Scope of statutory subrogation exception in person insurance under foreign law

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul C., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul şi recuperarea medicală a asiguratei sale, dna. D., precum şi contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acesteia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie din 20.07.2014 în care a fost vătămată asigurata reclamantei; obligarea pârâtei la plata penalităţilor în valoare de 0,1%/zi de întârziere începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1554/2018 din 22 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul şi recuperarea medicală a asiguratei D., precum şi contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acesteia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 20.07.2014 în care a fost vătămată asigurata; penalităţilor în valoare de 0,1%/zi de întârziere începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Prin decizia civilă nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta -reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1554/2018 din 22 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A. şi intimatul -intervenient C.; a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 187.870,2 CHF precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de la data introducerii cererii până la data plăţii efective.

A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei -reclamante şi a fost obligată intimata - pârâtă la plata sume de 30.000 RON cu acest titlu, pentru fond şi apel.

Împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtă B. S.A. a declarat recurs.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, în argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată, întrucât concluziile instanţei de apel au fost reţinute în mod arbitrar, neexistând un raţionament care să le justifice în vreun fel.

Astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., punând părţile în imposibilitatea de a înţelege atât soluţia pronunţată, cât şi raţiunile care au stat la baza ei.

În opinia recurentei, decizia atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 10 C. civ. şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2210 şi ale art. 2227 din acelaşi cod, aspect ce atrage incidenţa motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reţinând că excepţia prevăzută la art. 2210 alin. (1) C. civ. se aplică doar în cazul asigurărilor facultative de persoane, apreciază că instanţa de apel a restrâns în mod nepermis sfera de aplicare a acestui text, încălcând totodată dispoziţiile art. 10 C. civ.

Teza finală a dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) C. civ.:

"cu excepţia asigurărilor de persoane", reglementează o excepţie de la regula subrogării prevăzută de primele teze ale aceluiaşi text, devenind astfel de strictă interpretare şi aplicare; conform art. 10 C. civ.

Or, instanţa a trunchiat în mod nepermis sfera de acoperire a excepţiei prevăzută de art. 2210 alin. (1) C. civ., aplicând greşit această normă şi încălcând totodată dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. civ.

Totodată, apreciază recurenta, reţinând că asigurările de accidente şi boli profesionale obligatorii nu intră în sfera asigurărilor de persoane, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2227 C. civ., ceea ce a condus în final la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2210 C. civ. şi la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Cum obiectul asigurării de accidente şi boli profesionale este reprezentat de viaţa, sănătatea şi/sau integritatea fizică a persoanei asigurate, este evident că acest tip de asigurare face parte din categoria asigurărilor de persoane.

Art. 2227 C. civ. confirmă faptul că asigurările de persoane sunt acele asigurări care acoperă decesul, ajungerea la o anumită vârstă, invaliditatea permanentă totală sau parţială, ori alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat. Cu alte cuvinte, sunt asigurări de persoane inclusiv asigurările reglementate prin norme speciale, cum ar fi asigurările de boli şi accidente profesionale, sau asigurările de sănătate.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 confirmă faptul că asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are natura unei asigurări de persoane.

Este adevărat că asigurarea încheiată între A. şi D. este supusă dreptului elveţian, iar nu dispoziţiilor Legii nr. 346/2002, însă acest aspect, susţine recurenta, nu afectează concluzia potrivit căreia ne aflăm în prezenţa unei asigurări de persoane. Aceasta întrucât, este de natura (dacă nu chiar de esenţa) asigurărilor de accidente şi boli profesionale să fie asigurări de persoane.

Conchizând, solicită instanţei de recurs să constate că asigurările de accidente şi boli profesionale fac parte din categoria asigurărilor de persoane, şi că instanţa le-a exclus în mod greşit din conceptul de asigurare reglementat de art. 2227 C. civ.

Totodată, câtă vreme asigurările de accidente şi boli profesionale fac parte din sfera asigurărilor de persoane, aşa cum acestea sunt reglementate de art. 2227 C. civ., apare ca evident faptul că excepţia prevăzută la art. 2210 alin. (1) C. civ. se referă inclusiv la această categorie de asigurări, şi că A. nu se poate subroga împotriva B. pentru recuperarea despăgubirilor achitate numitei D. în baza poliţei de asigurare încheiată cu aceasta.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consideră că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, art. 248 şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Astfel, reţinând faptul că prin neantamarea excepţiei prescripţiei, instanţa de fond a pronunţat implicit o soluţie de respingere, soluţie ce trebuia apelată de B., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Totodată, arată recurenta, dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. stabilesc obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra excepţiilor invocate, fie prin intermediul unei încheieri, fie prin dispozitivul hotărârii, atunci când excepţia este unită cu fondul.

Deşi B. a reiterat excepţia prescripţiei prin întâmpinarea depusă în apel, dispozitivul deciziei apelate nu cuprinde soluţia pronunţată în legătură cu această excepţie.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei A. la restituirea sumelor achitate de B. în baza deciziei nr. 2578/2018.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23 iunie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 15 decembrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), din acelaşi cod, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătânu-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Printr-o primă critică formulată de recurentă se susţine că decizia instanţei de apel ar fi nemotivată. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind clară şi concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Împrejurarea că recurenta consideră motivarea insuficientă sub anumite aspecte sau că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii. Aşa fiind, se constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. neputând fi reţinut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pvt. 8 din C. proc. civ. recurenta critică încălcarea dispoziţiilor art. 10 din C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2210 şi art. 2227 din C. civ. de către instanţa de apel.

Relevant din această perspectivă, sub aspectul situaţiei de fapt, este că instaţa de apel a reţinut, cu privire la contractul de asigurare dintre reclamanta intimată şi persoana vătămată în urma accidentului, că "în speţă, raportul de asigurare era o formă de asigurare obligatorie (asigurare de sănătate), care nu corespunde conceptului asigurărilor de persoane aşa cum este el reglementat de art. 2227 şi urm C. civ..".

În raport cu această situaţie de fapt, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că "excepţia de la art. 2210 alin. (1) C. civ., (...), este de strictă interpretare şi nu poate fi extrapolată la alte tipuri de contracte de asigurare (eventual nereglementate de dreptul naţional român)."

În consecinţă, faţă de împrejurarea că în mod cert, contractul dintre reclamantă şi D. nu este guvernat de dispoziţiile art. 2227 şi următoarele din C. civ., ci de Legea Federală Elveţiană privind Asigurarea obligatorie împotriva accidentelor din 20 martie 1981, în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu se putea reţine ca fiind incidentă situaţia de excepţie reglementată de art. 2210 alin. (1) din C. civ.

Pe de altă parte, este adevărat că atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel recurenta pârâtă a invocat faptul că în cauză ar fi incidentă situaţia de excepţie reglementată în cuprinsul art. 2210 din C. civ., însă cu privire la acest aspect s-a mărginit să afirme doar că "din certificatul de asigurare prezentat de reclamantă rezultă că asigurarea era valabilă pentru accidente", fără nicio referire concretă la conţinutul contractului sau la legea aplicabilă acestuia, sau la orice împrejurări de natură să susţină şi să dovedească incidenţa excepţiei în cauză, deşi acesteia îi revenea obligaţia de a face şi dovada celor susţinute.

De asemenea, se apreciază ca fiind lipsite de relevanţă susţinerile recurentei referitoare la doctrina şi jurisprudenţa naţională vizând asigurările de persoane, câtă vreme, aşa cum s-a arătat deja, contractul dintre reclamantă şi D. nu este guvernat de legea română.

O ultimă critică, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea art. 13, art. 248 şi art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta susţine că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că prin soluţionarea pricinii pe fond, prima instanţă ar fi îndepărtat implicit susţinerile recurentei pârâte referitoare la excepţia prescripţiei, şi de asemenea că, deşi a reiterat excepţia prescripţiei prin întâmpinarea din apel, în mod greşit în dispozitivul deciziei apelate nu se regăseşte nicio soluţie cu privire la aceasta.

În acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recurs constată că în lipsa unui apel propriu al pârâtei, nici pretinsa nesoluţionare a excepţiei prescripţiei de către prima instanţă şi nici analiza acestei excepţii pentru prima dată în apel nu erau posibile.

Astfel, aşa cum arată chiar recurenta, dispoiţiile art. 248 din C. proc. civ. stabilesc obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra excepţiilor invocate. În condiţiile în care pârâta a invocat în faţa instanţei de fond excepţia prescripţiei extinctive, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acesteia, pârâta avea posibilitatea de a formula calea de atac a apelului, cu privire la acest aspect.

Considerentele instanţei de apel nu sunt în sensul că soluţia de "îndepărtare implicită" a susţinerilor vizând excepţia prescripţiei de către instanţa de fond ar fi fost corectă, ci dimpotrivă, tocmai că această împrejurare ar fi deschis pârâtei calea apelului, pe care însă nu a înţeles să-l exercite.

Cum pârâta nu a formulat un apel propriu, prin care să critice tocmai nesoluţionarea excepţiei de către prima instanţă, în limitele judecării impuse de singurul apel declarat în cauză, cel al reclamantei, şi cu respectarea dispoziţiilor art. 481 din C. proc. civ., vizând neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, instanţa de apel nu putea să analizeze nici pretinsa nesoluţionare a excepţiei de către prima instanţă şi nici excepţia prescripţiei pentru prima dată, direct în apel.

În consecinţă, şi această critică este nefondată.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă ca nefondat.

De asemenea, având în vedere soluţia de respingere a recursului, ce urmează a fi pronunţată în cauză, instanţa nu va mai analiza cererea recurentei referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta pârâtă B. S.A. la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor ataşate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2578 din 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2021.