Nullity of cassation appeal due to failure to distinguish between substantive merits review and illegality in contractual liability for incomplete construction.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 305/28.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocată de pârâtul Judeţul Ilfov; s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia privind încălcarea de către reclamanţi a dreptului pârâţilor la un proces echitabil, invocată de acelaşi pârât; s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL), A., Distrigaz Sud Reţele; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Sectorului 1; a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari şi s-a respins, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 şi Consiliul Local Voluntari; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii A., Distrigaz Sud Reţele şi s-a respins, ca prescrisă, acţiunea îndreptată împotriva celorlalţi pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, S.C. D. S.A., S.C. A. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L.; a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 168A/06.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 305/28.01.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011 şi, în consecinţă, s-a anulat, în parte, sentinţa şi s-a trimis cauza spre judecare aceleiaşi instanţe, fiind menţinute dispoziţiile referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Prin decizia civilă nr. 2267/9.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost admise recursurile declarate de recurenţii S.C. A. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de S.C. D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 168 A din 06.02.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 263A/09.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 305 din 28.01.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, a anulat în parte sentinţa atacată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, doar în privinţa pretinselor prejudicii materiale născute în perioada 7.07.2008-1.03.2011. De asemenea, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul că au fost respinse, ca prescrise, pretenţiile reclamanţilor referitoare la pretinsele daune născute în perioada 17.05.2008-6.07.2008 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 4627/06.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B. şi C. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Judeţul Ilfov, S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 263A/2018 din 9 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 267218.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocata de parata Agentia Natională pentru Locuinţe, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Agentia Nationala Pentru Locuinte, Ministerul Dezvoltarii Regionale şi Administratiei Publice, Sectorul 1 Bucuresti, Judetul Ilfov, Orasul Voluntari, Municipiul Bucuresti prin Primar. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C. în contradictoriu cu pârâta Agentia Nationala pentru Locuinte, a obligat pârâta Agentia Nationala Pentru Locuinte la plata catre reclamanti a sumei de 49791 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plătii, cu titlu de despagubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011. De asemenea, a respins acţiunea formulată de reclamantii B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltarii Regionale şi Administratiei Publice, Sectorul 1 Bucuresti, Judetul Ilfov, Orasul Voluntari, Municipiul Bucuresti prin Primar, ca neîntemeiată. A respins cererile de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului şi a Municipiului Bucuresti prin Primar General ca rămase fără obiect. A obligat pârâta Agentia Nationala pentru Locuinte la plata catre reclamanţi a sumei de 11945,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanţii la plata catre pârâtul Oraşul Voluntari a sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentand onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe pârâta ANL a formulat apel înregistrat la data de 01.04.2021 prin care a solicitat modificarea sentinţei civile apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1977 A din 07 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 2672/18.12.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi B. şi C., ca nefondat.

Curtea a apreciat, prin raportare la criticile formulate de către apelantă, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, având în vedere probatoriul administrat, efectuând o corectă coroborare şi apreciere a probelor precum şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Faţă de limitele în care a fost exercitat apelul, Curtea a constatat că acesta priveşte soluţia primei instanţe de obligare a apelantei la plata către intimaţi a sumei de 49.791 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plătii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011 în temeiul răspunderii civile contractuale.

Obligaţia asumată de către apelantă prin contractul de mandat este una de rezultat, având în vedere că prin art. 13 din contractul de mandat, apelanta s-a obligat ca, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, aceasta să asigure terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general.

Din analiza obligaţiilor care reveneau apelantei A.N.L., se desprinde concluzia că fapta culpabilă a sa, imputată în cadrul prezentului litigiu, este reprezentată de nefinalizarea imobilului prin nefinalizarea reţelei de utilităţi în termenul convenit, 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen care a expirat în prezenta cauză la data de 17.05.2008, astfel cum s-a reţinut deja.

Fiind în prezenţa unei obligaţii contractuale de rezultat, faptul neexecutării este prezumat cât timp debitorul obligaţiei nu face dovada îndeplinirii acesteia.

Totodată, Curtea a constatat că, sub aspectul caracterului obligaţiei, ambele părţi au invocat puterea de lucru judecat, apelanta în sensul că prin deciziile Î.C.C.J. nr. 644/26.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2010, nr. 2855/26.09.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2010, nr. 471/12.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011, nr. 3725/05.11.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2010, ale CAB nr. 1900R/09.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2010, nr. y/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012 şi nr. 532/12.12.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 s-a reţinut caracterul de diligenţă al obligaţiilor asumate de intimată prin contractul de mandat, iar intimaţii în sensul că prin deciziile pronunţate în dosarele nr. x, inclusiv prin decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut caracterul de obligaţie de rezultat.

Conform efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ., o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Cu toate acestea, având în vedere principiul relativităţii efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenţa identităţii de părţi pentru că ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

Or, în cauză, Curtea a constatat că nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi raportat la deciziile invocate de acestea câtă vreme, în aceste litigii, intimaţii din prezenta cauză nu au fost parte, aceştia având calitatea de terţi.

ANL a fost parte în toate aceste litigii, astfel încât, participând la proces, ea a beneficiat de toate garanţiile procesuale pentru a-şi apăra dreptul. Altfel spus, Curtea a apreciat că, atunci când este vorba despre opunerea unei hotărâri judecătoreşti faţă de un colitigant de către un terţ, acesta nu o face cu valoarea autorităţii de lucru judecat (prin ipoteză nefiind întrunite elementele acesteia), dar consecinţele în privinţa părţii vor fi asemănătoare, câtă vreme aceasta nu poate demonstra contrariul a ceea ce s-a statuat prin hotărârea anterioară; tot astfel, când terţul se prevalează contra litigantului de dispozitivul şi motivele care susţin necesarmente hotărârea, constrângând părţile să nu le repună în discuţie, el invocă autoritatea de lucru judecat, dar nu în sensul în care o fac părţile, cu relativitatea efectelor acestuia, ci ca pe un fapt.

Privită din perspectiva relevată în paragraful anterior, Curtea a concluzionat că pot fi opuse apelantei cu titlu de fapt aspectele reţinute prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011 şi anume că aceasta a avut o pasivitate în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, că aceasta a încălcat a principiului bunei administrări, că aceasta a refuzat nejustificat să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuinţe Henri Coandă, faţă de toate imobilele cuprinse în acest program, aceste obligaţii fiind unele de rezultat, revenind prezentei instanţe rolul de a aprecia, în schimb, relevanţa acestor fapte (în limitele în care ele au fost reţinute şi astfel cum au fost calificate) în prezenta cauză. În schimb, apelanta nu poate opune intimaţilor cele statuate prin deciziile invocate de aceasta în condiţiile în care intimaţii nu au fost parte în aceste litigii.

Apelanta avea obligaţia, potrivit art. 1 din contractul de mandat, să îi reprezinte pe intimaţi în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, astfel încât acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, în termenul de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, şi anume cel târziu la data de 17.05.2008, apelanta neexecutând această obligaţie de rezultat în termenul prevăzut în condiţiile în care locuinţa care a făcut obiectul contractului de construire nu a fost finalizată în perioada analizată de prima instanţă şi anume 07.07.2008-01.03.2011, aspect necontestat, de altfel, de către apelantă.

Apelanta avea datoria de a face dovada că şi-a îndeplinit obligaţia având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că, după ce primul probează existenţa obligaţiei, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia. Or, această dovadă nu a fost făcută de apelantă.

Apelanta a susţinut că aceasta nu şi-a asumat contractual obligaţia de a realiza utilităţile, reclamanţii având cunoştinţă de faptul că executarea lucrărilor de reţele de utilităţi şi dotări urbane se vor realiza conform Convenţiei MM nr. 1909/2004, iar reclamanţii nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relaţiile cu entităţile menţionate în această convenţie, lipsa acestei obligaţii în sarcina ANL fiind stabilită de instanţe în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 620/27.01.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, prin sentinţa civilă nr. 8826/25.07.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008 şi prin sentinţa civilă nr. 8903/27.11.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, obligaţia de realizare a utilităţilor incumbând Municipiului Bucureşti potrivit Contractului de proiectare şi execuţie lucrări nr. x respectiv 731/30.12.2013. Or, Curtea a constatat că aceste aspecte nu prezintă relevanţă în condiţiile în care apelanta ANL şi-a asumat obligaţii în mod direct către intimaţi, astfel cum s-a reţinut mai sus.

Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că demersurile întreprinse de către apelantă nu sunt suficiente pentru a se reţine îndeplinirea obligaţiilor asumate, apelanta nefolosind toate pârghiile care îi erau puse la dispoziţie pentru executarea corespunzătoare a mandatului primit.

Totodată, Curtea a reţinut că apelanta a avut control deplin asupra urmăririi edificării şi finalizării construcţiei intimaţilor. Astfel, antreprenorul general a fost ales de apelantă anterior încheierii contractului de mandat, intimaţii neavând niciun drept de opţiune în ceea ce priveşte alegerea antreprenorului şi nici mijloace de control a activităţii acestuia. De asemenea, apelanta este cea însărcinată cu urmărirea stadiului lucrărilor, calitatea acestora, respectarea termenelor de execuţie, racordarea la utilităţi, cu autorizarea tragerilor din cont pentru plata lucrărilor efectuate, după verificarea situaţiilor de lucrări, cu realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, cu încasarea penalităţilor de întârziere pentru neîncadrarea in graficele de execuţie, cu gestionarea garanţiilor de buna execuţie, cu luarea deciziei de înlocuire a constructorului.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată împotriva Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că potrivit chiar susţinerilor ANL aceasta a fost formulată în anul 2020, deci tot după perioada supusă analizei.

În concluzie, apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura terminarea lucrărilor la locuinţa intimaţilor până la data de 17.05.2008 după cum nici nu a întreprins, măcar, toate demersurile pentru a putea îndeplini această obligaţie.

În ceea ce priveşte vinovăţia apelantei în neexecutarea obligaţiei contractuale asumate, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1539 din vechiul C. civ., principala obligaţie a mandatarului este aceea de a executa mandatul, iar neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii face ca mandatarul să răspundă nu numai în caz de dol, ci şi de culpă simplă.

Din analiza situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente rezultă că apelanta, în executarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, nu a acţionat după tiparul abstract al unei persoane prudente şi diligente, aceasta nu a justificat în mod dovedit pasivitatea sa în legătură cu finalizarea locuinţei intimaţilor, mai ales în raport de competenţele extinse şi mijloacele puse la dispoziţie de lege şi actele juridice încheiate pentru a-şi executa mandatul primit, astfel cum acestea au fost deja detaliate.

În mecanismul răspunderii civile contractuale, conform art. 1082 din vechiul C. civ., neexecutarea obligaţiei se prezumă a fi imputabilă debitorului, până la proba contrară, constând în existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere, cum ar fi forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului etc.

Or, în speţă, apelanta nu a dovedit existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere. Faptele terţilor constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau potrivit contractelor încheiate cu apelanta nu o exonerează pe aceasta de răspundere, în condiţiile în care, potrivit contractului de mandat încheiat, apelanta răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este.

În ceea ce priveşte existenţa unei relaţii contractuale proprii între intimaţi şi antreprenorul general, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere.

Referitor la susţinerea apelantei ANL în sensul că nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001 să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de construcţii şi de utilităţi, ANL nefiind dezvoltator şi coordonator al programului de construcţii la nivel naţional, Curtea a constatat că aceasta nu prezintă relevanţă în condiţiile în care avea obligaţiile din art. 1 din contractul de mandat astfel cum acestea au fost deja analizate.

În consecinţă, Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune atragerea răspunderii contractuale a apelantei pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011.

Sub aspectul întrunirii condiţiilor privitoare la prejudiciu, apelanta a arătat că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu în condiţiile în care obligaţia de finalizare şi predare a locuinţei incumba exclusiv antreprenorului general. Or, Curtea a constatat că acest aspect nu vizează prejudiciul reclamat de către intimaţi, ci vizează condiţia existenţei unei neexecutări a unei obligaţii contractuale.

În ceea ce priveşte critica apelantei în sensul că nici în contractul de mandat şi nici în Convenţia MM1909 nu s-a stipulat nicio clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta există în contractul de construire încheiat exclusiv între intimaţi şi constructor, Curtea a constatat că inexistenţa unei clauze penale în contractul de mandat nu echivalează cu o exonerare a apelantei de răspundere în lipsa unei clauze exprese în acest sens, după cum nici inserarea unei asemenea clauze în contractul de construire nu are o asemenea valenţă.

Apelanta a mai susţinut că, pentru a se putea acorda indemnizarea prejudiciului constând în pierderea unei şanse, se cere a se dovedi atât că la momentul intervenţiei faptei ilicite care a cauzat pierderea şansei victima era în cursul exercitării şansei sale ori în măsură să profite de ea cât şi că exista o probabilitate a obţinerii avantajului dorit. Or, Curtea a constatat că intimaţii nu au invocat pierderea unei şanse în sensul învederat de apelantă, ci lipsa de folosinţă care poate fi cuantificată prin raportare la chirie care, în esenţă, relevă preţul folosinţei.

Curtea a constatat, faţă de concluziile raportului de expertiză, faţă de obiecţiunile ANL formulate raportate la concluziile raportului de expertiză, faţă de încuviinţarea de la termenul din data de 01.10.2020 a obiecţiunilor la raportul de expertiză şi faţă de răspunsul expertului la obiectiuni, că raportarea pentru evaluarea lipsei de folosinţă la un imobil finalizat într-un cartier finalizat a reprezentat chiar obiectivul încuviinţat de instanţă, iar apelanta ANL nu a formulat obiecţiuni cu privire la aspectele învederate prin apel, necontestând nici răspunsul expertului la obiecţiuni. În consecinţă, nu a fost reţinută susţinerea apelantei în sensul că în mod greşit s-a raportat evaluarea prejudiciului la un imobil finalizat, cu atât mai mult cu cât intimaţii au invocat lipsa de folosinţă a imobilului astfel cum acesta ar fi trebuit să fie finalizat cel târziu la data de 17.05.2008.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că prejudiciul nu are caracter cert în condiţiile în care nu au fost prezentate probe din care să rezulte că reclamanţii ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosinţa locuinţei în condiţiile lipsei utilităţilor şi a străzilor, Curtea a constatat că acest aspect nu prezintă relevanţă în condiţiile în care chiria a fost avută în vedere exclusiv ca expresie a valorii lipsei de folosinţă, nefiind, astfel, necesară dovedirea posibilităţii efective a reclamanţilor de a închiria imobilul.

Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicit şi prejudiciu, apelanta a susţinut că aceasta nu a fost explicată şi nici probată cu atât mai mult cu cât imobilul se află în posesia intimaţilor. Or, Curtea a apreciat această susţinere ca fiind nefondată având în vedere că legătura de cauzalitate a fost analizată de prima instanţă prin hotărârea atacată în cauză, iar acesta rezultă din faptul că intimaţii nu au putut beneficia de folosinţa locuinţei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, invocând dispoziţiile art. 304 alin. (7), (8) şi 9 C. proc. civ. arătând că decizia atacată este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte contradictorialitatea deciziei recurenta arată că sub un prim aspect, instanţa de apel a oscilat între a stabili răspunderea acesteia asumată în baza contractului de mandat pentru ca ulterior să reţină că recurenta nu este exonerată de răspundere pentru inacţiunile terţilor.

Apoi, instanţa de apel a reţinut că, deşi obligaţia de realizare şi predare a construcţiei este în sarcina antreprenorului, recurenta este culpabilă de neîndeplinirea obligaţiei de realizare a locuinţei şi utilităţilor.

Recurenta mai arată că argumenţaţia instanţei de apel potrivit căreia obligaţiile apelantei depăşesc noţiunea de simplă reprezentare a intimaţilor dat fiind faptul că acestea nu sunt limitate la încheierea de acte juridice în numele beneficiarului, modifică limitele mandatului, deoarece această obligaţie nu este stipulată în contract şi nici nu rezultă din Legea nr. 152/1998.

Obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari, această obligaţie revenind constructorului.

ANL nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinţei sau lucrările de infrastructură, de utilităţi şi de urbanizare, prin urmare debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul iar nu ANL, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei în termen nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Recurenta susţine că prin hotărârea recurată nu s-a probat faptul că ANL nu ar fi depus toate eforturile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei, iar simpla împlinire a termenului fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată reclamanţilor nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL, instanţa reţinând greşit că prin contractul de mandat ANL s-a obligat să realizeze utilităţile şi să finalizeze imobilul la cheie.

Semnând procesul-verbal de predare-primire a locuinţei, intimaţii şi-au preluat imobilul astfel că prejudiciul pretins este nejustificat, în contractul de mandat nefiind prevăzută vreo clauză penală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor asumate de ANL, această clauză existând în contractul de construire, încheiat de reclamante cu constructorul. Debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul, iar nu ANL.

În opinia recurentei, decizia este nelegală şi în ceea ce priveşte argumentaţia potrivit căreia instanţa de apel a opus recurentei cu titlu de fapt aspectele reţinute prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2011 deoarece nu a justificat care ar fi argumentul legal potrivit căruia o hotărâre din contencios poate fi opusă astfel, iar alte hotărâri în care au fost cuprinse dezlegări cu privire la conduita pârâtei ANL nu pot avea aceeaşi valoare.

Recurenta concluzionează arătând că interpretarea greşită a actului dedus judecăţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a ANL, în măsura în care obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităţilor în sarcina Municipiului Bucureşti.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare o va reţine ca întemeiată pentru considerentele ce succed.

Obiect al recursului de faţă îl formează analiza legalităţii deciziei instanţei de apel, prin urmare criticile formulate în cadrul acestei căi de atac trebuie să vizeze strict nelegalitatea acestei decizii în considerarea atribuţiilor conferite de lege instanţei de recurs.

Astfel, potrivit art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situaţiile strict prevăzute de legiuitor, respectiv motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 1-9.

Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificarea sau casare, prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul de modificare sau de casare invocat.

În susţinerea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) şi 9 C. proc. civ.

Conform art. 304 alin. (7) C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor menţionate anterior, criticile formulate în dezvoltarea acestor motive de recurs nu permit încadrarea lor în dispoziţiile legale indicate.

Astfel, referitor la art. 304 alin. (7) C. proc. civ. recurenta a susţinut că aspectul contradictoriu al deciziei rezultă din faptul că instanţa de apel a oscilat între a stabili răspunderea acesteia asumată în baza contractului de mandat, or această susţinere nu reprezintă o critică de nelegalitate întrucât nu vizează în mod explicit argumente contradictorii în raţionamentul instanţei.

În mod similar, nici argumentele prin care instanţa de apel a reţinut că, deşi obligaţia de realizare şi predare a construcţiei este în sarcina antreprenorului recurenta este culpabilă de neîndeplinirea mandatului, nu vizează contradictorialitatea hotărârii ci raţionamentul instanţei raportat la modul de asumare a obligaţiilor de către părţi.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a modificat limitele mandatului având în vedere că a reţinut efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari revine recurentei deşi această obligaţie incumbă constructorului. O astfel de argumentare reţinută de instanţa de apel vizează în opinia recurentei o interpretare greşită a actului dedus judecăţii.

De asemenea, recurenta susţine că prin hotărârea recurată nu s-a probat faptul că ANL nu ar fi depus toate eforturile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei.

Faţă de conţinutul criticilor relevate anterior rezultă cu evidenţă faptul că recurenta este, în realitate, nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi şi probatoriile administrate în cauză. Or, aprecierea probelor şi interpretarea dispoziţiilor contractuale nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunţate, ci de netemeinicie ceea ce nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru exercitarea căii de atac, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În consecinţă, reţinând că recurenta nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 302 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea recursului declarat de aceasta, motivele invocate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 punctele 1-9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1977 A din 07 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi C..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2023.