Arbitral award annulled for lack of arbitration agreement; insurer prevails as mandatory arbitration under ASF Norm rejected.

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 22.11.2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. să-i plătească suma de 57.629,36 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului înmatriculat sub nr. x, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 05.07.2019 şi până la plata integrală a debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 49/05.01.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 57.629,36 RON, contravaloarea reparaţiilor autoturismului, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu 05.07.2019 şi până la plata debitului principal, precum şi a sumei de 4.796,59 RON, taxe arbitrale.

Împotriva hotărârii arbitrale, S.C. B. S.A. a formulat acţiune în anulare, solicitând şi suspendarea executării ei.

Prin sentinţa nr. 78/25.05.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Oradea şi a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinţei menţionate, a declarat recurs reclamanta, solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

Introductiv, autoarea recursului a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât şi cel naţional, au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, şi-a ilustrat susţinerile citând dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat, în continuare, dispoziţiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine, cu titlu introductiv şi necesar faţă de modul de prezentare a căii de atac, că recursul îndreptat împotriva unei sentinţe pronunţate în temeiul art. 613 C. proc. civ. este supus unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi act normativ şi obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinţei, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi nesoluţionată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului generat de temporizarea soluţionării cererii, în lipsa unei convenţii arbitrale.

La enunţarea problemei de drept, instanţa supremă reţine, în primul rând, ca nedisputată în cauză lipsa unei convenţii arbitrale, în sensul Titlului II - Cartea a IV-a a C. proc. civ., şi, în al doilea rând, că susţinerea esenţială a recurentei este că Norma A.S.F. nr. 18/2017 înlocuieşte convenţia arbitrală. Totodată, observă că niciuna dintre criticile recurentei nu justifică atribuirea competenţei "Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat" în soluţionarea cauzei.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, pentru a facilita înţelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte reţine că recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmăreşte obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârşirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Reclamanta a înaintat pârâtei o cerere de despăgubire la 05.06.2019, asupra căreia aceasta nu s-a pronunţat, context în care, la 22.11.2021, a sesizat "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat".

Soluţionând excepţia necompetenţei materiale, tribunalul arbitral a reţinut, în principal, că, "având în vedere că soluţionarea litigiului prin arbitraj, în cadrul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, este solicitată de către «consumator», precum şi faptul că reclamanta este persoană juridică, (…) sunt aplicabile dispoziţiile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. (…) care îmbracă forma unei legi speciale" şi că "ne aflăm în situaţia în care printr-o prevedere legală este constituită o convenţie arbitrală". S-a reţinut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este competent să soluţioneze cauza", iar prin sentinţa arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acţiunii în anulare, a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, motiv pentru care a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza Judecătoriei Oradea. În esenţă, prima instanţă a reţinut că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este aplicabilă unei acţiuni în pretenţii, îndreptate împotriva asigurătorului.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral. Convenţia arbitrală este un contract procesual şi, deci, are a fi analizat prin prisma respectării normelor de drept procesual.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.

Înalta Curte subliniază că interpretarea recurentei, care o conduce la concluzia arbitrabilităţii obligatorii a litigiilor de asigurări, contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; în acest sens, sunt utile statuările şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului cu privire la condiţiile în care art. 6 al Convenţiei permite înfiinţarea de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 şi 49, din care rezultă că justiţiabilii nu pot fi împiedicaţi să renunţe la dreptul lor la a se adresa unei instanţe judecătoreşti în favoarea uneia arbitrale, cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc, dar şi că, dacă se referă la un arbitraj forţat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părţile nu au nicio posibilitate de a a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Niciuna dintre cele două garanţii impuse de Convenţie nu se regăsesc în susţinerile recurentei.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F., conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor asigură participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziţii nu derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Deşi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, şi, în acord cu curtea de apel, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, iniţiat de un profesionist, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Susţinerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate.

Dreptul pozitiv conţine dispoziţii în care părţile anumitor raporturi juridice îşi pot deduce disputele spre soluţionare unor instanţe arbitrale, de exemplu, furnizorii de servicii de sănătate. Dar, în primul rând, aceste prevederi sunt adoptate prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care, prin art. 307, organizează o comisie centrală de arbitraj, iar regulamentele de organizare şi normele de procedură sunt stabilite de Guvern şi, respectiv, de Ministerul Justiţiei. În respectiva ipoteză, caracterul precis al reglementării este suficient pentru a deduce lipsa de temeinicie a interpretării propuse de recurentă.

În schimb, Norma A.S.F. nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", nu face decât să le semnaleze existenţa, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislaţia Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 78/25.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.