Property restitution claim against valuation firm time-barred; appeal denied with costs

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15.10.2021 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige să-i restituie suma de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.08.2009, emis în favoarea doamnei B., precum şi să dispună actualizarea sumei cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 7/11.01.2022, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 277/18.05.2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă; totodată, apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând casarea ei şi, în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică a vizat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În introducerea memoriului de recurs, autoarea căii de atac a punctat circumstanţele din care derivă litigiul, arătând că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului şi stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispoziţiilor Curţii de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când o altă societate de evaluare, S.C. Evaluar S.R.L., a prezentat concluzia privind rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimată, dată în raport cu care termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit.

În condiţiile expuse, a apreciat ca fiind greşită statuarea instanţei de apel, care a refuzat să reţină ca marcând debutul cursului prescripţiei atât decizia Curţii de Conturi, cât şi a actului de evaluare ulterior, întocmit în considerarea măsurilor impuse.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, când a înlăturat atribuirea efectului întreruptiv de prescripţie termenelor acordate pentru licitaţiile iniţiate şi termenelor necesare verificării rapoartelor de evaluare întocmite.

O a doua critică a vizat soluţia dată în privinţa cheltuielilor de judecată decise de instanţa de apel.

Recurenta a criticat ca nelegală acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, solicitând instanţei de recurs ca, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să cenzureze cuantumul onorariului avocaţial şi oportunitatea acordării celorlalte cheltuieli, apreciind că acestea nu îndeplinesc criteriul rezonabilităţii; a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine, în urma sintetizării circumstanţelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către pârâtă; astfel, în anul 2007, părţile au încheiat contractul de prestări servicii nr. x, iar intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a întocmi un raport de evaluare, conform art. 6 din contract, obligaţie îndeplinită la 24.03.2009.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte constată că momentul la care s-a îndeplinit obligaţia executată necorespunzător de către intimată este plasat în timp anterior datei de 01.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cauzei fiindu-i, deci, aplicabil Decretul nr. 167/1958.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, în privinţa determinării momentului de început al curgerii termenului, cât şi cu privire la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, invocate.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că data de referinţă a evaluării este 17.02.2009, iar ştampila de primire a raportului de către recurentă menţionează 24.03.2009, ca dată a primirii.

Instanţele devolutive au stabilit că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este 17.02.2009, că termenul de prescripţie este de 3 ani, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, şi că acesta începe să curgă de la data prezentării raportului de evaluare către reclamantă, astfel încât la data introducerii cererii, 15.10.2021, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune.

Recurenta susţine că începutul curgerii termenului de prescripţie este momentul când a cunoscut neconformitatea raportului de evaluare, adică atunci când s-a finalizat verificarea raportului de evaluare, dispusă de Curtea de Conturi, însă nu a precizat o dată clară, ci a susţinut doar că ea este ulterioară anului 2019.

Faţă de circumstanţele factuale evocate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Instanţa supremă notează că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul remiterii acestuia, adică 24.03.2009, iar această împrejurare este suficientă pentru a conchide că acel moment defineşte naşterea dreptului reclamantei la acţiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei. În consecinţă, niciuna dintre circumstanţele invocate de recurentă nu este de natură să conducă nici la deplasarea în timp a momentului de început al curgerii şi nici la temporizarea cursului prescripţiei, iar recurenta, după ce a primit raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare întocmit de intimată, putea să-i constate neconformităţile şi să exercite acţiunea în răspundere contractuală a părţii adverse.

Mai mult decât atât, actul de control care i-a adus la cunoştinţă recurentei neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual dintre părţi şi este, deci, lipsit de aptitudinea de a determina începerea unui nou termen de prescripţie sau de a genera un efect întreruptiv sau suspensiv. De altfel, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanţă dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)".

Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile juridice derulate între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei; de aceea, actul de control al Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă asupra naşterii dreptului la acţiune al recurentei şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie.

Vor fi înlăturate criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare şi întrerupere a termenului de prescripţie sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

A doua critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei în apel la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, motivul de nelegalitate invocat nejustificând casarea deciziei atacate; aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă şi, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 277/18.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.908,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.