Contractual damages and VAT inclusion in lease termination compensation; applicable rate for statutory penalty interest
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the cross-appeals filed by both the claimant (railway infrastructure company) and the defendant (transport company), quashed the lower court’s decision, and remanded the case to the same appellate instance for a new judgment, leaving no final merits determination at this level. The dispute centered on a contract for the lease of railway sections, where the claimant sought compensatory damages and late interest after the defendant’s fault-based termination of the lease due to non-performance of passenger transport obligations; specifically, the appeal challenged the lower court’s exclusion of VAT from the damages calculation and its reduction of the late interest rate from BNR reference rate plus 8% to plus 4%. The court held that under Article 488 of the Code of Civil Procedure and relevant tax and civil codes, the damages constituted a contractual price subject to VAT as defined in the lease agreement, and that the higher penalty interest rate was applicable because the relevant amendment to Government Ordinance No. 13/2011 was in force at the time the prejudice arose, thereby necessitating a recalculation of the debt including VAT and the correct interest rate.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1553 alin. (3) C. civ, art. 1553 alin. (2) C. civ, art. 1538 din C. civ, art. 1538 C. civ, art. 1535 C. civ; Contractual damages and VAT inclusion in lease termination compensation; applicable rate for statutory penalty interest: Recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului pârâtei.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la 21 septembrie 2017, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, în contradictoriu cu societatea A. S.R.L., în temeiul art. 1350, art. 1530 şi următoarele din C. civ., a formulat acţiune în daune-interese pentru obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daune-interese compensatorii ca urmare a prejudiciului suferit prin rezilierea contractului dintre părţi, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat obligaţiile contractuale asumate. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate la pct. l pe intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 153/2019 din 27 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, în contradictoriu cu pârâta RC-CF TRANS S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.273.018,39 RON reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015-06.07.2016; a fost obligată pârâta şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma de mai sus, conform RET, începând cu scadenţa facturii nr. x/10.06.2015 până la data introducerii acţiunii, respectiv 21.09.2017, în cuantum de 488.776,71 RON şi în continuare până la plata efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 28.285 RON.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta RC-GF TRANS S.R.L..
Prin decizia nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2017 s-a admis apelul declarat de pârâta RC-CF TRANS S.R.L. împotriva sentinţei nr. 153/2019 din 27 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, fiind schimbată sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, iar prin decizia nr. 778 din 30 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a procedat la înregistrarea dosarului sub nr. x/2017
Prin decizia nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta RC-CF Trans S.R.L. împotriva sentinţei nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." SA reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.
A fost schimbată în parte sentinţa nr. 153/2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, fiind obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.727.493,98 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015-06.07.2016, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare (dobânda remuneratorie + 4 %) calculată la această sumă, începând cu scadenţa facturii nr. x/10.06.2015, până la data introducerii acţiunii - 21.09.2017. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 33.227 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.
Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 18 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a formulat recurs şi pârâta R.C.- CF TRANS S.R.L..
Recursul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.
Recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului pârâtei.
Referitor la admiterea apelului cu privire la exonerarea pârâtei de plata TVA -ului aferent sumei reprezentând daune-interese se arată că, instanţa de apel a considerat că în speţă ar fi aplicabil art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal şi că întinderea daunelor-interese a fost calculată prin raportul de expertiză depus la instanţa de fond.
In realitate, prin acţiunea formulată s-a solicitat "obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părţi, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate".
Astfel, rezultă că suma nu a fost stabilită prin raportul de expertiză, ceea ce ar fi putut atrage incidenţa în cauză a articolului menţionat anterior.
Recurenta învederează faptul că, în conformitate cu art. 9.4 din contract, pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din cauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalităţi daune-interese sau despăgubiri, după caz, care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat.
Ţinând cont de faptul că, în speţă, este vorba de persoane înregistrate în scop de TVA, în mod legal, factura emisă de reclamantă trebuie să cuprindă TVA, determinarea beneficiului nerealizat fiind făcută în acord cu art. 4. 1 alin. (1) din contract, care stabileşte nivelul chiriei anuale ca fiind 1.965.500 RON, fără TVA
Referitor la admiterea apelului şi la schimbarea în parte a sentinţei cu privire la cuantumul dobânzii penalizatoare, instanţa de apel a considerat că prima instanţă, la calculul cuantumului daunelor penalizatoare, a aplicat în mod greşit rata de referinţă a BNR + 8 puncte procentuale, ţinând cont de faptul că, la momentul naşterii prejudiciului acesta se raporta la rata de referinţă a BNR + 4 puncte procentuale (conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011).
In realitate, la data naşterii prejudiciului, era în vigoare art. 3 alin. (21) care prevedea că:
"în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale".
Alin. (2) al art. 3 a fost introdus de art. 20 din Legea nr. 72 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013 şi, prin urmare, în mod corect instanţa de fond a aplicat la calculul cuantumului daunelor penalizatoare rata de referinţă a BNR + 8 puncte procentuale.
Recursul pârâtei RC- CF TRANS S.R.L..
La data de 19 ianuarie 2022 pârâta a formulat recurs împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 privind amânarea pronunţării şi a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1552 alin. (1), art. 1553 alin. (2), (3) C. civ. şi prevederile contractului de închiriere (art. 13.2.), când a reţinut incidenţa unui pact comisoriu neinvocat de CNCF CFR.
De asemenea, instanţa a reţinut în mod nelegal incidenţa pactului comisoriu reglementat în art. 13.2 lit. d) din contract, care nu a fost invocat de către CNCF CFR în cuprinsul notificării de reziliere.
Notificarea de reziliere nr. x/03.06.2015 a fost motivată de CNCF CFR raportat la pretinsa neîndeplinire de către pârâtă a obligaţiei contractuale de a asigura transportul de călători, conform pachetului minim social.
În acest sens, intimata a făcut trimitere la art. 7.1. alin. 25 din contract, care nu reprezintă un veritabil pact comisoriu conform prevederilor art. 1553 alin. (3) C. civ., ci reglementează o obligaţie în sarcina recurentei.
De altfel, nici trimiterea generică făcută de intimată la capitolul XIII din contractul de închiriere, care reglementează situaţiile de reziliere a contractului, nu poate fi considerată o îndeplinire a obligaţiei de motivare a notificării de reziliere, care implică indicarea exactă a pactului comisoriu pretins aplicabil.
Notificarea nu indică în mod explicit niciun pact comisoriu care, în viziunea CNCF CFR, putea fi incident din cele 26 incluse în contract. În niciun moment intimata nu a invocat pactul comisoriu prevăzut la art. 13.2 lit. d) din contract ca temei pentru rezilierea contractului de închiriere.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut incidenţa acestui pact comisoriu, venind să suplinească, în mod nelegal, neconformitatea notificării de reziliere. Procedând astfel, instanţa a încălcat prevederile art. 1553 alin. (3) C. civ.. Faptul că, în cuprinsul corespondenţei, recurenta a făcut referire la prevederile art. 13.2. lit. d) din contract, nu poate acoperi neconformităţile notificării de reziliere comunicate de CNCF CFR, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.
Instanţa face trimitere la obligaţia de a acorda locatarului un termen de 15 zile calendaristice pentru îndeplinirea obligaţiei înainte ca de reziliere să producă efecte, însă nu a observat că intimata nu a respectat în concret această prevedere contractuală. Astfel, pentru a produce efecte, notificarea de reziliere trebuia precedată de o notificare de punere în întârziere. Ignorând acest aspect, instanţa a nesocotit prevederile art. 1552 alin. (1), respectiv art. 1553 alin. (2) C. civ., dar şi pe cele ale art. 13.2. din contract.
Astfel, conform pactului comisoriu de la art. 13.1 din contract, dacă una dintre părţi nu îndeplineşte obligaţiile, contractul se poate rezilia cu efecte depline după acordarea unui termen de preaviz de 15 zile, fără intervenţia instanţei fără vreo formalitate, dând dreptul părţii lezate de a pretinde plata daunelor interese.
Recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicarea art. 9.6. din contractul de închiriere, respectiv a încălcat prevederile art. 1531-1532, art. 1538 -1539 alin. (1) C. civ.
In ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 9.6. din contractul de închiriere, această clauză contractuală nefiind aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, căci se referă la ipoteza în care, după încetarea contractului, locatarul continuă să ocupe amplasamentul, astfel că până la eliberarea amplasamentului datorează dublul chiriei lunare TVA aferente, respectiv i se reţine garanţia de bună-execuţie.
În al doilea rând, instanţa a interpretat greşit această clauză contractuală când a reţinut că prejudiciul ar fi fost evaluat anticipat la dublul chiriei datorate pentru fiecare lună până la sfârşitul perioadei contractuale. Mai apoi, contrar celor statuate de instanţa de apel, prima instanţă nu a valorificat această clauză penală, ci a acordat CNCF CFR întreaga sumă pretinsă prin acţiune, reprezentând echivalentul chiriei lunare plus TVA de la momentul rezilierii până la data la care s-ar fi împlinit durata contractului.
Nu în ultimul rând, reţinând incidenţa prevederilor art. 9.6. din contractul de închiriere, instanţa de apel trebuia să constate că prejudiciul pretins de CNCF CFR este superior clauzei penale, iar pe cale de consecinţă să admită numai în parte acţiunea.
Este relevant, susţine recurenta, faptul că a plătit contravaloarea chiriei lunare plus TVA calculate până la data predării grupului de secţii - 8 iulie 2015, după cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire. Tot astfel, intimata a reţinut garanţia de bună-execuţie achitată de recurentă.
In considerarea acestor aspecte, în aplicarea clauzei penale de la art. 9.6. din contractul de închiriere, instanţa de apel ar fi trebuit să recunoască pretenţiile intimatei în limita chiriei lunare plus TVA de la momentul opririi plăţilor până la momentul eliberării amplasamentului.
Astfel, prin validarea pretenţiilor CNCF CFR într-un cuantum superior clauzei penale care are tocmai rolul de evaluare anticipată a prejudiciului, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1531 -1532, dar şi pe cele ale art. 1538 art. 1 539 alin. (1) din C. civ.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 13.5. (1) din contractul de închiriere prin care părţile au reglementat o clauză penală, implicit art. 1538 din C. civ.
Art. 13.5. alin. 1 din contract prevede că, în caz de reziliere din orice motiv, locatorul are dreptul să reţină garanţia de bună-execuţie să obţină daune-interese egale cu dublul chiriei lunare, precum TVA aferent. În acest context, întrucât garanţia a fost reţinută de către intimată, un eventual prejudiciu ar fi constat în dublul chiriei lunare şi TVA aferent.
Instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 13.5. alin. 1 din contract, care ar fi justificat reducerea semnificativă a cuantumului daunelor pretinse de intimată, încălcând deopotrivă dispoziţiile art. 1538 C. civ.
Aşadar, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea clauzei penale, caz în care soluţia legală ar fi fost aceea de admitere a apelului recurentei, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe şi admiterii acţiunii CNCF CFR în limita sumei de 389.824 17 RON, reprezentând dublul chiriei lunare plus TVA. Dacă se va considera legală opţiunea instanţei de apel de a nu da eficienţă clauzei penale, hotărârea instanţei este nelegală în considerarea următoarelor aspecte: instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1532, art. 1535 C. civ. când a stabilit că recurenta datora dobândă legală penalizatoare începând cu data scadenţei facturii emise de intimată în ipoteza în care cuantumul daunelor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea unei obligaţii contractuale urmează a fi stabilit pe cale judiciară, dobânda aferentă acestora este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul a fost obligat la plata daunelor, căci doar de la acel moment vorbim de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, cu privire la care debitorul a fost pus în întârziere.
Dacă s-ar stabili că recurenta datorează daune-interese, dobânda legală aferentă poate fi calculată doar începând cu data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost acordate aceste daune.
Validând pretenţiile CNCF CFR la plata dobânzii legale penalizatoare înainte de a se stabili cu titlu definitiv cuantumul daunelor asupra căreia se calculează aceasta, instanţa a încălcat prevederile art. 1532 şi art. 1535 C. civ.
De asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 21 din H.G. nr. 643/2011 când a reţinut că daunele pretinse de CNCF CFR nu ar trebui diminuate cu valoarea garanţiei de bună-execuţie reţinută de aceasta.
Aşadar, soluţia instanţei de respingere a cererii de diminuare a daunelor pretinse de CNCE CFR cu valoarea garanţiei de bună-execuţie pe care a reţinut-o este nelegală şi se bazează pe greşita reţinere a incidenţei art. 21 din H.G. nr. 643/2011.
Astfel, contrar motivării instanţei, acest text legal nu este incident în speţă, întrucât încetarea serviciului de transport feroviar de călători nu a avut implicaţii asupra siguranţei circulaţiei, iar termenul de preaviz de 6 luni nu este aplicabil, pe cale de consecinţă, garanţia de bună-execuţie nu poate fi reţinută în plus faţă de daunele pe care le pretinde intimata.
Recurenta arată că instanţa a încălcat prevederile art. 1534 C. civ. şi art. 22 din H.G. nr. 643/2011 când a reţinut că pasivitatea CNCF CFR ar fi irelevantă pentru stabilirea prejudiciului.
Potrivit art. 1534 alin. (2) C. civ., debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-a cauzat sau pe care acesta le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă. Altfel spus, creditorul nu poate rămâne complet în pasivitate.
Modalităţile concrete de limitare a acestui prejudiciu erau prevăzute de art. 22 din H.G. nr. 643/2011, care stabileşte următoarele etape în contextul încetării oricărui serviciu asumat prin contract preluarea secţiilor de circulaţie de către CNCF CF R, urmată de preluarea transportului de călători pe secţie de către SNTFC CFR Călători mai apoi reintroducerea secţiei în procedura de licitaţie de către CNCF CFR.
Cu toate că transportul de călători pe secţii a încetat la data de 17 martie 2015, CNCF CFR nu a preluat grupul de secţii de îndată ce a fost informată, cum avea obligaţia legală, ci doar după aproape 4 luni, în 8 iulie 2015.
Faptul că legea nu prevede explicit un termen, în care CNCF CFR trebuia să acţioneze pentru preluarea respectiv reintroducerea secţiilor în procedura de licitaţie, nu înseamnă că autoritatea este îndreptăţită să rămână în pasivitate, ba chiar din contră, se poate concluziona că trebuia să acţioneze de îndată în considerarea faptului că în discuţie este vorba de asigurarea unui serviciu de interes public, or potrivit prevederilor legale, CNCF CFR desfăşoară activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public.
Demersurile care puteau fi efectuate de CNCF CFR în vederea înlăturării sau cel puţin diminuării consecinţelor prejudiciabile ale încetării serviciului de transport de călători au caracterul unor măsuri rezonabile, care ar fi presupus o minimă diligentă din partea acesteia. Or, în speţă ne aflăm într-o situaţie de întârziere nejustificată din partea autorităţii în efectuarea demersurilor de preluare a secţiilor, mai apoi de reintroducere a acestora în procedura de licitaţie în vederea reînchirierii.
Din această perspectivă, este deopotrivă criticabilă încheierea din 18 noiembrie 2021 prin care instanţa a respins solicitarea în probaţiune formulată de pârâtă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., în sensul de a pune în vedere CNCF CFR să depună la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte la ce dată a efectuat primele demersuri pentru reintroducerea grupului de secţii în procedura de licitaţie la Bursa Română de Mărfuri. Procedând astfel, instanţa a încălcat deopotrivă prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., considerând în mod eronat că probele solicitate nu ar fi relevante pentru soluţionarea cauzei.
Neexecutarea unei obligaţii legale, care a contribuit la generarea prejudiciului, echivalează cu invocarea de către intimată a propriei culpe în justificarea pretenţiilor sale.
Cuantumul prejudiciului rezultat prin această încălcare trebuie redus la minimum, până în ziua în care CNCF CFR avea exigibilă obligaţia de preluare a secţiilor şi respectiv de reintroducere a acestora în procedura de licitaţie. Or, această obligaţie s-a născut la data de 17 martie 2015 sau în orice caz nu mai târziu de aprilie 2015, când toţi operatorii de transport feroviar refuzaseră preluarea transportului pe grupul de secţii. In aceste condiţii, este evident că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1534 C. civ. şi art. 22 din Legea nr. 643/2011, dar şi principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, când a reţinut că nu ar avea relevanţă faptul că CNCF CFR ar fi avut o atitudine activă sau pasivă, cât timp demersurile în vederea reînchirierii secţiilor ar fi apanajul managementului societăţii intimate.
In această ordine de idei, instanţa ar fi trebuit să ţină cont, la evaluarea cuantumului daunelor şi de diligentele depuse de recurentă în vederea împiedicării sau limitării prejudiciului, materializate în ofertarea capacităţii de transport feroviar de călători către alţi operatori încă din 16 martie 2015, respectiv revenirea cu noi adrese către operatorii de transport feroviar în luna aprilie 2015, aspecte probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, iar pe fond a solicitat respingerea recursului acesteia ca nefondat.
Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.
Recurentele au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 27 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA şi de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 şi a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 15 decembrie 2022 cu citarea părţilor, în şedinţa publică.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA şi de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. sunt fondate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.
Prin recursul formulat, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului pârâtei.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal, având în vedere că recurenta nu argumentează în niciun fel lipsa motivării, motivarea inexactă sau insuficientă a deciziei atacate, şi nici nu menţionează eventuale motive contradictorii sau străine de natura cauzei regăsite în considerentele deciziei recurate.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici pe acest aspect, context în care aceste susţineri nu pot fi primite.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, întrucât hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, având în vedere că prin admiterea apelului pârâtei ce viza exonerarea sa de plata TVA-ului aferent sumei reprezentând daune-interese s-a considerat că, în speţă, ar fi aplicabile dispoziţiile evocate şi că întinderea daunelor-interese a fost calculată prin raportul de expertiză depus la instanţa de fond.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, în vigoare la data la care s-a raportat reclamanta în solicitarea despăgubirilor, respectiv pentru perioada 9.07.2015-6.07.2016, baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată nu cuprinde următoarele: b)sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, după caz, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate.
În raport cu dispoziţiile evocate, instanţa de apel a considerat că raţiunea excluderii TVA-ului în cazul în care se discută despre cuantumul daunelor interese rezidă în faptul că acestea au rolul de a acoperi cu o sumă de bani prejudiciul pe care l-a înregistrat societatea ca urmare a neexecutării culpabile a clauzelor contractuale, pe când plata TVA-ului se face numai la prestarea unui serviciu sau a livrării unui bun, conform art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, aspect ce nu se regăseşte în cauza de faţă, context în care a constatat întemeiat motivul de apel formulat de apelanta RC-CF Trans S.R.L., în sensul că, recalculând cuantumul daunelor interese fără a lua în calcul TVA-ul în cota de 24%, aşa cum a fost reţinut în raportul de expertiză a rezultat suma de 1.727.493,98 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 9.07.2015-6.07.2016, la care a fost obligată apelanta-pârâtă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată ca fiind fondată critica reclamantei ce vizează greşita exonerare a pârâtei de la plata TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese, având în vedere că prin acţiunea formulată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părţi şi intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate.
În acest context, se reţine că suma nu a fost stabilită prin raportul de expertiză, aspect ce ar fi putut atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal.
Aceasta deoarece, art. 9.4 din contract, prevede că pentru nerespectarea totală sau parţială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalităţi şi daune interese sau despăgubiri, după caz, care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat.
Aşadar, faţă de împrejurarea că preluarea secţiilor de circulaţie s-a făcut la 8 iulie 2015, pentru perioada 19.06.2015-08.07.2015, pârâta RC- CF Trans a achitat chiria conform contractului, rămânând de achitat suma de 2.273.018,39 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015 -06.07.2016, sumă ce face obiectul prezentului litigiu.
În acest context, se reţine că în speţă este vorba de persoane înregistrate în scop de TVA, astfel că în mod legal, factura emisă de reclamantă trebuie să cuprindă TVA, determinarea beneficiului nerealizat fiind făcută în acord cu art. 41 alin. (1) din contract, care stabileşte nivelul chiriei anuale ca fiind 1.965.500 RON, fără TVA.
De asemenea, critica referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare se constată a fi fondată, având în vedere că instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a aplicat în mod greşit rata de referinţă a BNR + 8 puncte procentuale, ţinând cont de faptul că, la momentul naşterii prejudiciului acesta se raporta la rata de referinţa a BNR + 4 puncte procentuale - conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
De fapt, la data naşterii prejudiciului, erau în vigoare dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, care prevedeau că în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentual, alin. (2)1 fiind introdus de art. 20 din Legea nr. 72 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013, context în care se reţine că în mod corect, instanţa de fond a aplicat la calculul cuantumului daunelor penalizatoare rata de referinţă a BNR + 8 puncte procentuale.
În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel al pârâtei, referitor la plata daunelor-interese şi la plata dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată aceasta, în contextul în care a exonerat pârâta de la plata TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese şi a aplicat în mod greşit rata de referinţă a BNR, aspect ce nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta RC-CF TRANS S.R.L., se susţine nelegalitatea hotărârii atacate cu privire la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la plata daunelor-interese şi la plata dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată pârâta.
Având în vedere însă decizia de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rejudecarea apelului pârâtei, instanţa de apel va trebui să ţină cont de dezlegările date asupra problemelor de drept enunţate, referitoare la dispoziţiile legale ce privesc plata daunelor-interese şi a dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată pârâta RC-CF TRANS S.R.L., ca urmare a recalculării cuantumului daunelor-interese.
În acest context, se reţine şi că recursul pârâtei are în vedere cuantumul daunelor-interese, însă ţinând seama de soluţia ce urmează a se pronunţa în legătură cu recursul reclamantei, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate în cadrul memoriilor de recurs se impun a fi examinate de către instanţa de apel, într-un mod unitar, laolaltă cu cele invocate de către recurenta-reclamantă, în vederea pronunţării unei decizii care să stabilească cuantumul plăţii TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese, precum şi rata de referinţă a BNR.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA şi de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 şi a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA şi de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 şi a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Casează încheierea şi decizia atacate.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.