Validity of arbitration clause and limits of judicial review in annulment of arbitral award for violation of public order

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 103/09.11.2021, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în majoritate, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.524.914 RON, în temeiul art. 10 din contractul nr. x/11.03.1999, reprezentând daune-interese, dar şi a cheltuielilor de judecată, indicate în dispozitiv.

Prin acţiune în anulare înregistrată la 05.01.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Municipiul Bucureşti a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi suspendarea executării ei.

Prin sentinţa nr. 29/25.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare şi, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare, iar prin sentinţa civilă nr. 58/17.06.2022, a completat sentinţa nr. 29/25.03.2022, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 82.851 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 29/25.03.2022, Municipiul Bucureşti a declarat recurs principal, iar S.C. A. S.R.L., recurs incident.

Recurentul-pârât a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură şi a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., dezvoltarea lor succedând unei ample prezentări a circumstanţelor disputei litigioase.

O primă critică a vizat greşita soluţionare a motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind încălcate art. 3431 din C. proc. civ. de la 1865 şi art. 978 din C. civ. de la 1864.

În dezvoltarea criticii, autorul recursului principal a arătat că referirea, în art. 25 din contractul nr. x/11.03.1999, la "comisia de arbitraj" nu este de natură să înlăture viciul clauzei compromisorii, derivat din neindicarea numelui sau a modalităţii de numire a arbitrilor şi neindicarea regulilor de procedură care s-ar aplica litigiului.

A criticat dezlegarea instanţei de fond, prin care simpla referire la comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost apreciată suficientă pentru aplicarea regulilor de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învederând că, în cazul arbitrajului - instituţionalizat sau ad-hoc -, părţile pot desemna o instanţă arbitrală, care să aplice în soluţionarea litigiului reguli de procedură emise de altă instituţie. De asemenea, a arătat că prevederile C. proc. civ. de la 1865, lege organică ce instituie condiţii obligatorii de validitate pentru clauza compromisorie, nu pot fi anihilate de norme de procedură edictate de instituţia de arbitraj, o soluţie contrară reprezentând o încălcare flagrantă a ierarhiei normelor juridice.

Subsumat aceleiaşi critici, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 978 din C. civ. de la 1864, în privinţa interpretării art. 25 din contractul nr. x/1999. A apreciat că interpretarea justă ar fi fost că, în eventualitatea încercării de soluţionare amiabilă a unui diferend, părţile vor recurge la comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, care va aplica metode alternative de soluţionare a disputelor, fără să pronunţe o hotărâre obligatorie pentru părţi. În cazul nesoluţionării amiabile a disputei, diferendul trebuie dedus instanţelor judecătoreşti de drept comun. Cum recurgerea la arbitraj este o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă interpretare, opţiunea pentru arbitraj nu poate fi dedusă pe cale de interpretare, ci trebuie să fie prevăzută clar şi neechivoc.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat dezlegarea dată de prima instanţă motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, a arătat că sentinţa recurată cuprinde o analiză greşită a criticii vizând nerespectarea exigenţelor motivării, prevăzute de art. 425 C. proc. civ., iar nerespectarea lor atrage nulitatea sentinţei arbitrale.

Din perspectivă teoretică, a arătat că motivarea trebuie să fie efectivă, deci să expună raţionamentul juridic în mod logic, verificabil şi comprehensibil. Deşi era esenţial ca tribunalul arbitral să determine cantitatea de deşeuri pe care pârâtul a livrat-o reclamantei prin intermediul tuturor operatorilor de profil, chestiunea a primit o dezlegare superficială, în temeiul unui raport nemotivat de expertiză contabilă. Recurentul-pârât a dezvoltat, în continuare, critici referitoare la administrarea raportului de expertiză.

Dezvoltând suplimentar critica, autorul recursului principal a arătat că sensul clauzei contractuale a fost de a se include în cantitatea de 225.000 tone de deşeuri anual şi deşeurile transportate de alte entităţi la depozitul reclamantei. O altă chestiune a reprezentat-o ignorarea de către tribunalul arbitral a înscrisurilor administrate de recurentul-pârât, emanând de la reclamantă, prin care aceasta recunoştea că, pentru anii 2016-2018, au fost livrate anual mai mult de 225.000 tone de deşeuri. De altfel, din adresa nr. x/03.12.2019 a Agenţiei pentru Protecţia Mediului Bucureşti, rezultă că au fost asigurate, anual, cantităţi de deşeuri care depăşesc cantitatea medie de 225.000 de tone.

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că soluţia primei instanţe cu privire la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. încalcă art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864 şi art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.

Deşi instanţa de fond a respins criticile privind nerespectarea art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864, considerând că principiile pe care respectivele texte le reglementează nu au fost încălcate, iar aplicarea lor în concret nu poate face obiectul acţiunii în anulare, recurentul-pârât a susţinut că respectarea principiilor de drept consacrate se poate realiza numai prin aplicarea lor, în mod corect, în cazuri concrete.

În privinţa încălcării art. 983 din C. civ. de la 1864, a făcut referire la pct. 2 din opinia separată a arbitrului B., susţinând că redactarea deficitară a clauzei cuprinse în art. 10 din contract îi imprimă un sens îndoielnic şi devine necesară interpretarea ei în favoarea sa, ca parte care s-a obligat. Această modalitate de interpretare ar fi trebuit să conducă instanţa arbitrală la concluzia lipsei oricărei probe privind lipsa de diligenţă a recurentului-pârât în atingerea cantităţii de deşeuri.

În continuare, a susţinut că sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1864, arătând că reclamanta trebuia să adopte o conduită de bună-credinţă, să ia măsuri pentru a limita prejudiciul ca urmare a neatingerii capacităţii depozitului şi să coopereze pentru identificarea unei soluţii. A subliniat că reclamanta nu l-a notificat în anii 2016-2018 şi nu l-a pus în întârziere privind neîndeplinirea obligaţiei de atingere a cantităţii anuale de deşeuri; numai prin cererea de arbitrare, deci în anul 2019, a invocat neîndeplinirea obligaţiilor, permiţând, aşadar, crearea şi mărirea prejudiciului, prin simpla trecere a timpului. A susţinut, de asemenea, că, în lipsa facturilor emise potrivit clauzei 7 din contract, nu putea cunoaşte că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a livra cantitatea de 225.000 tone de deşeuri. Aşadar, a conchis că, ascunzând pretinsa neexecutare, reclamanta şi-a încălcat obligaţia legală de a acţiona cu bună-credinţă, tocmai pentru a demara acţiunea în răspundere contractuală, pe care a folosit-o ca pe un instrument de îmbogăţire.

În cadrul aceleiaşi critici, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 9 lit. p) din O.U.G nr. 196/2005, întrucât instanţa a apreciat eronat că instituirea obligaţiei legale în sarcina Municipiului Bucureşti, de a reduce cantitatea de deşeuri, nu a fost de natură să influenţeze raportul contractual. Autorul acestei căi de atac a arătat că O.U.G. nr. 196/2005 impunea diminuarea cantităţii anuale de deşeuri, ceea ce, raportat la cantitatea contractuală de 225.000 de tone, însemna, în 2016 cu 15%, până la 191.250 tone, în 2017 cu 25%, până la 168.750 tone, în 2018 cu 35%, până la 146.250 tone. Recurentul-pârât a arătat că a solicitat reclamantei încheierea unui act adiţional pentru reducerea procentuală a cantităţii de deşeuri, însă, cu încălcarea obligaţiei de cooperare contractuală cu bună-credinţă, aceasta a refuzat, sub pretextul că a realizat investiţii şi urmăreşte recuperarea lor.

Recurentul-pârât a subliniat că soluţia tribunalului arbitral îl sancţionează contractual, pentru că nu ar fi livrat anual cantitatea de deşeuri, însă, în acelaşi timp, Municipiul Bucureşti şi cele şase sectoare sunt sancţionate legal pentru că nu respectă obligaţia de reducere a cantităţii de deşeuri. A făcut din nou trimitere la opinia separată, în sensul că obligaţia Municipiului Bucureşti a devenit imposibil de executat, fiind o încălcare a prevederilor legale amintite anterior. A conchis cu privire la această critică, în sensul că tribunalul arbitral a încălcat ordinea publică, dând prevalenţă convenţiei părţilor.

La 01.09.2022 S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, dar şi recurs incident împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente, în sensul constatării că art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864 nu reprezintă dispoziţii imperative ale legii, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În primul rând, va fi examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica referitoare la dezlegarea, de către instanţa de fond, a susţinerilor vizând lipsa convenţiei arbitrale, critică ce le include pe cele vizând soluţionarea motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. b), g) şi h) C. proc. civ. Instanţa supremă observă, prioritar, că aceste motive au susţinut excepţia necompetenţei materiale a tribunalului arbitral, invocată în arbitraj şi soluţionată prin încheierea din 26.05.2020, astfel încât nu este incidentă decăderea prevăzută de art. 608 alin. (2) C. proc. civ.

Prima critică vizează greşita respingere a acţiunii în anulare a sentinţei arbitrale, întemeiată pe nulitatea absolută a clauzei compromisorii inclusă la art. 25 din contractul nr. x/1999, întrucât nu indică numele sau modalitatea de desemnare a arbitrilor, cu respectarea art. 343 şi 3431 din C. proc. civ. de la 1865 şi nici regulile de procedură arbitrală aplicabile.

Curtea de apel a înlăturat motivul invocat, reţinând că, independent de imprecizia denumirii utilizate, este vădită intenţia părţilor de a încredinţa soluţionarea disputelor către arbitraj, tocmai în caz de nesoluţionare amiabilă a diferendelor, iar indicarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României, instituţie care organizează arbitraj instituţionalizat, permite derularea arbitrajului.

Înalta Curte înlătură această critică, reţinând, în acord cu curtea de apel, că sancţiunea nulităţii absolute pentru carenţele evocate vizează compromisul şi nu clauza compromisorie. Justificarea acestei distincţii este evidentă şi derivă din natura diferită a celor două înţelegeri: clauza compromisorie este inclusă în contract sau adiţionată acestuia, în timp ce compromisul se încheie în mod distinct, pentru soluţionarea unui litigiu, ceea ce face ca indicarea obiectului său şi a numelor sau a modalităţii de numire a arbitrilor să fie de esenţa ei. În contrast, impedimentele în aplicarea clauzei compromisorii, inclusiv din perspectiva desemnării arbitrilor, nu îi determină ineficienţa, întrucât instanţa statală le poate înlătura.

Examinând argumentul privind neindicarea regulilor arbitrale aplicabile, instanţa supremă observă că denumirea "comisia de arbitraj" utilizată de părţi în clauza cuprinsă în art. 25 din contract, trebuie considerată ca referindu-se, fără echivoc, la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; nu are relevanţă că părţile au utilizat denumirea anterioară celei actuale, stabilită de Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România.

Critica recurentului va fi, de asemenea, respinsă, pe de o parte pentru că legea nu sancţiona cu nulitatea neindicarea regulilor de procedură arbitrală şi, pe de altă parte, întrucât interpretarea art. 3431 din C. proc. civ. de la 1865 conduce la concluzia că, prin nominalizarea instituţiei de arbitraj care organizează arbitraj instituţionalizat, părţile au achiesat implicit la regulamentul şi regulile ei procedurale.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs va fi reîncadrată şi examinată şi critica privind greşita aplicare a art. 978 din C. civ. de la 1864.

Clauza compromisorie apreciată de recurentul-pârât ca având sens îndoielnic are următorul cuprins:

"Orice neînţelegere între părţile contractante, decurgând din interpretarea sau executarea contractului, ori în legătură cu acesta, şi care nu va putea fi rezolvată pe cale amiabilă, supusă spre soluţionare Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, care va judeca potrivit prevederilor contractului, şi, în caz de nesoluţionare, instanţei judecătoreşti competente".

Înalta Curte constată că, deşi eliptică de predicat, clauza cuprinsă în art. 25 din contractul încheiat de părţi nu este "primitoare de două înţelesuri", în sensul art. 978 din C. civ. de la 1864.

Analiza prima facie a clauzei impune concluzia că părţile au stabilit că, în cazul eşuării soluţionării amiabile a disputelor derivând din contract, se va recurge la arbitraj. Numai eşecul soluţionării determina activarea clauzei de rezervă, care ar fi dedus litigiul instanţei statale, dar actele dosarului nu relevă că s-a întâmplat astfel. Clauza nu poate fi considerată nici una alternativă, care să permită părţilor opţiunea între jurisdicţia arbitrală şi cea statală.

Odată confirmată eficacitatea clauzei compromisorii, aplicarea ei conduce la atribuirea competenţei instanţei arbitrale, susţinerile recurentului-pârât privind caracterul de excepţie al jurisdicţiei arbitrale fiind lipsite de pertinenţă.

Dezlegarea expusă anterior este confirmată şi de clauza 15 din contractul încheiat de părţi. Deşi se referă la dispute privind clauze a căror încălcare ar putea genera rezilierea contractului, dispoziţia reflectă înţelegerea părţilor de a deduce arbitrajului instituţionalizat disputele contractuale nesoluţionate amiabil.

Aşa fiind, Înalta Curte înlătură integral criticile vizând greşita respingere a motivelor acţiunii în anulare vizând clauza compromisorie, inclusă în clauza cuprinsă în art. 25 din contract.

Critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând greşita soluţionare a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii arbitrale, este nefondată.

Recursul promovat împotriva unei sentinţe pronunţate într-o acţiune în anulare reglementată de art. 608 C. proc. civ. rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ. Aşa fiind, recurentul este chemat să prezinte critici concrete de nelegalitate împotriva sentinţei care face obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de apel a înlăturat motivat toate susţinerile privind obligaţia de motivare, arătând că, deşi justificarea acceptării unei probe este o cerinţă a motivării hotărârii, aceasta apare îndeplinită în cauză, prin statuarea tribunalului arbitral în privinţa valorificării parţiale a raportului de expertiză şi a coroborării acestuia cu alte mijloace de probă. Celelalte critici au fost înlăturate, motivat de faptul că nu sunt încadrabile în motivele de anulare reglementate de art. 608 C. proc. civ.

Raţionamentul expus de judecătorul fondului este valid, căci a interpreta calea de atac a acţiunii în anulare în sensul propus de reclamantă ar însemna ca o cale extraordinară de atac să fie convertită în una ordinară şi devolutivă, vădit disonant reglementării legale.

La acest moment, Înalta Curte observă şi că tribunalul arbitral a semnalat comportamentul obstrucţionist şi lipsa de colaborare a părţilor, astfel încât critica privind nemotivarea hotărârii apare formulată şi cu încălcarea art. 12 C. proc. civ. şi se impune, cu atât mai mult, a fi respinsă.

Va fi examinat în continuare motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nelegalei soluţionări a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., vizând pretinsa încălcare a unor norme de ordine publică, art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864 şi art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.

Introductiv, instanţa supremă evocă statuarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (decizia nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022), în sensul că motivele care pot fundamenta acţiunea în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., fiind, ca atare, de strictă interpretare şi, deci, fără posibilitatea de a fi extinse pe cale de analogie şi fără a putea viza situaţia de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie. Totodată, în recurs, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare.

Totodată, în privinţa noţiunii de lege imperativă, art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. are în vedere accepţiunea ei restrânsă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, stabilind modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile.

Transpunând aceste consideraţii de principiu la recursul de faţă, Înalta Curte ia act că majoritatea criticilor recurentului-pârât supun analizei chestiuni de temeinicie, care excedează controlul de legalitate impus prin art. 608 C. proc. civ. în acţiunea în anulare. Vor fi, deci, înlăturate, fără a fi analizate, criticile recurentei privind administrarea probei cu expertiză, administrarea şi evaluarea probatoriului, interpretarea contractului şi conduita părţilor; acestea vizează motivele de fapt şi de drept ce susţin soluţia tribunalului arbitral şi nu pot fi reevaluate nici în acţiunea în anulare şi, cu atât mai puţin, în recurs.

Critica recurentului-pârât privind încălcarea dispoziţiilor art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de fond nu le-a calificat drept dispoziţii imperative, este nefondată.

Dispoziţiile art. 970 din C. civ. de la 1864 stabilesc obligaţia părţilor de a executa convenţiile cu bună-credinţă.

Impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, buna-credinţă este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor şi susţinerilor de fapt ale părţilor din litigiu.

De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, de principiu, rezultat al evaluării probelor, operaţiune care, în situaţia arbitrajului, se realizează numai în faţa instanţei arbitrale şi nu poate fi cenzurată pe calea acţiunii în anulare.

Pe de altă parte, în privinţa contractelor, art. 983 din C. civ. de la 1864 stabileşte o regulă subsidiară de interpretare a acestora, iar a statua în privinţa aplicării ei presupune analiza convenţiei şi a stării de fapt, pentru a se constata dacă interpretarea este necesară şi pentru a se verifica dacă înţelesul rămâne neclar şi după aplicarea regulilor principale de interpretare; cu alte cuvinte, presupune o analiză a probatoriului, şi este incompatibilă cu controlul judiciar pe care instanţele judecătoreşti îl exercită asupra activităţii instanţelor arbitrale.

Şi critica vizând negarea art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, normă imperativă în viziunea recurentului-pârât, va fi înlăturată, instanţa supremă reţinând corectă soluţia curţii de apel, întrucât sentinţa arbitrală nu a invalidat obligaţia legală a recurentului-pârât, dar efectul acestei obligaţii legale asupra contractului rămâne o apreciere de temeinicie.

În considerarea celor prezentate anterior, sentinţa primei instanţe este legală, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentului-pârât urmează să fie respins ca nefondat.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 491, rap. la art. 472 şi art. 461 C. proc. civ. şi a solicitat instanţei supreme înlocuirea considerentelor instanţei de fond cu propriile considerente, în sensul constatării că art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864 nu reprezintă norme imperative.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. permit formularea căii de atac împotriva considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Prin decizia recurată, prima instanţă nu s-a pronunţat însă cu privire la o problemă de drept care să poată fi reevaluată în recurs, ci a constatat lipsa de incidenţă a motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa arbitrală nu a negat principiile derivate din dispoziţiile art. 970 şi 983 din C. civ. de la 1864, ci a făcut aplicarea lor la starea de fapt legal stabilită.

Solicitarea adresată pe calea recursului incident nu poate fi, deci, primită, deoarece nu există dezlegări ale curţii de apel cu privire la natura imperativă a dispoziţiilor art. 983 şi 970 din C. civ. de la 1864 care să fie înlocuite. Consideraţiile primei instanţe, privind natura imperativă a celor două prevederi legale, sunt afirmaţii de principiu, fără vocaţia de a prejudicia partea şi au fost clarificate de instanţa supremă, prin considerentele de respingere a recursului principal.

În aceste condiţii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, şi recursul recurentei-reclamante, dispoziţie care înglobează şi cererea acestei părţi, de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 29/25.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.