Quashed and remanded: Spanish statute of limitations for traffic accident damages and improper application of mandatory rules under Rome II Regulation

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii F., G. prin H. S.A., BIROUL NAŢIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi I. S.A. prin J. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 5.000.000 euro reprezentând daune morale pentru suferinţele afective cauzate.

Pârâtele au invocat în cauză excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BIROUL NAŢIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi a H. S.A..

Soluţia primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 1032/NLP/PI din 31 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului BIROUL NAŢIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, invocată de pârâtul BIROUL NAŢIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a H. S.A., invocată de această pârâtă prin întâmpinare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii G. S.A. prin H. S.A. şi I. S.A. prin J. S.R.L..

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâţii G. S.A. prin H. S.A, I. S.A. prin J. S.R.L. şi F..

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii G. S.A. prin H. S.A., I. S.A. prin J. S.R.L. şi F., fiind obligate în solidar pârâtele G. S.A. prin H. S.A şi I. S.A. prin J. S.R.L. la plata sumei de 60.000 EUR, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului E. şi de câte 50.000 EUR cu titlu de despăgubiri, în favoarea reclamantului C. respectiv D..

Soluţia instanţei de apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E. şi pârâţii S.C. H. S.A. pentru K., I..

Prin decizia civilă nr. 496/A din 27 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E., de pârâta S.C. H. S.A. pentru K. şi de pârâta I. împotriva sentinţei civile nr. 1032/NLP/PI din 31 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016.

RECURSUL

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. H. S.A. pentru K. şi pârâta I. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă S.C. H. S.A. pentru K. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate sub aspectul respingerii apelului său şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Timişoara.

A susţinut că, dată fiind incidenţa în speţă a normelor de drept material spaniol, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nefiind contestat în apel, recurenta apreciază că raportat la starea de fapt, la prevederile art. 1968 alin. (1) pct. 2 din C. civ. spaniol, dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris, corespondenţa dintre reclamanţi şi societatea de asigurare, chiar dacă ar fi avut un efect întreruptiv asupra termenului de prescripţie aşa cum susţine instanţa de fond, nu a fost urmată de introducerea unei acţiuni în pretenţii înlăuntrul noului termen de prescripţie care a debutat ulterior întreruperii.

Prin urmare, problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a persoanei vinovate, nefiind necesară finalizarea procedurii penale.

Într-o altă critică, recurenta susţine că reclamanţii C., D. si E. nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri raportat la dispoziţiile legislaţiei speciale spaniole, că sunt nelegale soluţiile pronunţate în cauză, având în vedere că instanţele au apreciat că, în ciuda existenţei unor prevederi legale exprese, cu caracter special, în dreptul material spaniol prin care se limitează, ca efect al voinţei exprese a legiuitorului, atât sumele care pot fi acordate cât şi sfera de cuprindere a persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor este aplicabil principiul general al aşa-numitei reparări integrale a prejudiciului.

În acest context, se susţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II (Regulamentul (CE) Nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11.07.2007), "cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt", aspecte corect reţinute chiar de Tribunalul Timiş.

Pe de altă parte însă, se arată că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au adus o justificare solidă pentru necesitatea derogării de la prevederile art. 4 din Tratatul sus menţionat, omiţând, în realitate, să indice care sunt în prezenta speţă "consideraţiile de interes public", respectiv care este situaţia excepţională care ar atrage aplicarea dreptului material românesc, în dauna dreptului material spaniol, iar potrivit opiniei recurentei, astfel de derogări date de instanţe, pe cale de interpretare, trebuie să fie foarte rare, întrucât situaţiile care le generează trebuie să fie unele ce au un caracter absolut excepţional, cum ar fi accidente feroviare sau industriale grave ori atentate teroriste cu victime numeroase.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâta I. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Timişoara.

In argumentarea memoriului de recurs, se susţine că în mod nelegal instanţele au apreciat că dreptul material la acţiune al reclamanţilor nu era prescris la data introducerii cererii, deşi în mod corect, prima instanţă a constatat că în litigiu sunt incidente dispoziţiile de drept material spaniol de vreme ce evenimentul rutier şi implicit prejudiciul cauzat reclamanţilor prin acesta constând din suferinţele, cauzate de decesul rudelor lor s-au produs în Spania. În acest context s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la data de 26 decembrie 2016, adică din momentul în care s-a finalizat procesul penal derulat în Spania, dată în raport cu care dreptul la acţiune al reclamanţilor nu putea fi prescris la momentul introducerii prezentei cereri - 10 octombrie 2016; a mai arătat că în subsidiar s-a reţinut că reclamanţii ar fi efectuat de-a lungul timpului mai multe demersuri întreruptive de prescripţie, conform legii spaniole aplicabile litigiului şi ca atare dreptul la acţiune al acestora nu era prescris la data introducerii prezentei cereri. Din această perspectivă a invocat şi caracterul contradictoriu al deciziei de apel.

În opinia recurentei-pârâte, data de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 1 an este data la care reclamanţii au cunoscut paguba, deoarece conform informării oficiale a Ministerului Justiţiei din Spania se arată că în situaţia particulară a accidentelor de circulaţie soldate cu victime, sau cu prejudicii aduse persoanelor, exercitarea dreptului la despăgubire nu este condiţionată de stabilirea în prealabil a vinovăţiei şoferului care a cauzat prejudiciul, deoarece operează principiul atribuirii/atragerii răspunderii pentru riscul asumat prin simplul fapt de a conduce un vehicul cu motor.

În acest sens, soluţia instanţelor este nelegală, câtă vreme momentul stabilirii unei eventuale vinovaţii în cadrul procesului penal nu prezenta nicio relevanţă din perspectiva cursului prescripţiei, conform legii spaniole, incidentă în speţă şi pe care instanţele de fond şi de apel au nesocotit-o flagrant, deşi în prealabil aceleaşi instanţe au stabilit că se aplică.

Într-o altă critică, se susţine că deşi instanţele au decis că, în principiu, litigiul ar trebui soluţionat, potrivit dispoziţiilor de drept substanţial spaniol (conform cărora reclamanţii C., D. şi E. nu ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri cu titlu de daune morale), aceleaşi instanţe au considerat că în materia răspunderii civile delictuale - exclusiv în ceea ce priveşte categoriile de persoane îndreptăţite la dezdăunări şi respectiv cuantumul acestora - ar prevala dispoziţiile aşa-zis imperative ale dreptului material roman (conform cărora reclamanţii C., D. şi E. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri cu titlu de daune morale), iar din această perspectivă se apreciază a fi incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această critică vizează faptul că normele de drept român în materia răspunderii delictuale - cu accent pe principiul reparării integrale a pagubei (reglementat în cuprinsul art. 1385 C. civ.) - nu fac parte din categoria normelor imperative, deci acestea nu ar putea face obiectul derogării de la legea aplicabilă instituită prin art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 («Roma II»).

Se susţine acest aspect, întrucât de esenţa unei norme imperative este ca părţile să nu poată deroga de la ea prin convenţii şi respectiv interdicţia de a se renunţa la aplicarea sa - chestiuni ce reies cu evidenţă din chiar definiţia dată normelor imperative.

Or, prevederile art. 1385 C. civ. nu fac parte din categoria normelor imperative, câtă vreme părţile pot deroga de la regula/principiul reparării integrale a prejudiciului, ori pot decide să nu le aplice.

În consecinţă, câtă vreme dreptul la despăgubire al reclamanţilor C., D. şi E. nu este grefat pe o normă imperativă nu devin incidente în speţă dispoziţiile de excepţie ale art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 («Roma II») şi ca atare litigiul ar fi trebuit în întregime tranşat, conform normelor de drept material spaniol, norme potrivit cărora, aceşti trei reclamanţi nu au dreptul la despăgubiri câtă vreme există alte persoane în grad de rudenie mai apropiat cu victimele şi care au primit despăgubiri de la societăţile pârâte.

O a doua critică adusă, se referă la faptul că s-a extins, absolut inexplicabil, aplicabilitatea legii române inclusiv în privinţa cuantumului despăgubirilor pretins a fi datorate reclamanţilor C., D. si E., în lipsa oricărui argument în susţinerea acestei decizii şi în lipsa oricăror prevederi legale în dreptul român care să reglementeze cuantumul dezdăunărilor cuvenite cu titlu de daune morale.

Astfel, legea română, spre deosebire de cea spaniolă nu conţine niciun fel de criterii/norme de drept care să determine sumele ce trebuie acordate rudelor persoanelor decedate cu titlu de daune morale şi, ca atare, este indubitabil că s-a procedat nelegal atunci când s-a decis să se acorde întâietate normelor de drept substanţial române în faţa celor spaniole, în condiţiile în care legislaţia română nu conţine prevederii legale anume atunci când vine vorba de cuantificarea daunelor morale.

Prin întâmpinarea, depusă la 23 martie 2021, împreună cu recursul provocat, pârâta I. a solicitat admiterea recursului său şi admiterea recursului declarat de pârâta S.C. H. S.A. pentru K. astfel cum a fost formulat şi depus la dosarul cauzei.

Prin concluziile scrise, depuse de intimaţii-reclamanţi, la 22 aprilie 2021, aceştia au solicitat constatarea nulităţii recursului pârâtei S.C. H. S.A. pentru K. în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivarea recursului:

Prealabil expunerii considerentelor care susţin soluţia pronunţată în cauză se impune clarificarea cadrului procesual, având în vedere cererile părţilor în cauză, soluţia primei instanţei, criticile din calea devolutivă de atac, precum şi cele din calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reţine din această perspectivă că prima instanţa a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., având în vedere declaraţia autentică dată de aceste părţi în sensul că au fost despăgubite de asigurător şi că nu mai au alte pretenţii din partea acestuia. Deşi cele două părţi menţionate au declarat apel împotriva sentinţei de fond, criticile au vizat numai cuantumul despăgubirilor acordate, deşi acestea nu îi vizau, faţă de ei fiind pronunţată o soluţie de respingere a acţiunii ca neîntemeiată. În lipsa unor critici efective care să conducă instanţa devolutivă de atac la analizarea acelor considerente ale hotărârii de fond care consacrau caracterul nefondat al pretenţiilor celor doi reclamanţi, în mod legal instanţa de apel a examinat temeinicia sentinţei atacate doar prin prisma nivelului de despăgubire acordat.

Concluzia care se impune este aceea că lipsa criticilor asupra statuărilor instanţei de fond cu privire la netemeinicia cererii reclamanţilor A. şi B. a imprimat un caracter definitiv acestor statuări, în momentul pronunţării deciziei de apel. Se observă că instanţa de apel a sesizat acest aspect, analiza efectuată rezumându-se la verificarea nivelului de despăgubire acordat de instanţa de fond, apelul celor două părţi fiind respins tocmai în considerarea lipsei criticilor efective cu privire la caracterul nefondat al cererii acestora, astfel cum a fost configurat de instanţa de fond. Se observă, totodată, că Înalta Curte nu a fost sesizată cu un recurs care să antameze nelegalitatea deciziei de apel, sub aspectul statuării asupra cererii reclamanţilor A. şi B..

În consecinţă, Înalta Curte reţine puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte caracterul nefondat al cererii reclamanţilor A. şi B., considerentele care justifică soluţia pronunţată de instanţa de fond nefiind criticate în faţa instanţei devolutive de atac.

Examinând legalitatea deciziei de apel raportat la criticile formulate şi apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticii referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, mai întâi că această critică a fost invocată atât prin recursul principal, cât şi prin recursul provocat.

Instanţa supremă reţine că în mod legal instanţa de apel a achiesat la considerentele sentinţei de fond care au statuat asupra prevalenţei dreptului spaniol faţă de cel naţional, legislaţia spaniolă fiind cea aplicabilă cauzei de faţă.

Nelegalitatea deciziei de apel rezultă din modalitatea în care a fost interpretată legislaţia incidentă în cauză cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţiei pentru acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi. Instanţa de apel, deşi a redat conţinut normelor generale de drept spaniol aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, nu a observat că în răspunsul comunicat de Ministerul de resort spaniol se precizează în mod expres că prejudiciile aduse persoanelor în urma unui accident de circulaţie şi care vizează despăgubiri pentru urmări, deces, incapacitate fizică, etc, au un regim de despăgubire special, fiind prevăzute în Decretul regal nr. 8/20.10.2004, care prevede principiul atribuirii răspunderii pentru risc celui care a condus autovehiculul, prin simplul fapt că a condus autovehiculul, despăgubirea fiind stabilită de lege în funcţie de anumiţi factori. Aceste norme speciale în materia răspunderii civile delictuale trebuie coroborate cu normele de drept general care statuează că acţiunea poate fi exercitată de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoştinţă de faptul prejudiciabil.

La aceste norme legale trebuia să se raporteze instanţa de apel pentru stabilirea momentului de început la curgerii termenului de prescripţiei pentru introducerea acţiunii în despăgubire.

De asemenea, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă era incidentă dispoziţia art. 1973 C. civ. spaniol, prin raportare la corespondenţa purtată între părţi, în sensul de a verifica dacă acea corespondenţă îmbracă forma procedurală prevăzută de legislaţia spaniolă pentru a constitui ceea ce norma spaniolă defineşte ca fiind reclamare extrajudiciară. Se subliniază, din această perspectivă că trebuie analizată existenţa unei corespondenţe personale a reclamanţilor în prezenta cauză cu pârâţii care să îmbrace forma reclamării extrajudiciare reglementată de legislaţia spaniolă.

Nu este legală raportarea efectuată de instanţa de apel la normele generale din materia penală a statului spaniol, în condiţiile existenţei unei legislaţii speciale în materia despăgubirilor rezultate din accidente de circulaţie (acordate inclusiv pentru deces, aşa cum rezultă din comunicarea ministerului de resort spaniol), care exclude necesitatea stabilirii penale a făptuitorului pentru acordarea despăgubirilor.

Referirea instanţei de apel la solicitările unor terţi adresate instanţei civile ulterior finalizării procesului penal este eronată. Înalta Curte observă, ceea ce instanţa de apel nu a remarcat, că acei terţi menţionaţi aveau calitatea de părţi civile în procesul penal. În consecinţă, în mod legal, urmare a finalizării procesului penal cu clasarea dosarului, părţile civile aveau dreptul de a se adresa instanţei civile în vederea acoperirii daunelor provocate prin accident şi care nu au mai fost analizate. În speţă, reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în cauza penală şi, în consecinţă, nu au formulat pretenţii în acest cadru care le-ar fi permis, ulterior neanalizării lor de instanţa penală, să se adreseze instanţei civile. Per a contrario, în cazul reclamanţilor sunt aplicabile normele menţionate anterior, care impun formularea cererii în despăgubire în termen de un an de la data la care au cunoscut faptul prejudiciabil.

Instanţa supremă reţine şi caracterul inconsecvent la considerentelor deciziei de apel. Astfel, fiind investită cu examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel trebuia să stabilească ferm care este momentul pe care îl consideră ca fiind cel care determină începutul cursului prescripţiei, dezvoltând ulterior considerentele şi raţionamentul care a condus la o asemenea statuare. În speţă, instanţa de apel pare a nu fi sigură care este acest moment, inserând în considerente şi o motivare subsidiară. Or, acest mod de expunere a considerentelor nu respectă rigorile raţionamentului juridic, creând aparenţa unei nesiguranţei în interpretarea normelor juridice aplicabile în speţă.

Înalta Curte reţine caracterul fondat şi al criticii invocate de ambele recurente-pârâte subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva reţinerii de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a prevederilor art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), înlăturând aplicabilitatea dreptului spaniol pentru existenţa dispoziţiilor imperative ale dreptului naţional.

Se observă că acelaşi regulament invocat de instanţa de apel statuează în art. 15 alin. (1) lit. f) că legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale reglementează în special (..) persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile personale. De asemenea, art. 18 al actului normativ european prevede că persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acţiune directă împotriva asigurătorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută în legea aplicabilă obligaţiei necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.

În aceşti termeni trebuie evaluată prevederea aplicată de instanţa de apel, respectiv art. 16 din Regulamentul european Roma II. Se observă că instanţa de apel nu a identificat o normă imperativă care să statueze asupra persoanelor îndreptăţite la despăgubire în urma unui accident de autovehicul. Instanţa de apel invocă, în susţinerea argumentaţiei sale principiul reparării integrale a prejudiciului, asupra căreia instituie regimul imperativ, prin argumente de ordin general, fără să justifice acest caracter prin ceea ce defineşte acest statut (se are în vedere una din trăsăturile esenţiale ale normei imperative, aceea ca părţile să nu poată deroga de la prevederea legală).

Chiar şi în acest context, Înalta Curte reţine că normele legale invocate ca având caracter imperativ nu tranşează aspectul persoanei îndreptăţită la despăgubire. Cu alte cuvinte, instanţa de apel confundă existenţa dreptului la despăgubire cu existenţa unui titular la acea despăgubire. Or, sub acest aspect, aşa cum s-a menţionat deja, nu a fost identificată norma imperativă care să conducă la înlăturarea legislaţiei statului spaniol care restrânge sfera titularilor dreptului la despăgubire. În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul nelegal al deciziei de apel prin care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 16 din Regulamentul Roma II, norma imperativă invocată de instanţa devolutivă nefiind incidentă în situaţia juridică impusă de norma de drept spaniol, norma naţională nestatuând imperativ în contra normei spaniole.

Pentru considerentele reţinute, văzând şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză, decizia de apel fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel va avea în vedere atât statuările instanţei supreme asupra cadrului procesual, cât şi asupra fondului cauzei, din perspectiva criticilor reţinute ca fiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă G. prin H. S.A. şi recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă I. prin J. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 496/A din 27 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. şi intimatul-pârât F..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.