Admissibility of civil action to nullify judicial auction deeds versus exclusive use of enforcement objection for pre-1995 enforcement acts

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.08.2019, sub nr. x/2019, reclamata A., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi B. S.R.L. a solicitat instanţei:

1) în condiţiile art. 948 pct. 3 si 4 C. civ. din 1864, să constate nulitatea absolută a actelor de adjudecare nr. 196/1, nr. 196/2 şi nr. 196/3, precum şi a proceselor-verbale de licitaţie care au stat la baza încheierii lor pentru motivul că, la data licitaţiei (28.05.2009), cât şi la data adjudecării (15.06.2009) contractele de ipotecă nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi x/26.07.1994, ce constituiau titlurile executorii în baza cărora s-a realizat executarea imobiliară nu mai erau în fiinţă, încetându-şi efectele cel mai târziu la data de 01.09.2003, iar debitul în baza căruia s-a procedat la executarea silită era prescris încă din data de 01.09.2003, astfel cum s-a constatat în mod irevocabil prin decizia nr. 2959/28.09.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce a fost îndreptată şi completată prin decizia nr. 1331/13.09.1016. Urmare a admiterii acestui petit, se solicită să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul de a dispune fie restituirea celor 3 imobile adjudecate în proprietatea reclamantei (în cazul în care imobilele se mai află în patrimoniul societăţii B. SRL), fie obligarea pârâtei B. S.R.L. să restituie reclamantei valoarea de circulaţie a celor 3 imobile;

2) în temeiul dispoziţiilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 şi 4 C. civ. din 1864 se solicită în principal să se constate că data încetării efectelor contractelor de ipotecă nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi nr. x/26.07.1994 coincide cu momentul rambursării integrale a împrumutului pe care il garantau, în valoare de 800.000 USD, în temeiul art. 1800 pct. 1 C. civ. din 1864 (ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale), anterior datei de 01.09.1995, când s-a încheiat Addendum la convenţia de credit nr. x/din 01.09.1995, C. S.A. şi societatea D. S.A. iar în subsidiar să se constate că efectele contractelor de ipotecă au încetat cel mai târziu la data de 01.09.2003, data la care instanţa supremă a constatat ca a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a debitului decurgând din convenţia de credit nr. x/din 01.09.1995, dispoziţiile art. 1800 alin. (1) pct. 4 C. civ. din 1864 fiind aplicabile.

3) să se constatate nulitatea absolută parţială a actului adiţional intitulat Addendum la convenţia de credit nr. x/din 01.09.1995 încheiată între C. S.A. şi societatea D. S.A., prin care cele două societăţi au convenit că ipotecile constituite asupra celor 3 imobile prin contractele de ipotecă nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi nr. x/26.07.1994 să fie menţinute pentru a garanta restituirea unui nou împrumut, în valoare de 1.600.000.000 RON ROL, acordat prin convenţia nr. x/01.09.1995, în condiţiile art. 948 pct. 2 C. civ. din 1864 pentru lipsa totală a consimţământului proprietarilor imobilelor de a garanta noul împrumut prin constituirea unei noi garanţii ipotecare asupra celor 3 imobile şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1772 si 1776 C. civ. din 1864.

4) să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă nr. x încheiat între AVAS în calitate de cedent şi S.C. E. S.A. în calitate de cesionar, în temeiul art. 948 pct. 3 si 4 C. civ. din 1864 pentru lipsa obiectului, dar şi pentru cauză ilicită în ce priveşte cesiunea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contractele de ipoteca nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi nr. x/26.07.1994, care îşi încetaseră efectele anterior acestei cesiuni.

La data de 04.06.2020, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare prin care a arătat că înţelege să nu mai solicite restituirea în natură a celor 3 imobile, ci obligarea în solidar a pârâtelor A.A.A.S. şi E. S.R.L. la restituirea, în principal, a valorii de circulaţie a imobilelor şi, în subsidiar, a sumelor cu care acestea au fost adjudecate.

La data de 14.10.2020 s-a înregistrat la dosar o altă cerere modificatoare prin care reclamanta a arătat:

- că noua denumire a pârâtei E. S.R.L. este B. S.R.L.;

- că înţelege să completeze primul capăt de cerere în sensul că, dacă se va constata că nu este posibilă revenirea imobilelor în patrimoniul său, să fie obligată AAAS, fie în nume propriu, fie în solidar cu pârâta B. S.R.L., la restituirea valorii de circulaţie a imobilelor, ca urmare a faptelor ilicite a celor două pârâte;

- că înţelege să formuleze şi un nou capăt de cerere, subsidiar, solicitând obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata sumelor încasate prin cele 3 acte de adjudecare, capăt întemeiat în principal pe repunerea părţilor în situaţia anterioară cu aplicarea art. 1073 şi urm. C. civ. 1864 şi în subsidiar pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În şedinţa publică din data de 14.10.2020, reclamanta, prin avocat, a arătat că susţine cererea modificatoare din data de 14.10.2020 şi că renunţă la cererea modificatoare depusă la 04.06.2020.

Prin încheierea din data de 21 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor de adjudecare nr. 196/1, 196/2 şi 196/3 şi a proceselor-verbale de licitaţie care au stat la baza încheierii lor (capătul 1 de cerere). A respins excepţia inadmisibilităţii capetelor 2, 3 şi 4 de cerere ca neîntemeiată. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capetele 2, 3 şi 4 de cerere ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei de interes pentru capătul 2 de cerere ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de ambii pârâţi, că este întemeiată doar în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor de adjudecare nr. 196/1, 196/2 şi 196/3 şi a proceselor-verbale de licitaţie care au stat la baza încheierii lor (capătul 1 de cerere).

Prin sentinţa civilă nr. 507/03.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor de adjudecare nr. 196/1, 196/2 şi 196/3 şi a proceselor-verbale de licitaţie care au stat la baza încheierii lor ca inadmisibil. A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. A constatat că efectele contractelor de ipotecă nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi x/26.07.1994 au încetat cel mai târziu la data de 01.09.1995. A constatat nulitatea absolută parţială a Addendum-ului la Convenţia de credit nr. x din 01.09.1995, respectiv cu privire la art. 2, 3 şi 4. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Arhivelor Statului ca neîntemeiată. A respins capătul de cerere având ca obiect restituirea în principal a valorii de circulaţie a celor 3 imobile şi în subsidiar a valorii cu care au fost adjudecate ca neîntemeiat. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă nr. x ca neîntemeiat. A admis în parte cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată. A obligat pârâta Autoritatea pentru Administrarea Arhivelor Statului la plata către statul român a sumei de 80 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, aferentă capetelor de cerere admise, pentru care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta AAAS, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul menţinerii efectelor contractelor de ipotecă nr. x/25.07.1994, nr. y/26.07.1994 şi nr. x/26.07.1994, precum şi a Addendum-ului la convenţia de credit nr. x/01.09.1995 ca fiind legale.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, dar şi a încheierii din data de 21 decembrie 2020, a declarat apel şi reclamanta, care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, rejudecarea şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 191 A din 04.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A.A.A.S, împotriva sentinţei civile nr. 507/03.03.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019. A fost admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 507/03.03.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost schimbată în parte încheierea apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor de adjudecare. A fost menţinută în rest încheierea apelată. A fost anulată în parte sentinţa apelată şi trimisă cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă pentru rejudecarea capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a actelor de adjudecare, precum şi a capetelor de cerere în pretenţii, astfel cum acestea au fost precizate şi modificate. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate. Au fost obligate, în solidar, apelanta-pârâtă A.A.A.S. şi intimata B. S.R.L. la plata către stat a sumei de 9.085,96 RON, pentru care apelanta-reclamantă a beneficiat de ajutor public judiciar.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs principal recurentele-pârâte B. S.R.L. şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi recurs incident recurenta-reclamantă A..

Motivele invocate de B. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată. În acest sens, recurenta-pârâtă arată că deşi instanţa de apel a reţinut că actele de adjudecare pot fi atacate în condiţiile dreptului comun, iar procesele-verbale de licitaţie au caracter de pure acte de executare silită şi pot fi atacate doar prin contestaţie la executare, nu motivează de ce punctul 4 al apelului formulat de recurenta-reclamantă A. sub acest aspect este întemeiat, având în vedere că acest petit cuprinde solicitarea anulării atât a actelor de adjudecare, cât şi a proceselor-verbale de licitaţie. Potrivit recurentei-pârâte, trimiterea pe care o face instanţa de apel la "celor mai sus arătate" nu poate constitui o motivare prin ea însăşi.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. În acest sens, arată că prin sentinţa civilă nr. 32 din 18.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost stabilit în mod definitiv ordinea în care urmează a se interpreta şi soluţiona petitele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Or, prin reţinerea că petitele cererii de chemare în judecată ar fi trebuit să fie analizate în ordinea pe care reclamanta a stabilit-o, instanţa de apel a nesocotit sentinţa civilă nr. 32 din 18.03.2020, în opinia recurentei.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că semnarea Addendumului şi a actelor prin care s-a constituit ipoteca reprezintă o lipsă totală a consimţământului, care este sancţionată cu nulitatea absolută. Mai arată recurenta că din actele dosarului rezultă faptul că în speţă operează o nulitate relativă, aceasta fiind supusă unui termen de prescripţie de 3 ani. Potrivit recurentei, această apreciere eronată sub aspetul interpretării şi dezlegării juridice este cauzat de neanalizarea cu temeinicie a tuturor actelor şi apărărilor din dosar. În continuare recurenta redă situaţia de fapt cu privire la semnarea Addendumului de către dl F..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solcititat respingerea recursului ca nefondat.

Motivele invocate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului-A.A.A.S. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1954, privind prescripţia extinctivă şi în mod nelegal ambele instanţe au respins excepţia prescripţiei faţă de capetele de cerere nr. x, 3 şi 4 prin care se solicită nulitatea absolută a actelor de adjudecare, a proceselor-verbale de licitaţie şi a Addendumului la convenţia de credit, precum şi a contractului de cesiune de creanţă încheiat între A.A.A.S. şi E. S.A..

Sub un alt aspect, recurenta arată că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii, decizia recurată nefiind legal motivată sub acest aspect. Totodată, recurenta solicită să se constate că acţiunea de chemare în judecată din prezenta cauză este o acţiune în constatare şi este inadmisibilă deoarece reclamanta avea posibilitatea să ceară realizarea dreptului prin formularea unei contestaţii la executare în temeiul art. 399 C. proc. civ. din 1865.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008, prevederile art. 948-965, art. 1073 şi urm. C. civ. şi efectele juridice ale contractului de cesiune de creanţă nr. x În continuare recurenta redă situaţia de fapt cu privire la contractul de credit semnat în 1994, prin care G. S.A. a creditat societatea D. S.A., iar F. şi H. au garantat restituirea împrumutului prin instituirea unor ipoteci asupra mai multor bunuri imobile, precum şi cu privire la al doilea contract de credit semnat de către aceleaşi părţi în anul 1995 şi Addendumul la această din urmă convenţie potrivit căruia ipotecile asupra celor 3 imobile au fost menţiunute pentru a garanta restituirea noului împrumut. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că este neîntemeiată reţinerea instanţelor de fond că F. şi H. nu şi-au exprimat consimţământul pentru menţinerea contractelor de ipotecă, deoarece până la această dată nu s-a făcut dovada restituirii celui de-al doilea credit.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că nu este legală motivarea instanţei de apel cu privire la pretenţii şi arată că instanţa de fond în mod legal a stabilit că nu există temei legal în baza căruia se poate dispune repunerea în situaţia anterioară.

În final, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederilor art. 452 şi urm. C. proc. civ. şi în mod nelegal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu se poate reţine în cauză cupla A.A.A.S.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solcititat respingerea recursului ca nefondat.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă A. sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel de la punctul 1.2 şi că în mod nelegal şi contradictoriu s-a reţinut că nu se mai impune a fi analizate aspectele cu privire la repunerea în situaţia anterioară prin prisma constatării nulităţii absolute parţiale a Addendumului.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că instanţa s-a pronunţat asupra altceva decât s-a cerut, motivând că obiectul căii de atac îl constituia încheierea de şedinţă prin care s-a constatat în mod nelegal că dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă pentru lipsa obiectului era prescris, în cauză fiind pusă în discuţie o nulitate relativă, şi nu una absolută, cum s-a reţinut. Totodată, potrivit recurentei-reclamante decizia atacată a fost pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 948 alin. (3) C. proc. civ. şi a celorlalte norme materiale invocate prin cererea de apel. Mai susţine recurenta că instanţa de apel nu a analizat critica acesteia cu privire la confuzia primei instanţe în ceea ce proveşte obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1392 C. civ. din 1864, cu privire la obligaţia de garanţie a cedentului. De asemenea, autoarea căii de atac arată că motivarea instanţei de apel prin care se reţine că dispoziţiile art. 1311 C. civ. din 1864 nu ar fi străine pricinii, este neinteligibilă.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă reia argumentele susţinute prin cererea de apel cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă şi arată că instanţa de apel nu le-a analizat, ci doar a motivat că dispoziţiile C. civ. din 1864 nu interziceau vânzarea de drepturi litigioase. Or, această motivare este contradictorie şi străină pricinii, potrivit recurentei-reclamante. De altfel, esenţa acestui motiv de apel era aceea că, de fapt, cauza încheierii Addendumului era ilicită, imorală în sensul art. 948 pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 966 şi 968 C. civ. din 1864, motiv pentru care decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, conchide recurenta-reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă A.A.A.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte A.A.A.S. prin care arată că decizia recurată nu este legal motivată cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, vor fi analizate din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, indicat în memoriul de recurs.

De asemenea, faţă de faptul că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat şi lipsa motivării în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, indicând în memoriul de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza în mod unitar cele două recursuri principale sub acest aspect.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Referitor la acest motiv de recurs, s-a criticat de către recurente că trimiterea pe care o face instanţa de apel la o decizie a Înaltei Curţi, în susţinerea admisibilităţii atacării pe calea dreptului comun a actelor de adjudecare, nu poate constitui o motivare prin ea însăşi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că din considerentele deciziei recurate prin care a fost examinată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a actelor de adjudecare şi a proceselor-verbale de licitaţie, astfel cum se regăseşte la punctul 10.4, nu rezultă că instanţa de apel a analizat de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale prevăzute de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate sub acest aspect, a redat la fila x considerente din decizia nr. 2710/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, deşi se impunea completarea considerentelor cu propriile argumente care să reflecte mecanismul logico-juridic prin care s-a format convingerea judecătorului astfel încât să determine soluţia din dispozitiv.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte constată întemeiată critica recurentei-pârâte B. S.R.L. prin care susţine că deşi instanţa de apel a reţinut că actele de adjudecare pot fi atacate în condiţiile dreptului comun, iar procesele-verbale de licitaţie, doar prin contestaţie la executare, nu motivează de ce punctul 4 al apelului formulat de recurenta-reclamantă A. sub acest aspect este întemeiat, având în vedere că acest petit cuprinde solicitarea anulării atât a actelor de adjudecare, cât şi a proceselor-verbale de licitaţie.

Astfel, se observă că instanţa de apel s-a rezumat la a arăta că raportat la soluţia dată prin decizia nr. 2710/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, actele de adjudecare pot fi atacate în condiţiile dreptului comun, având în vedere caracterul lor de titlu de proprietate, fără a expune propriile motive în susţinerea soluţiei pronunţate.

Totodată, deşi instanţa de apel a constatat că procesele-verbale de licitaţie au caracter de pure acte de executare silită şi pot fi atacate doar prin contestaţie la executare, din considerentele deciziei recurate lipseşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată sub acest aspect.

Aşadar, instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a excepţiei inadmisibilităţii, cu privire atât la anularea actelor de adjudecare, cât şi anularea proceselor-verbale de licitaţie, instanţa de apel motivând hotărârea, prin redarea in extenso a considerentelor altei hotărâri, în speţă decizia nr. 2710/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest context apare cu evidenţă faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, prin nemotivarea hotărârii sub acest aspect, recurentelor-pârâte li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi implicit a capetelor de cerere privind nulitatea absolută a actelor de adjudecare, a proceselor-verbale de licitaţie, precum şi a pretenţiilor solicitate, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării cauzei sub acest aspecte.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte A.A.A.S. prin care arată că nu este legală motivarea instanţei de apel privind pretenţiile, Înalta Curte reţine că nu le va mai analiza, faţă de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi implicit a capătului de cerere privind pretenţiile.

Referitor la critica recurentei cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin decizia recurată, susţinând că au fost încălcate prevederile art. 452 şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut incidente prevederile art. 453 C. proc. civ., faţă de soluţia pronunţată în etapa apelului şi culpa procesuală a recurentei-pârâte A.A.A.S. în primul ciclu procesual, sens în care va înlătura ca neîntemeiat acest motiv de recurs, însă este evident că în funcţie de soluţia ce urmează a fi dată în al doilea ciclu procesual ca efect al casării, instanţa de apel va reţine sau nu incidenţa prevederilor art. 453 C. proc. civ.

Cu privire la criticile recurentei-pârâte prin care susţine încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/2008, a prevederilor art. 948-965, a art. 1073 şi urm. C. civ., precum şi cele cu privire la prescripţie şi consimţământ, Înalta Curte reţine ca nu sunt veritabile motive de nelegalitate şi nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. indicat în memoriul de recurs. Recurenta reia argumentele exprimate în cererea de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Susţinerile recurentei-pârâte cu privire la situaţia de fapt nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Referitor la motivele de recurs formulate de B. S.R.L. şi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Precizare prealabilă. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat nemotivarea deciziei recurate cu privire la excepţia inadmisibilităţii, a fost analizat împreună cu recursul formulat de A.A.A.S.

Susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 32 din 18.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu pot fi primite.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 32 din 18.03.2020 invocată de către recurenta-pârâtă a fost pronunţată într-un regulator de competenţă, prin care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat conflictul negativ de competenţă şi a stabilit că instanţa competentă material procesual să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Aşadar, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat, sens în care criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la sancţiunea aplicabilă lipsei consimţământului şi termenul de prescripţie, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nedeclarând apel împotriva sentinţei instanţei de fond, sens în care, nefăcând obiectul susţinerilor din cadrul cererii de apel, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa în parte decizia recurată în sensul că va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi implicit a capetelor de cerere privind nulitatea absolută a actelor de adjudecare, a proceselor-verbale de licitaţie, precum şi a pretenţiilor solicitate.

Cu privire la recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de faptul că recurenta-reclamantă A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în toate cele 3 motive de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza în ansamblu criticile de nelegalitate cu privire la nemotivarea deciziei recurate.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, nu poate fi reţinut.

Susţinerile prin care se arată că în speţă Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de la punctul 1.2 din cererea de apel sunt neîntemeiate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat aceste critici şi a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la fila x din hotărârea recurată, reţinându-se în esenţă că susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cu care în etapa fondului trebuiau analizate aspectele cu privire la repunerea în situaţia anterioară prin prisma constatării nulităţii absolute parţiale a Addendumului, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica recurentei potrivit căreia instanţa de prim control judiciar nu a analizat argumentele acesteia referitoare la confuzia făcută de către tribunal cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1392 C. civ. din 1864, se observă că la filele x din decizia recurată, Curtea de apel a răspuns acestor critici şi a reţinut în esenţă că normele materiale invocate de către recurenta-reclamantă sunt edictate pentru protecţia cesionarului şi nu a debitorului/garantului cedat. Aşadar, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii şi cu respectarea prevederilor legale incidente.

Referitor la argumentele recurentei-reclamante, prin care critică motivarea instanţei de apel ca fiind neinteligibilă în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 1311 C. civ. din 1864, instanţa supremă reţine că sunt formale şi exprimă nemulţumirea acesteia faţă de modul în care curtea de apel a reţinut aplicabilitatea acestor dispoziţii legale în cauză.

Totodată, referitor la susţinerile prin care se arată pe de o parte, că instanţa de apel nu a analizat criticile expuse prin motivele de apel cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă, iar pe de altă parte că această motivare este contradictorie şi străină pricinii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod clar argumentele cu privire la acest aspect, acestea regăsindu-se în considerentele deciziei recurate la fila x, instanţa reţinând în esenţă că toate argumentele recurentei-reclamante sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care legea nu interzicea cesiunea drepturilor litigioase. Totodată, criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, or argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată sub acest aspect.

Cu privire la restul susţinerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă indică în mod formal motivele de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 al art. 488 C. proc. civ., în realitate nu arată în concret cu ce a greşit instanţa de apel şi de ce normele materiale nu au fost corect aplicate, reluand totodată critici susţine în faţa instanţei de apel.

Alegaţiile prin care se arată că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 948 alin. (3) C. proc. civ. şi a celorlalte norme materiale invocate prin cererea de apel, nu pot fi cenzurate prin raportare la dispoziţiile cazului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Având în vedere cele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată în sensul că trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi implicit a capetelor de cerere privind nulitatea absolută a actelor de adjudecare, a proceselor-verbale de licitaţie, precum şi a pretenţiilor solicitate.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.