Nuclear energy company's claim for insurance premium reimbursement from former executives dismissed as time-barred, with re-judgment scope strictly limited to specific payments

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 14.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. (SNN), în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. şi F., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei în cuantum de 708.407 RON compusă din suma de 571.087 RON reprezentând echivalentul în RON a sumei de 139.195 euro, achitată de SNN cu titlu de primă de asigurare, şi dobânda legală în cuantum de 137.320 RON, compusă din suma de 58.252 RON reprezentând accesorii calculate până la data de 16.05.2012 şi suma de 79.068 RON reprezentând accesorii calculate de la data de 16.05.2012 până la 31.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii F. şi E. au formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu G. - Sucursala Bucureşti, solicitând ca în ipoteza în care se va admite, în tot sau în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor de către Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., ce face obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2015 la Tribunalul Bucureşti, să se pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată chemata în garanţie să le achite suma la care vor fi obligaţi la plată faţă de reclamantă şi cheltuielile suportate de pârâţi în prezentul proces.

Prin încheierea din data de 14.04.2016 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor Civile ale Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 11.05.2016, sub nr. x/2015*.

Prin încheierea din 27.10.2017 instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 7583/29.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii D., C., B. şi A., s-a admis excepţia prescripţiei şi s-a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A, constatându-se prescris dreptul la acţiune. S-a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect. A fost obligată reclamanta la plata următoarelor cheltuieli de judecată: 8.226,53 RON către pârâta D., 7.873,53 RON către pârâta C. şi 7.925,79 RON către pârâta B..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinţei nr. 7583/20016 şi, rejudecând fondul, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor A., B., C., D., E. şi F. la plata în solidar a sumei de 708.407 RON, reprezentând prima de asigurare, precum si dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată aferente fondului litigiului şi apelului.

Prin decizia civilă nr. 2250, pronunţată în sedinţa publică din data de 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7583/29.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei sumei de 6.465 Euro achitată la data de 01.03.2011, a sumei de 3.397 Euro achitată la data de 02.05.2011, a sumei de 39.250 Euro achitată la data de 07.06.2011 şi a accesoriilor acestor sume şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată si a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în aceste limite.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs pârâţii F. şi E., B., D., C., A..

Prin decizia nr. 997 pronunţată în dosarul nr. x/2015 la data de 14 mai 2019, Înalta Curte de Casatie şi Justitie a admis recursurile declarate de pârâţii F. şi E., B., D., C., A. împotriva deciziei civile nr. 2250 din 15 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015, iar prin decizia civilă nr. 2215 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. (SNN) împotriva sentinţei civile nr. 7583/29.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi astfel: pentru E. suma de 22519 RON, taxa timbru şi onorariu avocat apel şi recurs, pentru F. suma de 7469 RON, taxe timbru şi onorarii avocat apel şi recurs, pentru B. suma de 21.634 RON, taxe timbru şi onorarii avocat apel şi recurs pentru D. suma de 21634 RON, taxe timbru şi onorarii avocat apel şi recurs pentru A. suma de 6354 RON, taxe timbru şi onorarii avocat apel şi recurs şi pentru C. suma de 6.805 RON, taxe timbru şi onorarii avocat apel şi recurs.

La 11 septembrie 2020, recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. (SNN) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată constând din taxele judiciare de timbru achitate la fond, apel şi recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., deoarece noua judecată în apel trebuia să vizeze întreaga cauză, devolutiv, iar nu numai aspecte care ar ţine exclusiv de răspunderea civilă delictuală analizate de Înalta Curte şi care, atrăgând casarea, au impus a se omite analiza celorlalte motive de casare din primul recurs analizat.

Aşadar, consideră că greşit şi nelegal a reţinut instanţa de apel că Înalta Curte s-ar fi pronunţat exclusiv asupra faptelor ilicite şi că rejudecarea apelului s-ar limita la acestea, câtă vreme prima decizie analizată anterior de instanţa de recurs nu a fost casată doar în parte, ci în întregul ei, cauza fiind trimisă în tot la rejudecare.

Recurenta expune apoi, cu privire la fiecare plată, pe larg, considerentele pentru care apreciază că în cauză nu ar fi împinit cursul prescripţiei.

Un al doilea motiv de casare a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a stabilit că, aparent, pentru a respecta dispoziţiile instanţei de recurs, va soluţiona numai acele aspecte ale cauzei ţinând de răspunderea delictuală, pe de altă parte, tot ea s-a pronunţat în afara cadrului procesual astfel restrâns (nelegal, aşa cum s-a susţinut la primul motiv de recurs), făcând aprecieri doar teoretice, asupra termenului de prescripţie al răspunderii contractuale, fără a mai detalia practic felul în care a înţeles să analizeze răspunderea contractuală raportat la modul de învestire prin acţiunea introductivă.

Se arată că, atâta timp cât cei care au cunoscut paguba şi pe cei responsabili de ea erau cei doi directori generali, E. şi F., ei înşişi fiind persoane responsabile şi trebuind să acţioneze în numele şi pe seama societăţii recurente împotriva lor înşişi, abia după încetarea mandatelor lor la data de 15.06.2012 (data Raportului de control al Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. 14 a Curţii de Conturi) reprezentanţii legali ai societăţii recurente ar fi putut lua cunoştinţă de omisiunea Directorilor Generali anteriori, motivată de propria lor culpă în privinţa plăţilor nelegale.

Or, câtă vreme mandatul directorilor generali viza administrarea societăţii, inclusiv a bunurilor acesteia (cuprinzând şi sumele de bani de achitat şi de recuperat), şi exercitarea acţiunii de faţă în termenul general de prescripţie de 3 ani depindea de voinţa acestora.

Tocmai pentru asemenea situaţie, legiuitorul a prevăzut cazul de amânare a începerii curgerii termenului de prescripţie până la darea şi aprobare socotelilor, ceea ce se putea produce, în cazul celor doi pârâţi, numai la încetarea mandatului, la 31.05.2010 şi, respectiv, 31.05.2012. Însă, instanţa de apel s-a pronunţat sumar, şi numai din punct de vedere teoretic, fără a explicita raţionamentul raportat la susţinerile sale, asupra acestui aspect, printr-un considerent distinct.

Consideră că, pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie trebuia verificat, probatoriu, momentul de la care persoanele care reprezentau societatea recurentă şi care trebuiau să solicite, pe cale de acţiune, de la ele însele şi de la ceilalţi pârâţi, sumele pretinse prin acţiune, nu au mai avut calitatea de a administra bunurile societăţii, iar socotelile au fost date şi aprobate în înţelesul art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6. C. proc. civ., invocat de recurentă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme instanţa redă distorsionat textul art. 14 din Decretul nr. 167/1958 în raţionamentul său, norma juridică neexistând în forma şi cu cuprinsul vizat de curtea de apel, nefiind respectate dispoziţiile art. 482 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, nu este vorba despre un administrator al bunurilor stabilit prin lege, cum nelegal a reţinut curtea de apel, ci de puterea de administrare a bunurilor care se exercită de către administrator în temeiul legii.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 79 din 18 iunie 2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, în baza cărora au fost perfectate contractele de mandat F. şi E.:

"Directorii generali/directorii asigură conducerea operatorilor economici prevăzuţi la art. 1, în baza unui contract de mandat încheiat în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei ordonanţe de urgenţă."

Dreptul de administrare în baza contractului de mandat era reglementat de Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la 01.07.2008 şi ulterior, de art. 70 alin. (1), art. 701 şi art. 152 alin. (1) din acelaşi act normativ, aşa încât, recurenta consideră că este incidentă exact ipoteza art. 14 din Decretul nr. 167/1958, legea reglementând administrarea bunurilor societăţii recurente de către directorii cu contract de mandat.

În consecinţă, se susţine că reglementarea art. 14 din Decretul nr. 167/1958 vizează un caz de amânare a începerii curgerii termenului prescripţiei extinctive, această apreciere conducând şi la încadrarea motivului de recurs, suplimentar, la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material (excepţia prescripţiei fiind o chestiune de drept material, o excepţie de fond, în înţelesul art. 248 C. proc. civ.).

Cu privire la al patrulea motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, deoarece a contopit cele două ipoteze, interpretând-o pe prima, care îi dădea dreptul să judece din oficiu, prin prisma celei de-a doua, care presupune învestirea instanţei printr-o cerere formulată de partea interesată, deşi ele sunt complet diferite.

Faţă de această manieră de a interpreta alin. (1) prin prisma alin. (2), fără a răspunde la chestiunea de drept invocată, consideră că instanţa a procedat şi la a pronunţa o hotărâre prin care a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că formularea considerentelor instanţei trebuie să reflecte aplecarea acesteia asupra elementelor supuse analizei de partea apelantă, iar nu să se sprijine pe dispoziţii normative nelegate de chestiunea invocată, dar vecine textului de lege în realitate discutat.

Procedând astfel, recurenta apreciază că instanţa nu a soluţionat motivul de apel cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu omisiunea de a soluţiona cauza în mod echitabil potrivit cerinţelor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), în explicitarea principiului constituţional de la art. 21 alin. (3), precum şi art. 7 C. proc. civ. (principiul legalităţii).

În ceea ce priveşte al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta se referă la art. 452 C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, ca şi în recurs.

Nulitatea este una necondiţionată, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fiind nerespectat însuşi principiul contradictorialităţii faţă de nedepunerea dovezilor privind cheltuielile de judecată în faza anterioară a recursului direct în faţa instanţei de recurs însăşi.

Văzând dezlegarea dată de l. C. civ..J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 59/2017, este evident că intimaţii aveau dreptul să recupereze asemenea cheltuieli de judecată pe cale separată, iar nu în faţa instanţei de apel la a doua rejudecare.

Precizează că nu este aplicabilă aici Decizia RIL nr. 3/2020 a J. C. civ..J., aceasta raportându-se exclusiv la cererile de cenzurare, de către instanţa de recurs, a cheltuielilor de judecată acordate la fondul cauzei.

Mai mult, separat de împrejurarea că înţelege să conteste legalitatea acordării tuturor cheltuielilor depuse de toţi intimaţii-pârâţi abia la instanţa de apel în rejudecare pentru recurs (ce nu pot fi identificate, Curtea de Apel neprecizând distinct cuantumul fiecărei cheltuieli în decizie, ci numai o sumă globală, dar ele rezultă din cuprinsul dosarului), recurenta înţelege să conteste şi cuantumul stabilit ca fiind excesiv, ceea ce ar fi impus cenzurarea acestora de către instanţa de apel în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

La 11 noiembrie 2020, în termen legal, intimatele-pârâte B. şi D., au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată.

Totodată, la 4 decembrie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi excepţia netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de recurs, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 decembrie 2020, în termen legal au depus întâmpinare şi intimaţii-pârâţi E. şi F., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, inclusiv a soluţionării dosarului nr. x/2020

De asemenea, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. de către instanţa de apel care, în rejudecare, ar fi trebuit să judece cauza sub toate aspectele, nu doar limitat la pretinsele fapte ilicite săvârşite la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 şi 07.06.2011.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că prin sentinţa civilă nr. 7583 din 29 noiembrie 2016, pronunţată în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă în întregime, constatându-se prescris dreptul material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 2250 din 15 decembrie 2017, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost admis apelul reclamantei Societatea Naţională Nuclearelectrica, a fost anulată în parte sentinţa apelată, respectiv numai în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei sumelor achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 şi 07.06.2011, precum şi a accesoriilor acestor sume, fiind menţinută soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei în privinţa sumelor achitate anterior datei de 01.03.2011.

Împotriva deciziei nr. 2250 din 15 decembrie 2017 au formulat recurs numai pârâţii şi numai sub aspectul sumelor în privinţa cărora instanţa de apel a constatat că nu s-ar fi împlinit prescripţia, respectiv cele achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 şi 07.06.2011. În consecinţă, în condiţiile în care reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica nu a formulat recurs sub aspectul menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei în privinţa tuturor celorlalte sume achitate anterior datei de 01.03.2011, în mod evident nici instaţa de recurs nu putea să cenzureze soluţia instanţelor de fond sub acest aspect, soluţie care a dobândit astfel autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, chiar dacă prin decizia nr. 997 din 14 mai 2019 instanţa de recurs a dispus casarea deciziei nr. 2250 din 15 decembrie 2017 pronunţată în apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, rejudecarea apelului nu se putea face decât în limitele stabilite în urma judecării recursului, respectiv numai în privinţa sumelor achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 şi 07.06.2011, câtă vreme doar soluţia în privinţa acestor plăţi a fost criticată în recurs.

De asemenea, tot din perspectiva dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare pronuţată în cauză în primul ciclu procesual, se reţine că în privinţa momentului de la care începe să curgă prescripţia pentru cele trei sume rămase în discuţie, instanţa de recurs a reţinut că "instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 111 din Legea nr. 31/1990, fapt ce a condus la un calcul eronat al cursului prescripţiei extinctive", ceea ce a impus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Faţă de aceste considerente, în mod corect instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a mai raportat la data aprobării situaţiilor financiare în condiţiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, câtă vreme termenul stabilit de legiuitor pentrun aprobarea acestor situaţii nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune al recurentei reclamante, aşa cum instanţa de recurs a statuat deja în primul ciclu procesual.

Pentru aceleaşi motive, vor fi înlăturate şi criticile recurentei în sensul că în mod greşit instanţa de apel nu ar fi reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă abia de la data aprobării situaţiilor financiare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine, sub un prim aspect, existenţa unor motive contradictorii în decizia instanţei de apel.

Această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunţat se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanţei de apel sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Simplele consideraţii de ordin teoretic, referitoare la dispoziţiile legale ce reglementează momentul de la care începe să curgă prescripţia atât în cazul răspunderii delictuale cât şi în cazul răspunderii contractuale, nu sunt de natură a susţine critica în sensul existenţei unor considerente contradictorii.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine, pe de altă parte, lipsa motivelor pe care se sprijină decizia instanţei de apel, câtă vreme aceasta nu a motivat hotărârea din perspectiva dispoziţiilor art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958. Totodată, faţă de faptul că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale, recurenta a încadrat critica şi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că recurenta reclamantă nu a invocat nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel incidenţa dispoziţiilor art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel încât, pe de-o parte, nu se poate reţine ca motiv de casare lipsa motivării instaţei de apel din perspectiva acestei dispoziţii legale, iar pe de altă parte, critica privind o eventuală greşită nereţinere a acestui motiv de suspendare a cursului prescripţiei, nici nu poate fi analizată pentru prima dată direct de instaţa de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, aceasta poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă şi această critică este nefondată.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a arătat în mod expres că "în cauză, nu a fost formulată o cererea de repunere în termenul de prescriptie şi, aşa cum s-a arătat anterior nici nu au fost invocate motive speciale care ar justifica depaşirea termenului de prescripţie de trei ani."

Rezultă deci că instanţa a arătat de ce nu poate fi reţinută în cauză incidenţa art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, atât din perspectiva primului alineat cât şi din perspectiva celui de-al doilea, şi în niciun caz nu a "contopit" cele două ipoteze, cum în mod greşit susţine recurenta.

Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit a fost obligată să plătească cheltuielile de judecată din recursul soluţionat în primul ciclu procesual, faţă de dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., şi faţă de faptul că dovezile privind efectuarea acestor cheltuieli nu a fost făcută în faţa acelei instanţe de recurs ci abia cu prilejul rejudecării apelului.

Critica este însă nefondată, în raport chiar cu dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., invocate de recurentă, precum şi cu faptul că intimaţii pârâţi, recurenţi în primul ciclu procesual, în mod corect nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în faţa acelei instanţe de recurs.

Astfel, în recurs, în primul ciclu procesual, pârâţii au solicitat casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv pentru care aceştia nu puteau solicita şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, pentru că în situaţia pronunţării soluţiei de admitere a recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare, instanţa de recurs nu poate obliga niciuna dintre părţi la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme nu a stabilit care dintre părţi a pierdut procesul.

În consecinţă, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recursul din primul ciclu procesual nu putea fi soluţionată decât în urma rejudecării apelului, respectiv după ce instanţa a stabilit care este partea care a pierdut procesul. Faţă de aceste considerente, se constată că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., pârâţii intimaţi fiind obligaţi să facă dovada cheltuieilor de judecată în faţa instanţei care a rejudecat apelul.

Critica privind cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta nu poate fi analizată în recurs, având în vedere că aceasta nu este o critică de nelegalitate ci de netemeinicie, aşa cum s-a stabilit şi în decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii pârâţi, respectiv la plata sumei de 1190 RON către intimatul-pârât F., 1173,05 euro către intimatul-pârât E., 2000 RON către intimata-pârâtă C., 6091,68 RON către intimata-pârâtă B. şi 6091,68 RON către intimata-pârâtă D., conform dovezilor ataşate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 1190 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât F..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 1173,05 euro cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 6091,68 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 6091,68 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2021.