Performance bond return upheld: beneficiary loses appeal over warranty defects

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 iunie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON reprezentând garanţia de bună-execuţie, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, care la data formulării cererii sunt în sumă de 134.175 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 6368 din 28 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1010 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva sentinţei civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva deciziei civile nr. 1010 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare (dosarul nr. x/2013) a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva sentinţei civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, iar prin decizia civilă nr. 5140 din 23 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 2182 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare (dosarul nr. x/2013) a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1095 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2182 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 28 septembrie 2021 sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva sentinţei civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, pe care a schimbat-o, în sensul că:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Obligă pârâta la restituirea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 1.090.856 RON.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată.

Respinge cererea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Ia act că apelanta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 406/A din 7 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca tardivă cererea de completare a deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin cererea de recurs, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 1.090.865 RON şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării procesului, cu menţinerea soluţiei instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind solicitarea penalităţilor de întârziere de către reclamantă.

În argumentarea motivului de recurs ce vizează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., context în care apreciază că prin hotărârea atacată, instanţa în rejudecare a ignorat recomandările şi dezlegări Înaltei Curţi prin decizia de trimitere, încălcând astfel normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul în care instanţa a lăsat complet neanalizată principala apărare a pârâtei, prin care se arăta că dacă se va constata că într-adevăr, decizia nr. 495 a Curţii de Apel Timişoara va avea autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, aceasta nu poate fi decât parţială, în sensul că instanţa de insolvenţă a fost învestită să judece şi a judecat, exclusiv situaţia existentă avută în vedere prin declaraţia de creanţă, respectiv cele două notificări ataşate.

Tocmai de aceea, Înalta Curte a pus în vedere instanţei de rejudecare să analizeze apărările pârâtei cu privire la această chestiune invocată, însă această instanţa nu a analizat în niciun fel aceste apărări.

În acest sens, se arată că în declaraţia de creanţa analizată de Tribunalul Timiş în fond şi ulterior de Curtea de Apel Timişoara în recurs, este menţionată doar notificarea din 13 aprilie 2012 şi 27 aprilie 2012, pe când lucrările neefectuate au fost notificate şi prin alte notificări, pe care le menţionează în continuare.

In plus, faţă de notificările evocate, se arată că pârâta a invocat în faţa Inaltei Curţi faptul că o serie de lucrări nefinalizate au fost constatate prin procesul-verbal de recepţie finală, document care nu era întocmit la momentul depunerii declaraţiei de creanţa (Anexa 8), iar în procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor din 19 aprilie 2013 s-a menţionat că B. va contacta o alta firmă specializată pentru remedierea viciilor ascunse şi deficientelor cauzate de execuţia necorespunzătoare a lucrărilor în perioada de garanţie, ca urmare a nerespectării de către executantul A. a termenelor de remediere notificate prin adresele menţionate.

Recurenta susţine că acestea sunt apărările la care face referire Înalta Curte, în decizia de trimitere şi pe care le-a pus în vedere instanţei de rejudecare să le analizeze, însă aceste aspecte nu au fost avute în vedere de instanţa de trimitere.

Nu în ultimul rând, pentru a da eficienţă dezlegărilor Înaltei Curţi, instanţa de apel avea la dispoziţie inclusiv dispoziţiile art. 501 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că în rejudecare sunt admisibile orice probe, însă a refuzat administrarea unei expertize care urma să analizeze toate sumele cheltuite de pârâtă pentru remedierea deficienţelor.

Într-o altă critică, se susţine încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 430 alin. (1) şi (2), precum şi art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care Înalta Curte a impus atât analiza efectului pozitiv al deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, cât şi analiza fondului litigiului.

In opinia recurentei, instanţa de rejudecare a făcut o gravă eroare, atunci când a analizat incidenţa acestei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, care în speţă era numai parţială, întrucât această decizie nu a făcut decât să analizeze hotărârea judecătorului sindic din fond, toate raportările fiind făcute la ce anume s-a solicitat prin declaraţia de creanţă.

In acest context, se arată că ne aflăm în prezenţa unei hotărâri care, chiar şi în ipoteza în care ar fi incidentă cu autoritate de lucru judecat, în cauză nu a tranşat decât în parte fondul procesului, în schimb, instanţa de rejudecare, în pofida recomandărilor Inaltei Curţi dă putere totală deciziei nr. 495/2014 şi o invocă în cadrul considerentelor ca şi cum aceasta ar fi tranşat întreaga situaţie litigioasă.

Astfel, cum se poate observa din decizia nr. 495/2014, instanţa nu a avut niciun moment o astfel de teorie care este proprie instanţei de rejudecare, ci a reţinut în mod eronat "lipsa notificărilor" şi nu lipsa probelor care să probeze prejudiciul suferit de B., acest aspect nefiind niciodată pus în discuţie, deoarece judecata era limitată strict la declaraţia de creanţă.

Mai mult decât atât, instanţa de rejudecare a susţinut prin hotărârea recurată faptul că pârâta a fost înregistrată la masa credală sub condiţie şi că nu a contestat acest aspect, adăugând din nou la decizia nr. 495/2014.

În acest sens, recurenta a depus la dosar înscrisuri - Anexa 9 tabelul preliminar de creanţe din care se poate observa că B. nu a fost înscrisă sub condiţie, la poziţia 17, figurând cu creanţa chirografară fără condiţie, context în care se susţine eroarea de judecată făcută de instanţa de rejudecare care a condus la un raţionament incorect, reţinând şi o recunoaştere a pârâtei, care în realitate nu a existat.

Pe de altă parte, deşi nu a analizat nicio proba de la dosar cu privire la prejudiciul suferit şi dovedit de B., deşi existau probe consistente în acest sens şi îi revenea această obligaţie, instanţa de rejudecare dă în continuare putere deplină deciziei evocate.

Astfel, instanţa de rejudecare a aplicat autoritatea de lucru judecat în mod eronat la întreaga garanţie de bună execuţie, deşi hotărârea opusă nu a analizat decât lucrări de 200.000 Euro, practic instanţa de rejudecare a extins aplicarea autorităţii de lucru judecat la întreg litigiul de faţă, încălcând aşadar normele de procedură prevăzute de art. 430 şi 431 C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute de C. civ. de la 1864, respectiv art. 969 - 970 privind obligativitatea convenţiilor încheiate între părţi, aspect ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a încălcat normele de drept material cu privire la obligativitatea contractelor încheiate între părţi, contract care reprezintă legea părţilor şi a căror dispoziţii nu pot fi interpretate după buna-cuviinţă a instanţei.

O primă eroare a instanţei, este aceea că într-o abordare simplistă, propusă chiar de apelantă, argumentează că perioada de garanţie a început la 26 octombrie 2011 şi s-a terminat la 26 octombrie 2012, astfel că, indiferent dacă a depus sau nu constructorul poliţa de tip D. la 26 octombrie 2012, B. trebuia să elibereze garanţia, deşi aceasta a fost semnată cu obiecţiuni.

Astfel, odată asumată nefinalizarea lucrărilor prin semnătură, apelanta trebuia să depună la dosar un proces-verbal sau o situaţie de lucrări care să ateste efectuarea lor, ceea ce nu s-a întâmplat, aşa încât nefiind finalizate lucrările, nici poliţa de Tip D. nu a fost depusă, deoarece A. cunoştea faptul că B. avea la dispoziţie garanţia de bună-execuţie să-şi acopere cel puţin parţial prejudiciul, practic prin nedepunerea poliţei şi-a dat acceptul pentru folosirea garanţiei de bună execuţie.

In realitate, lucrările menţionate în procesul-verbal, la momentul terminării acestora nu au fost niciodată finalizate de apelantă, aspect care a dat pârâtei dreptul de a reţine garanţia de bună-execuţie, conform art. 13 din contract.

Deşi s-a încercat minimizarea importantei poliţei de tip D., în realitate, aceasta avea o importanţă deosebită, deoarece dacă era emisă şi predată beneficiarului, se elibera garanţia de bună-execuţie.

Dar cea mai importantă în economia cauzei este acţiunea nedepunerii acesteia, deoarece nedepunerea poliţei echivalează cu acceptul executării garanţiei pentru lucrările nefinalizate pe care A. şi le-a asumat prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, cu un an înainte ca aceasta să intre în insolvenţă.

Având în vedere că apelanta, căreia îi incumba sarcina probei, nu a făcut dovada predării poliţei de asigurare, instanţele anterioare au reţinut în mod justificat că aceasta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale corelative, astfel încât nu îi poate solicita pârâtei să-i restituie sumele, reţinute cu titlu de garanţie.

Aşadar, eroarea făcută instanţă a fost aceea că nu a reţinut că prin procesul-verbal de recepţie, la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011, A. şi-a asumat lucrări nefinalizate şi implicit consumarea garanţiei.

Obligaţia corelativă de restituire a garanţiei de bună-execuţie era în sarcina pârâtei, doar dacă apelanta îşi îndeplinea obligaţiile amintite evocate, iar până la respectarea acestora orice solicitare de restituire a garanţiei este contrară dispoziţiilor contractuale, aşa cum în mod corect au reţinut patru instanţe.

O a doua eroare a instanţei de rejudecare constă în faptul că îmbrăţişează argumentele pur teoretice ale intimatei, în detrimentul prevederilor contractuale clare stabilite între părţi, atunci când instanţa confundă perioada de garanţie cu perioada de emitere a poliţei de tip D., în condiţiile în care perioada de garanţie nu se termina la expirarea poliţei respective, ci aceasta continua până la data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Aşadar, la 26 octombrie 2012 obligaţia de garanţie nu era stinsă, ci doar expira poliţa de asigurare dacă ar fi existat. Cu atât mai mult, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, fiind semnat cu obiecţiuni, perioada de garanţie se extinde. Astfel, perioada de garanţie ar fi început să curgă de la acest termen numai dacă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor ar fi fost semnat fără lucrări nefinalizate şi toate părţile şi-ar fi asumat executarea lor în totalitate.

In temeiul art. 14.2 din contract, apelanta era obligată să execute remedierile solicitate de beneficiar pe parcursul perioadei de garanţie pe proprie cheltuială. Deşi i-au fost solicitate aceste remedieri în timpul perioadei de garanţie, A. a refuzat executarea lucrărilor, astfel că nu are niciun drept să solicite restituirea garanţiei de bună-execuţie.

În acest sens, se arată că apelanta nu a dat curs niciunei notificări, ignorând obligaţiile ce îi reveneau în calitate de executant al lucrărilor, precum şi solicitările pârâtei de remediere a lucrărilor, iar acest aspect nu putea fi ignorat de instanţă.

Aşadar, trebuie observat că pe parcursul procesului, intimata nu a depus în susţinere, la dosarul cauzei, niciun document justificativ care să demonstreze realizarea efectivă a lucrărilor de construire pentru care pretinde de la recurentă restituirea garanţiei de bună-execuţie, în schimb aceasta este "iertată" de nerespectarea obligaţiilor contractuale de către instanţa.

Contrar celor susţinute de instanţa de rejudecare, admiterea recepţiei cu obiecţiuni nu dă executantului dreptul să primească înapoi garanţia de bună-execuţie.

Astfel, interpretarea făcută de instanţa de rejudecare în acord cu interpretarea în aceeaşi notă făcută de intimată, lasă fără drepturi contractuale B., care, deşi a avut încheiat un procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, parţial finalizat, pentru care nu a primit niciodată poliţa de asigurare de tip D., iar lucrările nu au fost niciodată finalizate, cu concursul instanţei, trebuie să restituie garanţia de bună-execuţie, deşi prejudiciile suferite depăşesc această sumă.

Aşadar, contrar interpretării instanţei de rejudecare, perioada de garanţie de bună-execuţie a subzistat de la data încheierii procesului-verbal de recepţie pe toată perioada nefinalizării lucrărilor reţinute în acesta şi până la încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, la 19 aprilie 2013, dată la care lucrările din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor erau în continuare nefinalizate.

Mai susţine recurenta, că instanţa ignoră ea însăşi mecanismul în care operează reţinerea garanţiei de bună-execuţie şi susţine că nu era de ajuns ca pârâta să reţină şi să cheltuiască sumele reţinute pentru acoperirea lucrărilor nefinalizate, ci trebuia să înainteze o acţiune în pretenţii, ceea ce este total eronat şi contrar dispoziţiilor contractuale - art. 13.2 din Contract.

Mai susţine recurenta, că instanţa de rejudecare a reţinut că nu exista nicio statuare privind existenţa prejudiciului, deşi ea însăşi a fost chemată să analizeze acest aspect, fiind obligată inclusiv prin dezlegările succesive ale Înaltei Curţi din fazele de recurs.

In continuare, instanţa adaugă la contract şi susţine că notificările transmise, determina obligaţia de a face, deşi art. 13.2 nu precizează acest aspect şi nici o altă dispoziţie contractuală nu face o astfel de precizare, adăugând astfel la ceea ce părţile au convenit prin contract.

In opinia recurentei, instanţa de rejudecare a intervenit în contract şi a dat un sens propriu mecanismului de constituire şi executare a garanţiei, altul decât cel avut în vedere de părţi la semnarea contractului.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de recurs trebuie să reţină că niciuna dintre notificările transmise de B. către A. nu au fost contestate, iar lucrările nefinalizate prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, act încheiat înainte ca executantul să-şi deschidă insolvenţa, au fost asumate de către acesta prin reprezentant, prin semnătură şi ştampilă.

Astfel, ignorarea notificărilor pârâtei, urmată de lipsa remedierii lucrărilor notificate, dar şi cele asumate iniţial de executant a dat dreptul recurentei de executare a garanţiei în baza art. 13.2. din contract, astfel că instanţa nu poate interveni în convenţia părţilor şi să schimbe mecanismul de reţinere şi executare a garanţiei de bună-execuţie.

Aşadar, A. trebuia să dovedească faptul că a dat curs notificărilor pârâtei şi că a executat lucrările în totalitate sau să aducă dovezi care să contrazică existenţa prejudiciului.

In acest context, recurenta consideră că în lipsa finalizării lucrărilor din contract, A. nu avea dreptul să înainteze o astfel de acţiune, revenind instanţei de rejudecare rolul să analizeze cauza din toate punctele de vedere, aşa cum a recomandat Inalta Curte, prin hotărârile de trimitere.

In concluzie, recurenta susţine că instanţa trebuia să analizeze cauza din toate punctele de vedere, astfel încât să dea curs, în primul rând dezlegărilor şi recomandărilor Inaltei Curţi, care sunt obligatorii, dar mai ales să dezbată fondul cauzei şi fără raportarea la decizia nr. 495/2014 a Curţii de Apel Timişoara.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 22 iunie 2022, intimata A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, cheltuieli de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 iulie 2022, recurenta a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 22 septembrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin încheierea pronunţată la 10 noiembrie 2022, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a ţinut cont de îndrumările cuprinse în decizia de casare, în sensul că nu a verificat temeinicia apărărilor pârâtei, cu referire la decizia nr. 495 a Curţii de Apel Timişoara.

In acest context, se reţine că instanţa de apel a respectat dezlegările date de către instanţa supremă prin hotărârea de casare, contrar celor susţinute fără temei de către recurentă, ţinând cont că în faza rejudecării s-au analizat toate apărările recurentei, precum şi aspectele invocate de către reclamantă, pronunţându-se o hotărâre legală.

Astfel, instanţa de apel reanalizând apelul reclamantei a constatat că, la momentul examinării cererii executantului de restituire a sumelor reţinute de beneficiar cu titlul de garanţie de bună execuţie, obligaţia de garanţie era stinsă.

Tot în acest context, instanţa de apel a analizat apărările recurentei, concluzionând că acestea sunt nefondate, reţinând că recurenta, în calitate de beneficiar nu a înţeles să îşi valorifice eventualele pretenţii în fata instanţelor competente printr-o acţiune însoţită de dovezi, că notificările evocate nu valorează demonstrarea prejudiciului, care nici măcar nu a fost cuantificat de către recurentă la momentul invocării.

Prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara s-a apreciat că recurenta nu este îndreptăţită de a reţine vreo sumă de bani cu titlu de garanţie de bună-execuţie, constatând şi lipsa notificărilor contractuale relative la deficientele de execuţie pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, precum şi faptul că pârâta nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2), art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că instanţa de apel a analizat atât efectul pozitiv al deciziei nr. 495/25.09.2014 pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara, cât şi fondul cauzei, context în care a apreciat în ce măsură decizia evocată poate fi reţinută ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest context, se reţine că analiza instanţei de apel viza aspectele privitoare la faptul că pretenţiile recurentei referitoare la solicitarea de reţinere a garanţiei de bună-execuţie au fost analizate şi prin prisma acestei decizii anterioare, în condiţiile în care, recurenta nu a efectuat niciun demers pentru valorificarea dreptului material la acţiune împotriva reclamantei, până în momentul constatării împlinirii termenului de prescripţie a acestui drept, potrivit normelor aplicabile, faţă de momentul scadentei obligaţiei de garanţie.

Mai susţine recurenta, că potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că în rejudecare sunt admisibile orice probe, instanţa de apel a refuzat administrarea unei expertize care urma să analizeze toate sumele cheltuite de pârâtă pentru remedierea deficienţelor.

Această susţinere este nefondată, întrucât prin încheierea din 13 decembrie 2021, instanţa de apel a respins ca neutilă soluţionării cauzei proba cu expertiză tehnică specialitatea construcţii civile şi industriale, raportat la îndrumările deciziei de casare.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurenta nu arată în ce măsură instanţa de apel s-ar fi îndepărtat de la direcţiile trasate de instanţa de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care aceasta consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material cu referire la garanţia de bună-execuţie.

În ceea ce priveşte contravaloarea garanţiei de bună-execuţie se constată că aceasta a fost constituită prin reţinerea unui procent de 5 %, cu titlu de garanţie contractuală din contravaloarea facturilor emise de reclamantă, consfinţită prin contractul încheiat, fiind instituită pe durata de 1 an de zile de la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor, respectiv de la 26.10.2011 până la 26.10.2012, astfel că, după această dată reclamanta nu mai datora această garanţie faţă de recurentă, context în care se reţine că în această perioadă recurenta nu a fost în măsură să dovedească vreo deficienţă a lucrărilor supuse astfel garanţiei, aceasta fiind obligată să restituie garanţia la sfârşitul acestei perioade de 1 an de zile.

Din această perspectivă, înlocuirea cu o poliţă de asigurare, a garanţiei deja instituite în favoarea recurentei, prin reţinerea unui procent din preţul lucrării, reprezenta o opţiune a societăţii reclamante, care putea fi exprimată pe durata garanţiei de 1 an de zile, context în care se reţine că numai în această ipoteză reclamanta era datoare să prezinte o asigurare încheiată pentru aceeaşi sumă şi care urma să acopere aceeaşi perioadă, în cazul deficienţei lucrărilor prestate de executanta intimat.

În acest context, se reţine că reclamanta nu a optat pentru înlocuirea garanţiei reţinută în numerar, cu o asigurare, pe durata perioadei de garanţiei, sens în care se constată şi că aceasta nu avea nicio obligaţie de a prezenta vreo polită pârâtei.

Mai mult decât atât, chiar recurenta susţine în cuprinsul memoriului de recurs că la 26 octombrie 2012 obligaţia de garanţie nu era stinsă, ci doar expira poliţa de asigurare dacă ar fi existat.

Cu referire la neconformităţile şi deficienţele lucrării, evocate de recurentă după expirarea perioadei de garanţie de 1 an, se constată că aceasta nu a dovedit niciunul dintre elementele necesare atragerii răspunderii contractuale în sarcina reclamantei şi nici presupusul prejudiciu, care să decurgă din nerespectarea de către reclamantă a obligaţiei asumate faţă de pârâtă.

Pe de altă parte, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt existenţă între părţi solicitându-se instanţei de recurs să reconsidere şi concludenţa probelor administrate, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.