendelor, precum şi clauzele contractului care, în temeiul convenţiei părţilor, prin natura lor sau potrivit anumitor împrejurări, au o independenţă relativă, menită să le asigure aplicarea după încetarea efectelor contractului.

În această categorie intră clauzele care reglementează răspunderea contractuală, precum şi alte clauze a căror natură este menită să supravieţuiască contractului în limitele stabilite de părţi. Acestea se bucură de autonomie fiind concepute în mod special pentru situaţia în care o parte nu şi-ar respecta obligaţiile asumate, cum ar fi clauza penală care îşi poate produce efectele între părţi independent de intervenirea rezoluţiunii contractului aceasta putând fi activată de însăşi incidenţa acestei sancţiuni civile.

În situaţia dedusă judecăţii, pe lângă încetarea contractului prin rezoluţiune, instanţa de judecată a fost învestită şi cu acordarea despăgubirilor în urma pronunţării rezoluţiunii, prin urmare repunerea părţilor în situaţia anterioară a fost limitată de obligaţiile contractuale asumate de părţi.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului ca efect al rezoluţiunii, nu se produce deplin ci este limitată la cadrul contractual dedus judecăţii respectiv la verificarea de către instanţă a respectării obligaţiilor contractuale.

În cauză părţile au stabilit prin art. XIII din contract că, în situaţia încetării acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, avansul plătit rămâne la executant, respectiv la pârâtă.

Această clauză contractuală îşi produce efectele, conform art. 1.554 alin. (2) C. civ., menţionat anterior, întrucât reprezintă o înţelegere convenţională a obligaţiei de restituire a prestaţiilor în caz de desfiinţare a contractului, permisă de art. 1.635 cu referire la art. 1.554 alin. (1) C. civ. De asemenea, clauza contractuală amintită constituie o veritabilă clauza penală, expres asumată de părţi pentru situaţia neexecutării propriilor obligaţii de către beneficiar, în speţă recurenta.

Potrivit art. 1.538 C .civ., clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. Din art. 1.530 C. civ., rezultă că restituirea prestaţiilor executate este compatibilă cu mijlocul juridic al acordării daunelor interese, astfel încât, în contextul reţinerii culpei exclusive a recurentei, cererea de restituire a avansului este admisibilă.

Ca atare, în situaţia în care instanţa de fond a reţinut culpa recurentei, dispoziţiile art. XIII din contract devin incidente chiar dacă acestea nu prevăd expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare duc la rezoluţiunea contractului, atât timp cât obligaţiile nerespectate de recurentă, respectiv obţinerea autorizaţiei de construcţie şi plata integrală a avansului, au caracter esenţial, fapt ce a atras reţinerea culpei acesteia.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a încălcat art. 9 din C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii deoarece a reţinut că art. XIII din contract se aplică în cazul rezoluţiunii deşi, în opinia recurentei, clauza este aplicabilă doar rezilierii şi, întrucât instanţa nu a fost învestită a acest petit, au fost încălcate limitele procesului.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, prin urmare principiul disponibilităţii nu vizează modul de interpretare al unei clauze contractuale, după cum greşit susţine recurenta.

Referitor la această clauză instanţa de apel a reţinut faptul că având în vedere situaţia juridică dedusă judecăţii şi interpretând clauza de la art. XIII din contract prin prisma 1549 alin. (1) din C. civ., este mai mult decât evident faptul că în cazul neexecutării obligaţiilor - indiferent de denumirea dată de către părţi instituţiei care intervine - aceasta nu poate fi decât rezoluţiunea, cu daune-interese.

Prin această interpretare a clauzei prevăzute la art. XIII din contract instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. conform căruia judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

În consecinţă, susţinerile recurentei că dispoziţiile art. XIII din contract reglementează mai degrabă rezilierea decât rezoluţiunea nu pot fi primite, interpretarea reţinută de instanţa de apel fiind în concordanţă cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, în cauză nefiind solicitată rezoluţiunea de către recurenta-reclamantă.

Recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1170 din C. civ. privind buna-credinţă la încheierea contractelor cu raportare la art. 3 din Legea nr. 10/1995, ce prevede eliberarea autorizaţiei de construire.

Această critică nu poate fi reţinută obligaţia de a obţine autorizaţia de construcţie fiind asumată de recurentă în calitate de proprietar al terenului pe care urmau să fie edificate construcţiile.

Totodată, invocarea relei credinţe a pârâtei nu are fundament juridic în cauză, nerespectarea unei obligaţii de către o parte contractuală neputând atrage răspunderea celeilalte părţi.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 173A-CONT din 12 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă BORZONT S.R.L.

Totodată, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alina. C. proc. civ. va obligă recurenta să plătească intimatei suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 173A-CONT din 12 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă BORZONT S.R.L.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2023.