Scope of State guarantee under privatization decree: requirement of specific culpable fault versus reliance on general ECHR execution obligations

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta BIT S.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat: în principal, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658,89 RON calculaţi la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON) formată din: 6.793.870,26 euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329,78 euro, reprezentând dobânda penalizatoare calculată până la data de 31.10.2016 şi 7.032,50 euro penalitate calculată până la data de 31.10.2016, conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Buti & alţii v.

România, cauză la care a fost conexata şi cererea nr. x/12 formulata de BIT S.A., obligarea STATULUI ROMÂN, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor, începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă, începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, a penalităţii calculate conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii v.

România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., penalitate plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces; tot în principal, a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658.89 RON calculaţi la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON), în temeiul obligaţiei de garanţie reglementată de O.U.G. nr. 88/1997;

în subsidiar, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658.89 RON calculaţi la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON), cu titlu expres de a fi achitată de îndată către A. S.A. pentru stingerea creanţei rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în Dosarul nr. x/2008, definitivă şi irevocabilă; obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, dobândă legală pe care A.A.A.S. trebuie să o achite reclamantei, A.

S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în Dosarul nr. x/2008, definitivă şi irevocabilă, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamantă, A. S.A.; obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a penalităţii calculate conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii v.

România, cauză la care a fost conexata şi cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de penalitate să fie achitată de îndată către reclamantă, A. S.A.; obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4141/2017 din data de 10 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentantă de răspunderea pârâtului statul român conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României; a respins acţiunea formulată în principal şi întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul român conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României, pentru lipsa calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei statul român sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; a respins acţiunea formulată în principal de reclamanta BIT S.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar şi a respins această acţiune pentru lipsa calităţii procesuale active.

Prin decizia civilă nr. 1687/A/2018 din data de 20.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă BIT S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4141/10.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 341 din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o, şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22.06.2020, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 757A din data de 9 iulie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă BIT S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4141/2017 din data de 10 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (A.A.A.S.), a anulat, în parte, sentinţa apelată, cu privire la următoarele soluţii: admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României; respingerea acţiunii formulate în principal şi întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României, pentru lipsa calităţii procesuale active; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei statul român sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; respingerea acţiunii formulate în principal şi întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar; respingerea acţiunii formulate în subsidiar pentru lipsa calităţii procesuale active, a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în judecarea procesului cu evocare fondului, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta BIT S.A. în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI; a obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la plata către pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a sumei totale de 4.537.554,90 euro, plătibilă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu aplicarea dobânzii legale asupra debitului principal începând cu data de 6.10.2020 până la data achitării integrale a despăgubirilor, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către reclamanta BIT S.A., în măsura necesară pentru stingerea creanţei rămase neexecutate din obligaţia de plată stabilită prin sentinţa comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2008; a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere, astfel cum a fost precizat.

Decizia de apel a fost recurată de pârâţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 7 ianuarie 2021, sub acelaşi număr unic.

Recurentul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, atacând alături de decizia de apel şi încheierea de amânare a pronunţării din 15 octombrie 2020, a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei şi a încheierii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea în tot a acţiunii, criticile sale vizând următoarele:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut, într-o primă teză, existenţa motivelor contradictorii în cuprinsul deciziei de apel. A arătat că instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte stabilirea întinderii creanţei pretinse de intimata-reclamantă, că doar pe calea unei contestaţii la executare se poate verifica modalitatea de cuantificare a sumei pretinse în cauză, pentru ca tot aceeaşi instanţă să constate, în considerentele încheierii din 15 octombrie 2020, motivând soluţia de respingere a cererii de suspendare până la soluţionarea contestaţiei la executare, că la dosar există înscrisuri prin raportare la care se poate stabili cuantumul sumei rămase de executat. A susţinut că astfel, instanţa de apel şi-a ignorat propriul raţionament/considerent, stabilind chiar ea suma ce trebuie achitată intimatei-reclamante, în baza raportului de expertiză extrajudiciară depus în dosarul de executare silită. A semnalat raţionamentul oscilant şi contradictoriu al instanţei de apel care a reţinut pe de o parte că nu este permisă debitoarei contestarea în proces, prin apărările invocate, a creanţei astfel cum a fost stabilită de executorul judecătoresc, iar pe de altă parte, că nu s-au formulat apărări concrete privind o posibilă eroare de calcul în rapoartele de expertiză extrajudiciară depuse la dosar de intimata-reclamantă. A susţinut, totodată, şi existenţa unor motive străine de natura cauzei, instanţa de apel reţinând că instituţiile publice chemate în judecată nu au formulat apărări referitoare la o posibilă eroare de calcul a dobânzii legale, în condiţiile în care ceea ce s-a contestat în mod constant a fost nivelul debitului principal, iar nu cel al dobânzii legale.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel, admiţând capătul subsidiar de cerere, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, cu ignorarea prevederilor Legii nr. 500/2002, ale O.G. nr. 22/2002 şi ale O.U.G. nr. 23/2004. A arătat, sub acest aspect că admiterea cererii intimatei-reclamante s-a făcut cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin raportare la actele normative enunţate anterior şi că obligarea sa la plata către AAAS nu poate contraveni prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 care reglementează expres destinaţia sumelor ce trebuie avansate de la bugetul de stat către bugetul AAAS, despăgubirea solicitată de intimata-reclamantă neintrând în categoriile stipulate prin actul normativ, fiind menţionat că asemenea despăgubiri se achită din bugetul propriu al instituţiei publice.

Recurentul-pârât a criticat decizia de apel şi din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanţa devolutivă de atac a ignorat dezlegarea dată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual care impune analiza pretenţiilor intimatei-reclamante şi prin raportare la atribuţiile legal reglementate în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării şi destinaţiei acestora, cu trimitere la actele normative indicate anterior. Plecând de la această omisiune a instanţei de apel, care nu a analizat incidenţa acelor acte normative, recurentul-pârât a susţinut şi încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile în care decizia recurată nu cuprinde considerente prin care să fie înlăturate apărările sale. Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat şi din perspectiva considerentelor referitoare la inaptitudinea sa de a formula apărări pe cuantumul creanţei solicitate de intimata-reclamantă şi a celor referitoare la respingerea probei cu expertiză contabilă, deşi este terţ în procedura de executare silită. Tot în contextul poziţiei sale de terţ în procedura execuţională, recurentul-pârât a invocat încălcarea principiului nemijlocirii şi al contradictorialităţii, instanţa de apel dând valenţă unor rapoarte de expertiză extrajudiciară efectuate fără participarea sa.

S-a susţinut, totodată, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspect pozitiv, recurentul-pârât arătând că prin statuarea cu caracter definitiv asupra cererii BIT S.A. de acordare a despăgubirilor în procesul anterior şi obţinerea unui titlu executoriu se creează un impediment în formularea unei noi acţiuni, împotriva unei alte părţi, care ar avea consecinţa obţinerii unui nou titlu executoriu.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în raport de greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, instanţa devolutivă de atac reţinând eronat îndeplinirea condiţiilor angajării subsidiare a statului român ca urmare a neexecutării integrale şi într-un termen rezonabil de timp a obligaţiei stabilite în sarcina AAAS. Recurentul-pârât a susţinut că interpretarea sistematică a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conduce spre concluzia că a fost reglementată o obligaţie de garanţie în sarcina statului şi în favoarea instituţiei publice, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme, care în mod constant a respins cererile de chemare în garanţie formulate de instituţia publică în cauzele având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor.

A invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 23/2004 şi ale art. 14 din Legea nr. 500/2002, recurentul-pârât arătând că sumele de bani virate de la bugetul de stat în bugetul instituţiei publice au destinaţii expres reglementate de lege, actele normative stabilind că despăgubirile de natura celor solicitate de intimata-reclamantă sunt achitate din fondurile proprii ale AAAS.

În final, recurentul-pârât a criticat decizia de apel sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că O.U.G. nr. 88/1997 nu stabileşte două termene procedurale pentru formularea acţiunii în despăgubire, în funcţie de exercitare acesteia direct împotriva instituţiei publice implicate în privatizare, sau subsidiar împotriva statului român, în baza obligaţiei de garanţie.

Recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei cu respingerea în tot a acţiunii intimatei-reclamante ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a vizat încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, cu nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la sentinţa civilă nr. 1911 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2008; recurenta-pârâtă a susţinut că părţile din acel dosar erau AAAS şi intimata-reclamantă, iar instanţa de apel, în mod nelegal, a schimbat pârâta-debitoare, aşa cum era consacrată prin sentinţa menţionată, înlocuind-o cu un terţ, respectiv cu Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

O primă critică a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., cu raportare la art. 32 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta-pârâtă arătând că în decizia de casare a stabilit că statului îi este justificată calitatea procesuală în măsura în care este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi se află într-o opoziţie de interese faţă de intimatul-reclamant. Continuând raţionamentul, instanţa de casare a impus instanţei devolutive ca în cadrul analizei asupra fondului să stabilească situaţia de fapt, în sensul stabilirii întrunirii condiţiilor răspunderii şi a limitelor acesteia, cu examinarea apărărilor pârâţilor. Plecând de la aceste considerente ale deciziei de casare, recurenta-pârâtă a criticat decizia din perspectiva statuărilor că Statul român nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de asigurare a unui cadru legal care să permită instituţiilor publice implicate în privatizare îndeplinirea obligaţiilor ce le incumbau, demersurile arătate nefiind eficiente pentru executarea obligaţiei de plată faţă de reclamantă. a susţinut, totodată, că instanţa de apel a interpretat greşit obligaţia de garanţie reglementată de art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, neexistând niciun temei juridic pentru plata directă a sumei solicitate de către intimata-reclamantă direct de către statul român.

Greşita aplicare a prevederilor art. 32 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 a fost reiterată, sub aparenţa unui alt motiv de nelegalitate al decizii de apel, recurenta-pârâtă, reluând, în esenţă, aceleaşi argumente ale neîndeplinirii condiţiilor răspunderii statului român, inexistenţa unui titlu executoriu împotriva aceleiaşi părţi, ale conţinutului obligaţiei de garanţie reglementat de textul legal indicat. Suplimentar, a arătat că în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat la hotărârea CEDO, ca temei al răspunderii statului, menţionând că în ipoteza nerespectării unei asemenea decizii, calitatea de a acţiona aparţine Comitetului Miniştrilor (conform art. 46 alin. (2) din CEDO), iar nu intimatei-reclamante. A susţinut, totodată, încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/2002, criticând cele reţinute de instanţa de apel că acest act normativ, prin procedura instituită, a îngreunat realizare creanţei intimatei-reclamante

Recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel şi sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că termenul de prescripţiei a început să curgă la data de 05.02.2008, când a fost pronunţată decizia irevocabilă de retrocedare a imobilului aflat în patrimoniul intimatei-reclamante, iar nu de la data pronunţării hotărârii CEDO - 16.12.2014, astfel cum a reţinut instanţa devolutivă. A susţinut, totodată, că termenul nu a fost întrerupt, nefiind fondată susţinerea intimatei-reclamante în acest sens, raportat la plăţile făcute de-a lungul timpului.

O altă critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând nelegal că nu a adus la cunoştinţă cuantumul sumei achitate pe parcursul executării silite, reţinând, totodată, legalitatea expertizelor efectuate în cadrul executării silite, cu motivarea că nu se poate contesta cuantumul creanţei astfel cum a fost stabilit de executorul judecătoresc. A susţinut că a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile solicitate de instanţă, că a învederat formularea unei contestaţii la executare cu privire la cuantumul sumei astfel cum a fost stabilit prin expertiză, existând neconcordanţe majore între evidenţele părţilor (creditor, debitor în executarea silită). În acelaşi context a criticat şi soluţia instanţei de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea contestaţiei formulate în cadrul executării silite, arătând că era esenţial pentru soluţionarea litigiului stabilirea exactă a cuantumului sumei rămase de plată, din perspectiva lămuririi naturii dobânzilor solicitate.

O ultimă critică a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 şi 455 C. proc. civ., sub aspectul nelegalei obligări la suportarea cheltuielilor de judecată, în solidar cu Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care nu se poate reţine că ar fi căzut în pretenţii faţă de intimata-reclamantă.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă AAAS a arătat că susţine recursul declarat în cauză de STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea căii de atac atât împotriva încheierii de şedinţa din data de 15 octombrie 2020, cât şi împotriva deciziei de apel, apreciind temeinicia criticilor formulate în memoriul de recurs.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză. Susţinând că obligaţia de garanţie a statului român are temeiul în lege, a prezentat demersurile pentru obţinerea satisfacerii creanţei sale şi aspectele care, în opinia sa, au constituit piedici în executare silită pornită împotriva AAAS.

Pe criticile invocate, intimata-reclamantă a arătat următoarele: nu se identifică o contradicţie între considerentele deciziei de apel, suma rămasă de plată nefiind stabilită doar prin preluarea precizării depuse la dosar (calculul nefiind contestat de niciuna dintre recurentele-pârâte), ci a rezultat din expertiza efectuată în cadrul executării silite, instanţa de apel reţinând în mod legal că doar executorul judecătoresc are dreptul să stabilească valoarea creanţei rămasă de executat; nu este fondată nici critica vizând încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2000, ale O.U.G. nr. 22/2002 şi ale O.U.G. nr. 23/2004, menţionând că Legea nr. 500/2000 nici nu este incidentă în cauză, că AAAS funcţionează cu două bugete, că pot fi poprite conturile acestei instituţii, cu plata prioritară a cheltuielilor curente şi de personal, concluzionând că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; se susţine caracterul nefondat al criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia intimatei-reclamante instanţa de apel a argumentat şi analizat legislaţia în materia repartizării resurselor bugetare, citând pe larg din considerentele deciziei recurate; solicită a fi înlăturată şi critica vizând încălcarea dreptului la apărare, reprezentantul Ministerului Finanţelor participând la toate şedinţele de judecată, instanţa procedând la analiza tuturor cererilor şi excepţiilor invocate de acesta; în acelaşi context, arată că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată la ultimul termen de judecată, în condiţiile în care pe parcursul procesului nu au fost contestate rapoartele de expertiză depuse la dosar; susţine caracterul nefondat şi al criticii referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat, arătând că nu există tripla identitate între părţile dosarului nr. x/2008 şi cele din prezenta cauză; a mai susţinut că în mod corect a reţinut instanţa de apel întrunirea condiţiilor răspunderii civile faţă de statul român, prin raportare şi la cele statuate în decizia de casare din primul ciclu procesual, precum şi că este legală soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la recursul declarat de AAAS, a arătat că prin decizia de casare s-a statuat asupra calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât nu se poate repune în discuţie acest aspect; a susţinut legalitatea deciziei de apel în ce priveşte nereţinerea autorităţii de lucru judecat şi respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; de asemenea, a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit caracterul complementar al răspunderii statului român, în condiţiile unui mecanism reparatoriu nefuncţional, instanţa de apel, plecând de la aceste statuări, procedând la analiza condiţiilor răspunderii.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost comunicat părţilor; în şedinţa completului de filtru din data de 23 septembrie 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză fiind stabilit termen în şedinţă publică, ci citarea părţilor, pentru soluţionarea căilor extraordinare de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil examinării criticilor formulate în calea extraordinară de atac, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea limitelor investirii, prin raportare atât la conţinutul cererii de chemare în judecată, la cele statuate în primul ciclu procesual, cât şi la conţinutul memoriilor de recurs, respectiv la aspectele invocate în susţinerea nelegalităţii deciziei de apel.

Se reţine, din această perspectivă, că prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă, pretinzând aceeaşi sumă cu titlu de debit principal, la care a adăugat dobânda legală, a solicitat într-un prim principal obligarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei precizate, urmare a hotărârii CEDO pronunţate la 16 decembrie 2014, cu titlu de despăgubire, într-un al doilea principal obligarea Statului român, în temeiul obligaţiei de garanţie reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, la plata directă a sumei rămase de executat, iar în subsidiar, obligarea aceleaşi părţi la plata sumei către recurenta-pârâtă AAAS, urmare a obligaţiei de garanţie reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, în vederea satisfacerii integrale a titlului executoriu deţinut împotriva ultimei recurente-pârâte.

În primul ciclu procesual, instanţa de fond a respins pentru lipsa calităţii procesuale active primul petit principal, reprezentat de atragerea răspunderii Statului Român în temeiul hotărârii CEDO din 16 decembrie 2014; a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive petitul principal prin care se solicita obligarea directă a Statului Român la plata sumei rămasă de plată din titlul executoriu deţinut împotriva recurentei-pârâte AAAS, a respins pentru lipsa calităţii procesuale active petitul subsidiar prin care se solicita obligarea Statului Român la virarea sumei către recurenta-pârâtă AAAS cu menţiunea expresă de acoperire a creanţei deţinute de intimata-reclamantă asupra recurentei-pârâte AAAS. Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel. Instanţa de recurs a infirmat soluţia dată în cauză, apreciind nelegalitatea hotărârilor din perspectiva atât a calităţii procesuale active, cât şi a celei pasive, dispunând rejudecarea cauzei, fiind subliniat că această justificare a calităţii procesuale rezultă din modul de formulare al petitelor acţiunii şi titularii obligaţiilor pretins încălcate.

În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă şi-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând în principal obligarea directă a Statului Român la plata sumei rămase de plată din creanţa deţinută asupra recurentei-pârâte AAAS, iar în subsidiar obligarea Statului Român la plata către AAAS a sumei rămase de executat din creanţa deţinută asupra AAAS, cu scopul acoperirii integrale a acestei creanţe. În acest cadru, în rejudecare, instanţa de apel a admis capătul subsidiar de cerere, obligând Statul Român la plata către AAAS a sumei rămase de executat din titlul executoriu deţinut de intimata reclamantă împotriva AAAS, respingând capătul principal astfel cum a fost precizat.

Calea extraordinară de atac a fost declarată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pârâta AAAS, criticile acestora vând soluţia dată capătului subsidiar din cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, limitele de analiză în cadrul prezentului recurs sunt stabilite atât prin manifestarea de voinţă a intimatei-reclamante care, prin precizarea cererii sale a restrâns acţiunea sub aspectul petitului principal al acţiunii la obligarea directă la plată a Statului Român, în temeiul obligaţiei de garanţie reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, alături de petitul subsidiar, menţinut, privind obligarea Statului român la plată către AAAS în vederea acoperirii creanţei, cât mai ales prin aspectele criticate de părţile care au declarat calea extraordinară de atac. Concluzia care se impune este aceea că petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat în cursul rejudecării apelului, a intrat sub puterea lucrului judecat, soluţia de respingere a acestuia nefiind contestată de niciuna dintre părţile procesului.

În acest context, criticile formulate de părţile care au declarat calea extraordinară de atac vor fi analizare doar prin raportare la petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, vizând obligarea Statului Român la plata sumei rămase de executat din creanţa deţinută de intimata-reclamantă împotriva AAAS.

De asemenea, Înalta Curte face menţiunea prealabilă că, pentru o parcurgere facilă a criticilor formulate prin memoriile de recurs şi a considerentelor expuse, acestea vor fi prezentate prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, avându-se în vedere că unele critici sunt invocate de ambele părţi, iar altele sunt subsumate aceluiaşi motiv de casare, dar cu critici diferite. În consecinţă, nu se va proceda la analiza distinctă a recursurilor declarate în cauză, ci se va face analiza acestora prin indicarea motivului de casare invocat.

O primă critică a vizat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul român invocând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin raportare la prevederile Legii nr. 500/2002, ale O.U.G. nr. 22/2002 şi O.U.G. nr. 23/2004. Înalta Curte reţine că nu poate proceda la analiza efectivă a criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, se reţine caracterul fondat al criticii aceleiaşi părţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea de către instanţa de apel, în cadrul rejudecării a prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., cu ignorarea dezlegării date de instanţa de recurs la momentul trimiterii cauzei spre rejudecare. Se observă din această perspectivă, că, ulterior expunerii considerentelor care au justificat soluţia care stabilea calitatea procesuală atât activă cât şi pasivă, instanţa de recurs a impus ca în rejudecare să se facă analiza pretenţiilor intimatei-reclamante şi prin raportare la atribuţiile legale în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării şi destinaţiei acestora, cu referire la actele normative indicate în paragraful anterior, în considerarea faptului că aceste aspecte erau deja invocate de parte şi neanalizate în primul ciclu procesual.

Se reţine că în cuprinsul deciziei de apel nu se regăsesc considerente care să releve o analiză a acestor susţineri, instanţa de apel nerăspunzând efectiv criticilor şi apărărilor invocate de parte din perspectiva enunţată anterior.

Din acest considerent Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor formulate sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în lipsa unor argumente ale instanţei de apel care să facă posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fost invocat şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 13 C. proc. civ. - dreptul la apărare şi ale art. 14 C. proc. civ. - nemijlocirea. Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticii formulate de recurentul-pârât Statul Român, prin raportare la considerente care justifică soluţia de valorificare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cadrul executării silite demarate de intimata-reclamantă împotriva recurentei-pârâte AAAS. Se observă că recurentul-pârât Statul Român are poziţia de terţ faţă de executarea silită menţionată, neavând nicio posibilitate să intervină în desfăşurarea acesteia.

Simpla prezenţă a debitorului executat în cadrul procesului de faţă nu împiedică pe celălalt participant, cu aceeaşi poziţie procesuală să invoce propriile apărări, cu atât mai mult cu cât procesul îl vizează direct pe recurentul-pârât Statul român, acţiunea fiind întemeiată pe obligaţia sa de garanţie. În acelaşi context, se reţine şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 255 alin. (19 şi (2) din acelaşi act normativ. Plecând de la textele legale menţionate Înalta Curte reţine caracterul nelegal al deciziei de apel din perspectiva aprecierii că proba solicitată în cauză ar contraveni puterii lucrului judecat, tinzând la înfrângerea lui prin raportare la cuantumul sumei astfel cum a fost stabilit în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti.

Se observă că proba nu avea scopul de stabilire a unei alte sume cu titlu de debit principal, pentru a contraveni celor stabilite irevocabil în litigiul anterior, ci tindea la stabilirea sumei rămase de executat, urmare a plăţilor efectuate în timp de către recurenta-pârâtă AAAS. De asemenea, admisibilitatea probei a fost apreciată de către instanţa de apel prin raportare la expertiza întocmită în dosarul de executare silită deschis de intimata-reclamantă împotriva recurentei-pârâte AAAS. Or, un asemenea raport are caracterul unei probe extrajudiciare, nefiind întocmit şi cu participarea recurentului-pârât, neavând, deci, o forţă probantă ce nu ar putea fi contestată de ultima parte menţionată.

Chiar dacă Statul român se află în aceeaşi poziţie procesuală cu AAAS, acest aspect nu este de natură a determina imposibilitatea primului de a face propriile apărări în ceea ce priveşte cuantumul sumei pentru care ar putea fi angajată răspunderea sa în temeiul obligaţiei de garanţie, având în vedere autonomia celor două instituţii şi lipsa unei evidenţe proprii a Statului român prin care să poată verifica nivelul sumei rămase de executat din obligaţia instituită în sarcina recurentei-pârâte AAAS. Pentru considerentele expuse, este apreciat caracterul fondat al critici formulate în acelaşi sens şi de recurenta-pârâtă AAAS.

Din aceeaşi perspectivă se reţin şi statuările contradictorii ale instanţei de apel care înlătură toate criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la cuantumul sumei rămase de executat, cu motivarea că aceste aspecte pot fi lămurite doar în cadrul unei contestaţii la executare (care nici nu putea fi promovată de parte, terţ faţă de executarea silită), pentru ca ulterior să respingă solicitarea de suspendare a cauzei până la soluţionarea contestaţiei la executare formulată de recurenta-pârâtă AAAS, motivat că sunt suficiente probele administrate, respectiv raportul întocmit în dosarul de executare. Or, acest înscris, aşa cum s-a arătat deja are valoarea unei probe extrajudiciare în raport cu recurentul-pârât Statul român, nicio instanţă de judecată nepronunţându-se cu privire la suma efectiv rămasă de executat, pentru a interveni efectul de opozabilitate reglementat de art. 435 C. proc. civ., cu menţiunea că şi în acest cadrul legal, partea avea dreptul de a face proba contrară. Or, statuarea asupra sumei rămase de executat era de esenţa procesului de faţă, având în vedere că s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru această sumă, istanţa de apel pronunţând decizia fără a avea reprezentarea întinderii acestei obligaţii.

Nu este fondată critica invocată de în ambele memorii de recurs vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că prin litigiul de faţă nu se aduce atingere puterii lucrului judecat în cauza care a stabilit obligaţia de despăgubire în sarcina AAAS, obiectul cauzei fiind limitat, aşa cum s-a arătat anterior, urmare a principiului disponibilităţii şi a limitelor de investire în recurs, la obligaţia de garanţie a Statului român, respectiv la obligarea Statului român de virare către AAAS a sumei rămase de executat din titlul executoriu ce o vizează pe ultima parte menţionată.

De asemenea, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii invocate de recurenta-pârâtă AAAS şi recurentul-pârât Statul român, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În mod legal instanţa de apel a respins excepţia invocată în cauză, reţinând, în raport de petitele formulate în cauză, că termenul de prescripţie pentru atragerea răspunderii statului în temeiul obligaţiei de garanţie instituite de art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 a început să curgă la momentul pronunţării hotărârii CEDO în cauza Buti şi alţii. Se observă, sub acest aspect, că în cauza menţionată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni, executarea hotărârilor încă restante, cererea adresată Curţii şi de intimata-reclamantă fiind conexată la respectiva cauză. În consecinţă, nu se poate reţine susţinerea recurentei-pârâte în sensul că termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii împotriva Statului român a început să curgă de la momentul pronunţării deciziei irevocabile prin care a fost stabilită obligaţia de despăgubire în sarcina acesteia, în condiţiile demarării unei executări silite, nefinalizată până în prezent. Concluzia care se desprinde este aceea, că obligaţia generală de garanţie a statului român a subzistat continuu pe parcursului executării silite declanşate de intimata-reclamantă, fiind particularizată la momentul pronunţării hotărârii CEDO, moment în care a fost analizată şi situaţia executării hotărârii judecătoreşti dată în favoarea intimatei-pârâte. În acest context se reţine legalitatea deciziei de apel care a constatat că termenul de prescripţie al acţiunii formulate împotriva Statului român a început să curgă de la momentul pronunţării hotărârii CEDO.

Acest aspect este relevant, deopotrivă, şi în analiza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele memorii de recurs.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticii invocate de ambele părţi, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, din perspectiva elementelor care configurează obligaţia de garanţie instituită în sarcina Statului român.

Se reţine că instanţa de apel, în încercarea de a stabili modul a aplicare a normei de drept pe care se fundamentează acţiunea intimatei-reclamante a statuat în sensul că textul de lege reprezintă o aplicare în materia privatizării societăţilor a principiilor care decurg din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligaţiile statului în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Corectă din punct de vedere juridic, aserţiunea instanţei de apel nu este aptă să justifice aplicare dispoziţiei art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 în condiţiile concrete ale speţei de faţă. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că celelalte considerente dezvoltate de instanţa de apel plecând de la premisa enunţată anterior sunt argumente care ar justifica eventual o obligare a Statului român la plata despăgubirilor datorate, urmare a nerespectării hotărârii CEDO invocate de intimata-reclamantă. Or, în speţă, intimata-reclamantă a reformulat petitele acţiunii sale în al doilea ciclu procesual, solicitând angajarea răspunderii Statului român, în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, fie direct, prin obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă a sumei rămase de executat, fie, indirect, prin instituirea aceleiaşi obligaţii către recurenta-pârâtă AAAS, ambele solicitări fiind întemeiate pe obligaţia de garanţie.

În contextul în care intimata-reclamantă nu a insistat în petitul vizând obligarea Statului român la despăgubiri în temeiul hotărârii CEDO în Cauza Buti şi alţii, raportat la neîndeplinirea obligaţiei asupra căreia a dispus Curtea Europeană a Drepturilor Omului, considerentele deciziei de apel nu susţin dispozitivul vizând obligarea aceleiaşi părţi la plata sumei rămase de executat din titlul executoriu deţinut de intimata-reclamantă.

Petitele cererii intimatei-reclamante, astfel cum au fost reformulate şi susţinute de intimata-reclamantă, având în vedere şi modul în care a fost invocată hotărârea CEDO pronunţată în Cauza Buti şi alţii nu mai permit analizarea răspunderii Statului român din perspectiva obligaţiei generale de garanţie ce îi incumbă, ci transferă analiza la elementele concrete care ar contura o lipsă a unor măsuri efective pentru executarea integrală a titlului executoriu deţinut de prima parte menţionată. Din această perspectivă, instanţa de apel ar trebui să analizeze dacă adoptarea unor acte normative, aplicabile erga omnes, în virtutea abilitării legale a Guvernului, este de natură a trage răspunderea statului în situaţia concretă a executării integrale a titlului deţinut de intimata-reclamantă. De asemenea, se impune verificarea existenţei concrete a faptei culpabile a celui chemat în temeiul obligaţiei de garanţie, sub acest aspect trebuind a fi evaluată modalitatea de acţiune a Statului român, şi măsura în care această ar fi putut fi influenţată negativ, de o atitudine culpabilă a debitorului obligaţiei neexecutate în parcurgerea unei proceduri legale.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 şi a deciziei de apel, admiterea căii extraordinare de atac împotriva încheierii fiind determinată de aspectul că această face corp comun cu decizia recurată.

Pe cale de consecinţă, cele două acte procedurale vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, urmând ca în rejudecare să valorifice prevederile art. 501 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Având în vedere motivele care au determinat casarea deciziei de apel, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor formulate de recurenta-pârâtă AAAS referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor art. 451 şi urm. C. proc. civ., acestea urând a fi evaluate, în raport de aspectele invocate, în cursul rejudecării dispuse în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 şi a deciziei nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva deciziei nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă BIT S.A..

Casează încheierea şi decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.