Admissibility of post-insolvency civil claims for credits arising during reorganization and the res judicata effect of unchallenged procedural closures.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2019 (depusă la poştă la data de 11 octombrie 2019) pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Suceava, bd. x, jud. Suceava, calculată pentru perioada 16.06.2013 - 14.10.2016, precum şi la plata dobânzii legale.

Hotărârea instanţei de fond:

Prin sentinţa civilă nr. 2475 din 8 decembrie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 146.250 euro, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 14.10.2019 până la data plăţii. Prin încheieri premergătoare, din datele de 29 iunie 2020, respectiv 16 octombrie 2020, instanţa de fond a respins excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale şi a autorităţii de lucru judecat.

Hotărârea instanţei de apel:

Sentinţa de fond a fost apelată de pârâta B. S.A., criticile sale vizând atât soluţiile date excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială şi excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe sub aspectul situaţiei de fapt şi a aplicării normelor de drept incidente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub acelaşi număr unic.

Prin decizia civilă nr. 960 A din 28 mai 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei de fond, precum şi a încheierilor premergătoare prin care au fost soluţionate excepţiile invocate în cauză.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei de apel şi, în principal admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a invocat, într-un prim memoriu de recurs, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2, art. 3, art. 64 alin. (6) teza 1 şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă - 09 iulie 2013.

A susţinut, totodată, încălcarea normelor de procedură privind calificarea juridică a cererii şi autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor susţineri, recurenta-pârâtă a arătat că excepţiile necompetenţei materiale şi cea a autorităţii de lucru judecat nu a urmărit aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 în afara procedurii de insolvenţă şi declinarea cauzei la judecătorul sindic, ci evidenţierea caracterului inadmisibil al cererii de chemare în judecată prin prisma autorităţii de lucru judecat, raportat la numeroasele hotărâri pronunţate de instanţele investite cu soluţionarea dosarului de insolvenţă asupra aceleiaşi sume pretinse şi în prezentul litigiu. Ceea ce a urmărit să demonstreze a fost aspectul corectei încadrări a cererii intimatei-reclamante, respectiv a aspectului dacă o creanţă ce a făcut obiectul analizei administratorului judiciar şi verificării ulterioare a judecătorului sindic poate face obiectul unei cereri de chemare în judecată pe calea dreptului comun.

Din această perspectivă, a arătat că o creanţă născută în timpul procedurii de insolvenţă poate fi valorificată în cadrul acestei proceduri, conform art. 64 alin. (6) şi art. 49 lit. a) din Legea nr. 85/2006. Se susţine că intimata-reclamantă a urmat incipient această procedură, fără a o finaliza, în sensul că a adresat administratorului judiciar o cerere de plată, respinsă de acesta, intimata-reclamantă necontinuând demersul judiciar în faţa judecătorului sindic, prin contestarea măsurii dispuse.

Ceea ce este esenţial, din punctul de vedere al recurentei-pârâte este faptul că o creanţă născută în timpul procedurii de insolvenţă este verificată, din perspectiva existenţei şi întinderii sale, doar în cadrul procedurii, nefiind admisibilă verificarea acesteia pe calea dreptului comun.

În acest context, a arătat că intimata-reclamantă nu avea deschisă calea dreptului comun, prin prisma autorităţii de lucru judecat, rezultată de hotărârile pronunţate în cadrul procedurii de insolvenţă. A menţionat, astfel, decizia nr. 362 din 23 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2013, în care se argumentează inadmisibilitatea unui nou demers al aceleiaşi părţi pentru obţinerea aceleiaşi sume, motivat de faptul că nu se poate uza de o altă procedură de recuperare, după ce procedura prevăzută de legiuitor a fost uzată deja. De asemenea, a menţionat decizia nr. 347 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. sa - intimata-reclamantă din prezenta cauză, nu este îndreptăţită a obţinerea acestor sume în condiţiile în care nu şi-a exercitat în termen drepturile procesuale puse la dispoziţie de lege împotriva rapoartelor de activitate ale administratorului judiciar prin care au fost respinse la plată.

Prin memoriu de recurs separat, depus în termen legal, recurenta-pârâtă invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici cu privire la decizia de apel:

Sub imperiul motivului de casare reglementata de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, recurenta-pârâtă a criticat modul de soluţionare al excepţiei necompetenţei materiale. Prezentând pe larg parcursul procesual al cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă faţă de ea, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au soluţionat excepţia de necompetenţă materială invocată în cauză, motivat de faptul că la momentul discutării acestei excepţii procedura de insolvenţă era închisă. De asemenea, a susţinut nelegalitatea deciziei de apel şi din perspectiva excepţiei de necompetenţă teritorială, arătând că şi în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată prin întâmpinare, judecătorul fondului avea obligaţia, conform art. 131 C. proc. civ., să verifice competenţa proprie a instanţei. A criticat, totodată şi considerentele care vizau clauza atributivă de competenţă din contractul care a stat la baza pretenţiilor intimatei-reclamante, invocând dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, raportat la care a arătat că intimata-reclamantă are dezmembrăminte şi în Suceava; în plus, raportat la art. 107 C. proc. civ., acolo era locul prevăzut în contract pentru executare, în parte a obligaţiei asumate. În acelaşi sens, a arătat că în litigii anterioare, vizând aceeaşi creanţă, chiar intimata-reclamantă s-a adresat instanţelor de pe raza municipiului Suceava.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul modului de soluţionare al excepţiei autorităţii de lucru judecat prin raportare la decizia pronunţată în dosarul nr. x/2013, susţinând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru reţinerea acestei excepţii.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel din perspectiva neaplicării în cauză a prevederilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, arătând că ulterior închiderii procedurii de insolvenţă nu mai pot fi solicitate creanţe născute anterior acestei proceduri şi neînscrise în planul de reorganizare şi, deci, instanţa de drept comun nu mai era abilitată să analizeze raportul contractual şi eventualele obligaţii neîndeplinite.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, apreciind că motivele expuse nu poate fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cauză nu poate fi vorba de o cerere de plată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006, ci o acţiune de drept comun, în raport de care corect a fost stabilită competenţa de soluţionare în favoare instanţei sesizate cu cererea de chemare în judecată; a mai arătat că la momentul verificării competenţei, instanţa de fond a constatat că procedura de insolvenţă a recurentei-pârâte era închisă, astfel încât era îndreptăţită la formularea acţiunii pe calea dreptului comun, nefiind fondată susţinerea recurentei-pârâte vizând inadmisibilitatea demersului procesual.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat, arătând că în toate cauzele invocate de recurenta-pârâtă nu a fost analizat fondul pretenţiilor sale, prima analiză de acest fel fiind făcută abia în cursul prezentului proces.

Nu au fost administrat probe noi în cursul judecării recursului.

Excepţia nulităţii cererii de recurs a fost respinsă de Înalta Curte, fiind reţinut că în cadrul criticilor expuse prin memoriile de recurs se regăsesc motive ce pot fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele deciziei de recurs:

Examinând legalitatea deciziei de apel, prin raportare la criticile formulate şi la apărările invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Nu este fondată critica recurentei-pârâte vizând greşita soluţionare a cauzei sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială (motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Juridic, este corectă aserţiunea recurentei-pârâte în sensul că potrivit art. 131 C. proc. civ. judecătorul fondului este obligat la primul termen să verifice din oficiu competenţa instanţei sesizate. De asemenea, este corectă juridic şi interpretarea dată de parte dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., în sensul că pentru stabilirea competenţei se are în vedere momentul sesizării instanţei, iar nu cel al soluţionării excepţiei.

Înalta Curte reţine, însă, imposibilitatea de aplicare a acestor norme cu caracter general în situaţia de excepţie a speţei de faţă. Este cert că la momentul depunerii cererii de chemare în judecată era încă pe rolul judecătorului sindic procedura de insolvenţă a recurentei-pârâte. Cauza a fost suspendată în temeiul Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, la momentul repunerii pe rol procedura de insolvenţă fiind finalizată prin închiderea sa, conform celor dispuse prin sentinţa nr. 78 din 18 februarie 2020 a Tribunalului Suceava.

Unul din efectele sentinţei de închidere a procedurii este cel reglementat de art. 136 din Legea nr. 85/2006, forma în vigoare aplicabilă insolvenţei recurentei-pârâte, respectiv descărcarea judecătorului sindic, a administratorului şi judiciar şi a tuturor celorlalte persoane care i-au asistat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.

În consecinţă, regulile procedurale generale invocate de recurenta-pârâtă devin imposibil de aplicat în cauză, tocmai raportat la momentul în care s-a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială invocată prin întâmpinare. Chiar dacă la momentul sesizării procedura de insolvenţă era în derulare, la momentul pronunţării asupra excepţiei de necompetenţă materială, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de apel, această procedură era închisă, nemaifiind posibilă o resuscitare a sa, o eventuală declinare de competenţă nefiind de natură a restabili îndatoririle judecătorului sindic sau cele ale administratorului judiciar pentru a putea analiza pretenţiile intimatei-reclamante. O asemenea reluare a atribuţiilor participanţilor la procedura insolvenţei ar fi fost posibilă doar în măsura în care sentinţa judecătorului sindic ar fi fost casată în calea de atac; or, în speţă nu se regăseşte o asemenea situaţie şi, deci, eventuala declinare de competenţă nu ar fi avut ca efect investirea judecătorului sindic, descărcat de atribuţii prin închidere procedurii de insolvenţă, cu cercetarea procesului de faţă.

Se cuvine arătat că acele critici referitoare la calificarea obiectului cererii vor fi analizate ulterior, în cuprinsul considerentelor.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel în ce priveşte soluţia dată excepţiei necompetenţei teritoriale. În mod legal instanţa devolutivă de atac a reţinut că în faţa judecătorului fondului excepţia de necompetenţă teritorială a fost fundamentată doar din perspectiva competenţei judecătorului sindic în soluţionare cauzei, raportat şi la faptul că acesta funcţionează în cadrul Tribunalului Suceava, cererea de chemare în judecată fiind introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti. În consecinţă, excepţia nefiind fundamentată pe dispoziţiile art. 107 şi art. 113 C. proc. civ. în faţa judecătorului fondului, în mod legal instanţa de apel a constatat nerespectarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ. şi, respectiv decăderea părţii din dreptul a invoca aceste dispoziţii legale direct în calea devolutivă de atac.

Este înlăturată şi critica referitoare la nelegala soluţionare a excepţiei prin raportare la prevederile art. 131 C. proc. civ. Cu titlu de principiu, la primul termen de judecată, instanţa de fond este obligată să îşi verifice competenţa generală, materială şi teritorială. Această verificare, însă, are la bază acele norme care statuează asupra normelor de competenţă ce ar putea fi invocate din oficiu de către judecător, iar nu prin raportare la toate normele de competenţă. Din analiza prevederilor art. 129 şi ale art. 130 C. proc. civ. se desprinde concluzia că judecătorul verifică această competenţă doar din perspectiva normelor care consacra caracterul de ordine publică, iar nu şi în ce priveşte normele de competenţă de ordine privată. În speţă, normele de competenţă invocate de recurenta-pârâtă vizează aspecte de ordine privată, ce nu intrau în obligaţia de verificare din oficiu instituită de art. 131 C. proc. civ., ele fiind strict la dispoziţia părţilor în proces, care le pot invoca doar până la un anumit moment procedural.

Este fondată critica vizând autoritatea de lucru judecat invocată de recurenta-pârâtă care, însă, nu va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci sub imperiul motivului de casare reglementat de pct. 8 al aceluiaşi articol.

Se reţine, astfel, că în mod legal instanţa de apel a apreciat asupra neîntrunirii condiţiilor legale ale autorităţii de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ al acesteia, în litigiile anterioare nefiind analizate condiţiile antrenării răspunderii contractuale, şi temeinicia pretenţiilor intimatei-reclamante.

Se observă, însă, că în soluţionarea cauzei nu a fost avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin raportare la prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Astfel, analizând efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a constatat că atât în faţa judecătorului sindic, cât şi în prezentul litigiu intimata-reclamantă a solicitat aceeaşi sumă, aferentă aceleiaşi perioade, dar s-a oprit cu analiza la aspectul că în faţa judecătorului sindic nu a fost analizat fondul pretenţiilor, fără a expune considerente şi asupra chestiunilor litigioase dezlegate cu titlu definitiv în cadrul procedurii insolvenţei şi care au fost invocate de recurenta-pârâtă, fiind criticate şi în recurs.

În continuarea raţionamentului juridic, se observă că în faţa judecătorului sindic a fost tranşată natura sumei solicitate, în sensul stabilirii că este o creanţă născută în timpul procedurii. Se au în vedere din această perspectivă, hotărârile pronunţate de instanţele investite cu procedura de insolvenţă a recurentei-pârâte, invocate de aceasta pe tot parcursul procesual, pronunţate în dosarele nr. x/2013 si nr. y/2013 aflate succesiv pe rolul Tribunalului Suceava şi al Curţii de Apel Suceava.

Acest aspect a fost dezbătut de părţi şi în prezentul litigiu, fiind prezentate punctele de vedere pe tot parcursul procesual. Recurenta-pârâtă a susţinut că pretenţia îmbracă forma cererii de plată, aşa cum a fost formulată şi în faţa judecătorului sindic, în timp ce intimata-reclamantă a susţinut că a formulat o cerere de drept comun. Plecând de la principiul disponibilităţii, care aparţine intimatei-reclamante, conform art. 9 C. proc. civ., problema de drept care se impune a fi dezlegată este aceea a posibilităţii solicitării unei sume - creanţe născute în timpul procedurii de insolvenţă, în perioada reorganizării judiciare, pentru care nu a fost urmată calea specială de recuperare reglementată de Legea nr. 85/2006 în forma aplicabilă procedurii - ulterior închiderii reorganizării, prin reinserţia debitoarei în circuitul economic, printr-o cerere adresată instanţei de drept comun.

Acesta aspect nu a fost argumentat legal de instanţa de apel, deşi dezbaterile părţilor au vizat şi problema admisibilităţii acţiunii, prin raportare la natura creanţei, precum şi la soluţiile pronunţate de instanţele investite cu soluţionarea insolvenţei recurentei-pârâte.

Din această perspectivă, sunt fondate criticile recurentei-pârâte prin care se argumentează asupra naturii sumei solicitate prin prezentul demers judiciar ca fiind similară cererii în plată adresată iniţial administratorului judiciar în procedura insolvenţei.

În consecinţă, sunt nelegale acele considerente care statuează asupra lipsei totale de efecte ale hotărârilor pronunţate în dosarele menţionate anterior, ele neîncadrându-se in ipotezele enunţate de instanţa de apel, respectiv acele hotărâri care nu soluţionează fondul pricinii din cauza neîndeplinirii unor cerinţe cu caracter formal, care au împiedicat dezbaterea în fond a cauzei, dar care nu constituie un impediment pentru pornirea ulterior îndeplinirii condiţiilor de formă, a unei noi judecăţi.

Hotărârile pronunţate în procedura insolvenţei, invocate de recurenta-pârâtă nu au primit soluţiile într-una din ipotezele avute în vedere de instanţa de apel, ci acestea au avut la bază aspectul, necontestat de niciuna dintre părţi, că intimata-reclamantă a declanşat procedura specială pusă de lege la dispoziţie pentru acoperirea creanţei născute în timpul procedurii, adresând cerere în acest sens administratorului judiciar, fără, însă, a o finaliza, urmare a răspunsului negativ al practicianului în insolvenţă, prin contestaţie adresată judecătorului sindic. În schimb, intimata-reclamantă a declanşat un alt litigiu, pentru aceeaşi creanţă (dosarul nr. x/2013), soluţia pronunţată neavând în vedere inadmisibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile acelui nou demers judiciar, ci tocmai declanşarea demersului judiciar impus de lege, şi nefinalizarea acestuia. Deci, inadmisibilitatea reţinută de instanţele investite în procedura insolvenţei nu a avut la bază neîndeplinirea unei proceduri prealabile, proprie configuraţiei litigiilor respective; inadmisibilitatea s-a întemeiat pe aspectul existenţei procedurii speciale ce trebuia urmată pentru acoperirea creanţei născute în timpul insolvenţei, şi neurmată de intimata-reclamantă.

Se observă, de asemenea, nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva considerentelor care justifică admisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun, motivat de faptul că neparcurgerea procedurilor reglementate de Legea nr. 85/2006 nu impietează asupra prezentului demers judiciar. Trecând peste aspectul că instanţa de apel nu justifică acest argument şi prin referirea la dispoziţiile legale care permit acest demers, Înalta Curte reţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 137 din Legea nr. 85/2006 conform cărora la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, precum şi cele ale art. 64 alin. (6) din aceeaşi lege. Coroborând cele două texte legale rezultă că pentru toate creanţele, cele născute anterior deschiderii procedurii şi cele născute în timpul procedurii, se poate urma doar procedura specială reglementată de Legea nr. 85/2006, fără a se mai putea recurge, ulterior închiderii procedurii de insolvenţă, cu reinserţia economică a debitorului, la o procedură de drept comun prin care să se tindă la acoperirea aceloraşi creanţe.

Or, în măsura în care s-a statuat definitiv de către o instanţă că nu se poate recurge la o altă procedură pentru recuperarea unei creanţe, în măsura în care nu s-a uzitat procedura reglementată de lege pentru a reuşi recuperarea, aceste considerente intră sub puterea de lucru judecat şi se impun atât părţilor, cât şi instanţei, neexistând temei legal care să permită recurgerea la dreptul comun, câtă vreme există procedură specială reglementată în acest sens.

În măsura în care s-ar reţine raţionamentul juridic al instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia în care creditori care fie nu şi-au înscris creanţele în tabelul creditorilor, fie nu au procedat la acoperirea lor în procedura insolvenţei, ulterior reiserţiei debitorului să promoveze litigii de drept comun, pentru a acoperi nerespectarea normelor impuse de lege în cadrul insolvenţei.

Or, din economia Legii nr. 85/2006 rezultă cu claritate că în măsura în care judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii cu reinserţia debitorului, la acel moment nu mai există creanţe, fie ele anterioare sau născute în timpul procedurii, care să apese în sarcina acestuia.

Având în vedere considerentele expuse, precum şi prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 960 A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.