Recognition of Tunisian judgments reinstated; appellate dismissal quashed and remanded for lack of superlegalization and reasoning defects.

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 14 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava la 14 iunie 2017 sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat admiterea cererii de recunoaştere a unor hotărâri străine şi, în consecinţă, instanţa să procedeze în temeiul art. 1095 C. civ. la recunoaşterea următoarelor Hotărâri străine pronunţate în Republica Tunisia de către:

- Tribunalul de primă Instanţă din Sousse, dosar nr. x, Sentinţa din data 06.04.2010, nr. copie: 56880;

- Curtea de Apel din Sousse, dosar nr. x, Decizia din data 26.02.2013, nr. copie: 7374;

- Curtea de Casaţie din Souse, dosar nr. x.2014, Decizia din data 02.04.2015, nr. copie: 2285.

De asemenea, a solicitat instanţei să oblige pârâta B. S.A. la plata către aceasta a sumelor executorii prevăzute în hotărârile menţionate, după cum urmează:

- suma de 480.209,476 dinari reprezentând daune materiale şi a sumei de 200 000 dinari cu titlu de cheltuieli de judecată astfel cum a stabilit Tribunalul de primă instanţă din Sousse;

- suma de 200 dinari reprezentând cheltuieli de judecată astfel cum a stabilit Curtea de Apel din Sousse.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Cu privire la capătul de cerere vizând recunoaşterea hotărârilor străine, a învederat faptul că acestea au fost pronunţate cu încălcarea competenţei instanţelor române.

Cu privire la capătul de cerere relativ la obligarea la plată a sumelor acordate SME prin hotărârile străine, a înţeles să opună excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a obţine executarea silită, precum şi greşita individualizare a sumei solicitate în raport de dispozitivul sentinţei în fond.

Prin sentinţa nr. 83 din 8 martie 2019, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile invocate de intimată, prin întâmpinare; a admis cererea formulată de petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., având ca obiect "recunoaştere şi încuviinţare executare hotărâri străine"; a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei pronunţate la data de 06.04.2010 în dosarul nr. x al Tribunalului de Primă Instanţă din Sousse, a deciziei pronunţate la data de 26.02.2013 în dosarul nr. x al Curţii de Apel din Sousse şi a deciziei pronunţate la data de 02.04.2015 în dosarul nr. x al Curţii de Casaţie din Sousse; a încuviinţat executarea hotărârilor arătate; a dispus conversia sumelor la care a fost obligată intimata prin hotărârile arătate, în monedă naţională la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată, iar până la data conversiei, dobânda produsă de suma stabilită în hotărârea străină este guvernată de legea instanţei care a pronunţat-o.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta B. S.A., criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.A..

A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi în rejudecare, a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca nefondată.

S-a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare.

Împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâta B. S.A. au formulat cereri de recurs.

În argumentarea cererii de recurs, după un scurt istoric al cauzei, redând prevederile art. 1097 alin. (1) C. proc. civ. civilă, reclamanta A. S.A. arată că prin decizia atacată, instanţa şi-a fudamentat soluţia pe dispoziţiile art. 1100 C. proc. civ., reţinând că neîndeplinirea condiţiilor din conţinutul acestui articol, duce la respingerea cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine.

În opinia recurentei, neîndeplinirea unei formalităţi nu reprezintă motiv de respingere a cererii de recunoaştere a hotărârii străine, întrucât acest motiv nu este expres enumerat de art. 1097 C. proc. civ., care stabileşte în mod exhaustiv motivele de refuz a unei astfel de cereri.

Condiţiile pe care instaţa de apel le cataloghează ca fundamentale în vederea admiterii cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine, respectiv ataşarea documentelor prevăzute de art. 1100 alin. (1) cererii, în forma cerută, nu sunt condiţii care să poată conduce la refuzul de a dispune recunoaşterea hotărârii, întrucât acesta nu este reglementat expres ca fiind motiv de refuz.

Consideră că instanţa de apel trebuia să pună în vedere reclamantei depunerea documentelor în forma cerută de lege, respectiv supralegalizate, sub sancţiunea suspendării cauzei şi nu să admită apelul, pe acest motiv, respectiv pentru neîndeplinirea unei formalităţi.

Susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit norma juridică, dându-i o altfel o altă valoare juridică decât cea prevăzută de lege.

Astfel cum a arătat şi în faţa instanţelor de fond, sunt aplicabile prevederile Convenţiei dintre Republica Socialistă România şi Republica Tunisia privind asistenţa juridică în materia civilă şi penală, ratificată prin Decretul 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11 din 29 ianuarie 1972, care au întâietate faţă de prevederile C. proc. civ. român, acesta din urmă, doar completând prevederile Convenţiei bilaterale.

Apreciază că prima instanţă, în mod corect a aplicat prevederile anterior enunţate, încuviinţând recunoaşterea hotărârile străine pe teritoriul României, însă cu ocazia rejudecării fondului, instanţa de apel, fără a acorda atenţie prevederilor Convenţiei invocate, a dat prioritate prevederilor normelor de drept intern şi a admis apelul, dând normelor de drept aplicabile în cauză o altă interpretare decât cea legal acceptată.

Conchide că se impune o apreciere strictă a normelor de drept care reglementează procedura recunoaşterii hotărârilor străine pe teritoriul României.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în principal menţinerea în totalitate a dispoziţiilor sentinţei apelate, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Suceava.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că argumentele recurentei-reclamante nu pot fi încadrate în motivul de casare invocat.

Invocând în drept motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă B. S.A. susţine, în esenţă, instanţa de apel nu motivează de ce s-ar impune în cazul din speţă menţinerea dispoziţiei referitoare la respingerea excepţiilor şi, din contră, indică în mod expres că este de prisos cercetarea judecătoreasca a celorlalte condiţii invocate de către apelantă. În aceeaşi măsură, se remarcă şi o contradicţie în raţionamentul instanţei în sensul că aceasta stabileşte că nu mai este necesar cercetarea motivelor calificate de prima instanţă ca excepţii, dar, cu toate acestea, le menţine în apel.

Arată că în apărările din fond şi apel, pârâta a invocat în mod constant că există un impediment la recunoaşterea hotărârilor străine ce fac obiectul dosarului, respectiv faptul că acestea au fost pronunţate în Tunisia cu încălcarea competenţei instanţelor române.

A indicat că acest impediment este prevăzut în art. 22 Convenţia încheiată cu Tunisia, iar faptul că a existat o încălcare a competenţei instanţelor române rezultă cu putere de lucru judecat dintr-o încheiere ce a fost pronunţată de Tribunalul Suceava în anul 2008 într-un dosar purtat între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect şi cauză.

Precizează că la data de 23.06.2006, pârâta a formulat la rândul său o acţiune împotriva reclamantei din cauză, ce a privit tocmai problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul litigiului la care se face referire în hotărârile străine a căror recunoaştere este solicitată, cu deosebirea că B. S.A. a fost cea care a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a intimatei.

Este de remarcat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile puterii de lucru judecat în privinţa competenţei instanţelor române, cele două litigii indicate fiind purtate între (i) aceleaşi părţi, (ii) având acelaşi obiect, pretenţii referitoare la despăgubiri şi (iii) aceeaşi cauză, de antrenarea răspunderii contractuale în temeiul aceluiaşi contract şi prin raportare la acelaşi eveniment produs în ianuarie 2005.

Faptul că rolurile celor două părţi în prezentul dosar au fost inversate (intimata având calitatea de pârâtă în acţiunea de pe rolul Tribunalului Suceava) este indiferent incidenţei puterii de lucru judecat.

Ca atare, Tribunalul Suceava s-a pronunţat în 2008 în mod neechivoc cu privire la competenţa de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii în Hotărârile Străine, în sensul că instanţele române sunt cele competente, şi nu instanţele tunisiene. Potrivit prevederilor art. 22 (a) din Convenţie, o hotărâre judiciară emanând de la instanţele din Tunisia nu va fi recunoscută în România, dacă instanţele din Tunisia nu erau competente, şi având în vedere că acest aspect a fost soluţionat cu putere de lucru judecat prin încheierea din 29.02.2008, a susţinut în fond că se impunea respingerea cererii intimatei.

Totodată, mai arată că pe calea întâmpinării din fond, precum şi în cererea de apel, pârâta a invocat şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită.

Dreptul de a obţine executarea silită a obligaţiilor aferente hotărârilor a căror recunoaştere se solicită s-a născut la data de 26.02.2013, data pronunţării instanţei de apel prin care a respins calea de atac promovată împotriva sentinţei date în primă instanţă (hotărârea în Fond). Termenul de prescripţie s-a împlinit în consecinţă la data de 26.02.2016, iar acţiunea în recunoaştere din prezentul dosar a fost depusă cu mai mult de un an mai târziu, respectiv la data de 14.06.2017.

Apreciază că stabilirea datei la care hotărârea în fond a devenit executorie are un impact mai larg în speţă. Astfel, pe lângă problema stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripţie, această dată afectează în acelaşi timp şi cursul de schimb la care are loc conversia sumelor pretins datorate.

Ca atare, analiza deficitară realizată de prima instanţă produce o dublă vătămare procesuală, constând în înlăturarea nelegală a beneficiului prescripţiei, în condiţiile pasivităţii intimatei, precum şi introducerea unei confuzii cu privire la suma efectivă la care ar fi obligată.

În contextul în care curtea de apel nu a efectuat analiza acestor două critici enunţate, ce vizau hotărârea de fond, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate deduce raţionamentul pentru care a menţinut sentinţa sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părţilor au fost respinse sau parţial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluţionare pe fond a acestora.

Solicită admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluţia instanţei de apel în sensul că "menţine dispoziţia privind respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare" şi, rejudecând apelul sub acest aspect, să se procedeze la soluţionarea în fond a apărărilor calificate de prima instanţă ca excepţii, respectiv excepţia prescripţiei dreptului intimatei de a obţine executarea silită şi apărarea referitoare la încălcarea competenţei statului român de către instanţele din Tunisia.

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.A., prin care a invocat excepţia lipsei de interes a pârâtei în promovarea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 iunie 2021 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului reclamantei A., invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursurile declarate şi a fost acordat termen de judecată la 15 decembrie 2021 pentru discutarea excepţiei lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea recursului, invocată de recurenta-reclamantă, şi pentru soluţionarea recursurilor.

Analizând, cu prioritate, excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte B. în promovarea recursului, Înalta Curte reţine că prin calea de atac formulată în cauză, aceasta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva neanalizării criticilor formulate referitor la modul în care prima instanţă a soluţionat excepţiile invocate de parte în faţa instanţei de fond.

În cauză, instanţa de fond a respins excepţiile invocate de pârâtă, iar instanţa de apel, deşi a admis apelul pârâtei, în privinţa excepţiilor invocate de aceasta, a păstrat soluţia de respingere.

În condiţiile în care în cauză reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei de apel, fără a critica soluţia în privinţa excepţiilor invocate de pârâtă, singura modalitate în care pârâta putea să repună în discuţie soluţia dată excepţiilor pe care le-a invocat, era aceea de a formula un recurs propriu, astfel încât excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte B. S.A. în promovarea recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar, în cauză, criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de recurs sunt fondate.

Este de necontestat că recunoaşterea hotărârilor străine este o procedură contencioasă, care are ca scop verificarea îndeplinirii condiţiilor de regularitate ale acestor hotărâri.

Potrivit art. 1100 C. proc. civ., cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine se întocmeşte potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. şi trebuie să fie însoţită de următoarele acte:

"a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină, sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea;

d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute la art. 1.096."

Al. 2 al aceluiaşi articol, prevede imperativ:

"Actele prevăzute la alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.093. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate".

Totodată, art. 1093 C. proc. civ., alin. (1), (2) şi 3 stipulează:

"(1) Actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin pot fi produse în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică în statul de origine şi apoi de misiunea diplomatică sau oficiul consular român, pentru certificarea autenticităţii semnăturilor şi sigiliului aplicate pe acestea.

(2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în România ale statului de origine şi, în continuare, în oricare dintre cele două situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe.

(3) Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internaţional la care România este parte sau pe bază de reciprocitate".

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmat de supralegalizarea efectuată de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din ţara respectivă.

Ca urmare a aderării la Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei de supralegalizare a actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1061, România scuteşte de supralegalizare toate actele emise de autorităţile ţărilor contractante.

Tunisia nu a semnat convenţia mai sus menţionată, prin urmare actele oficiale din Tunisia, care urmează a o produce efecte legale în România trebuie supralegalizate în Tunisia. În acelaşi fel, actele emise de autorităţile române care urmează a produce efecte legale în Tunisia trebuie supralegalizate în România.

Este adevărat că obligaţia de supralegalizare prevăzută de art. 1100 C. proc. civ. este o condiţie sine qua non a recunoaşterii unei hotărâri străine emise de către un stat care nu a semnat Convenţia de la Haga, omisiunea de a o îndeplini constituind un impediment neechivoc în obţinerea unui exequator, însă, este de necontestat că recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată de către instanţa română ori de câte ori aceasta din urmă constată existenţa unuia dintre impedimentele enumerate de art. 1097 C. proc. civ.

Astfel, nu se poate face abstracţie de prevederile art. 1097 C. proc. civ., care reglementează în mod expres motivele de refuz al recunoaşterii.

Potrivit alin. (1) al textului legal menţionat:

"recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri:

a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;

b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român;

c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;

d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;

e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;

f) a fost încălcat dreptul la apărare;

g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată".

De asemenea, potrivit alin. (2) din conţinutul aceluiaşi text:

"recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române".

Prin urmare, în adoptarea soluţiei pronunţate, în mod nelegal instanţa de apel s-a rezumat strict la dispoziţiile art. 1100 C. proc. civ., arătând succint că neîndeplinirea condiţiilor din conţinutul acestui articol duce la respingerea cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine, întrucât, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1097 C. proc. civ., lipsa supralegalizării unor acte sau documente nu reprezintă motiv de respingere a cererii de recunoaştere a hotărârii străine.

Supralegalizarea reprezintă o obligaţie, a cărei complinire trebuia solicitată de către instanţă, putând fi acordat şi un termen de judecată în vederea depunerii înscrisurilor în forma cerută de lege.

Pentru raţiunile înfăţişate, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat pentru următoarele considerente:

În acord cu cele susţinute de recurenta-pârâtă, în speţă, se constată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept solicitărilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăseşte niciun argument cu privire la menţinerea soluţiei de respingere a excepţiilor invocate de către pârâtă în primă instanţă, vizând încălcarea competenţei statului român şi prescripţia dreptului reclamantei de a obţine executarea silită, deşi în dispozitivul hotărârii atacate s-a precizat în mod expres că se "menţine dispoziţia privind respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare".

Prin omisiunea instanţei de apel de a analiza şi de a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, excepţiile invocate de către pârâtă, aspect ce necesita un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a-şi exercita, în mod corespunzător, atribuţiile de control judiciar, întrucât hotărârea nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte B. S.A. în promovarea recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2021.