Consumer's Abusive-Clause Challenge to Arrangement and Administration Fees Fails; Clauses Upheld

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 26 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C.., a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze prevăzute în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 29.08.2007:

- clauza privind modificarea/indexarea unilaterală a dobânzi curente şi a comisioanelor. Clauza este înscrisă la pct. 4.1. alin. (2) şi (4).5. din Contract; urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, nulitatea absolută parţială a graficului de rambursare (anexă şi parte integrantă a Contractului - pct. 5.3. şi 14.5) în partea care cuprinde dobânda indexabilă/variabilă a băncii (pct. 5.3.-5.5. din Contract);

- clauza la dobânda penalizatoare aplicată la ratele de credit (principal) înregistrate la restanţă (pct. 4.8. şi 4.9. din contract);

- clauza privind comisionul de acordare (1% din valoarea creditului) şi comisionul lunar de administrare a creditului (0,10% din valoarea soldului creditului) înserată în pct. 4.10. lit. a) şi b) şi 4.6. teza a II-a din contract;

- clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată şi a neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, [pct. 5.13., 6.12., 8.4., 8.5., 8.6. alin. (3) şi (4), 9.3., 9.4., 10.2., 10.3. ultima teză şi 10.4. din Contract];

- clauza privitoare la cesiunea contractului/creanţei, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. şi 11.4. din contract.

A mai solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în Actul adiţional nr. x - Condiţii speciale de creditare CSO/Condiţii generale de creditare (CGC) - la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/29.08.2007, încheiat la 30.11.2010 (Anexele nr. 4 - 5):

- în principal, în integralitatea lor (natura abuzivă şi nulitatea totală a actului adiţional, cu consecinţa accesorie a nulităţii graficului anexă la actul adiţional - Anexa nr. 6), ca efect al nulităţii absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului (A.5.), respectiv a nulităţii absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune), cât priveşte creanţa ce face obiectul contractului în litigiu.

Actul adiţional reprezintă o rescriere integrală a clauzelor contractului [alin. (4) din Condiţiile speciale de creditare] şi a fost încheiat ulterior cesiunii creanţei bancare izvorâte din contract, intervenită anterior conform contractului cadru de vânzare-cumpărare creanţe din data de 11.07.2008, încheiat între creditoarea cedentă pârâtă S.C. B. S.A. şi creditoarea cesionară pârâtă C.. - societate privată cu răspundere limitată din Olanda [alin, (1) din Condiţiile speciale de creditare].

Calitatea de creditor titular în actul adiţional o deţine societatea cesionară pârâtă din Olanda, iar pârâta S.C. B. S.A. a semnat actul în calitate de "creditor iniţial" (cedent), respectiv de administrator al contractului/mandatar al cesionarei [alin. (2)-(3) din Condiţiile speciale de creditare].

- în subsidiar, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a următoarelor clauze înserate în cuprinsul Actul adiţional nr. x/30.11.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condiţiile speciale de creditare şi art. III.2. din Condiţiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente: de la 5,90%/an (pct. 4.1.-4.2. din Contract), respectiv 5,30%/an (art. 2.11 din Actul adiţionai nr. 1 - Condiţii speciale de creditare) la 8% (art. 2.2. din Actul adiţional nr. x - Condiţii speciale de creditare); cu consecinţa accesorie a nulităţii absolute parţiale a actului adiţional în partea care priveşte marja fixă.

- clauza referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecinţa exigibilităţii/scadenţei anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadenţă a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contract [art. IV.8., V. 1., art. Vl. 2.1. alin. (2)-(3), art. VIII. alin. (1), (3)-(5) şi (7)-(10) şi art. VII.2. din Condiţiile generale de creditare].

- clauza de cesiune a drepturilor şi obligaţiilor decurgând din Contract [art. VIII.1. alin. (15) şi art. VIII.2. din Condiţiile generale de creditare].

- clauza atributivă de competenţă în favoarea instanţelor din Bucureşti (art. X.5. din Condiţiile generale de creditare).

A solicitat, totodată:

- obligarea băncii pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acţiune, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor şi până la momentul cesiunii contractului/creanţei (11.07.2008).

- obligarea ambelor pârâte, în solidar (răspunderea civilă delictuală), la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive (inclusiv a actului adiţional nr. x/30.11.2010), la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii contractului/creanţei (11.07.2008) şi până la data încetării aplicării/practicării acestor clauze/actului adiţional.

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C.. constatând:

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) şi (4).5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la dobânda indexabilă, precum şi nulitatea absolută parţială a graficului de rambursare cu privire la dobânda indexabilă a băncii;

- caracterul abuziv, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.8 şi 4.9 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.10 lit. a), b) şi 4.6 teza a II-a din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.13, 6.12, 8.4, 8.5, 8.6 alin. (3) şi (4), 9.3, 9.4, 10.2, 10.3 teza finală şi 10.4 şi 4.5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecinţa declarării exigibilităţii anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.4 cu privire la sintagma "inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condiţiile stipulate prin Contract" din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. IV.8, V1, VI2.1 alin. (2), (3), art. VII.1.alin 1,3-5 şi 7-10 şi art. VII.2 din Actul adiţional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecinţa declarării exigibilităţii anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. X5 din Actul adiţional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la atribuirea de competenţă teritorială de judecare a cauzelor rezultând din contract instanţelor din Bucureşti;

A fost respinsă în rest acţiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 133/2017 şi cerere de completare a dispozitivului aceleiaşi sentinţe.

Prin sentinţa civilă nr. 896/PI din 25 aprilie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă şi a admis cererea reclamantului A. de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, în sensul că în loc de "Fără cheltuieli de judecată" se va trece "Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.256 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

Prin aceeaşi sentinţă, tribunal a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului aceleiaşi sentinţe, dispunând trecerea în cuprinsul acestuia următoarele:

"Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumelor de bani încasate ca urmare a clauzelor contractuale găsite de instanţă ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor sume şi până la plata lor efectivă." A respins, în rest, cererea privind completarea dispozitivului.

Împotriva sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 au declarat apel reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinţei civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 758 din 22 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A., după cum urmează:

A admis apelul declarat de reclamantul A. şi în consecinţă:

A înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate considerentele de la pag. 37, paragraful 12, cu următorul conţinut:

"Faţă de aprecierea conform cu care dobânda aplicabilă creditului în cuantum de 5,90% după primul an de contract ar fi abuzivă faţă de dobânda fixă din primul an, nu poate fi primită, deoarece modul de calcul al dobânzii variabile este stabilit ţinându-se cont de criterii determinabile şi previzibile."

A acordat, în integralitate, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul A. la fond, în sensul că au obligat pârâtele S.C. B. S.A. şi C. la plata către acesta a sumei 2.956 RON.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere din acţiunea reclamantului A., referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.13 din Contractul de credit nr. x/29.08.2007.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei civile nr. 133/PI/31.01.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 758 din 25 martie 2021 a respins ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare apelului pârâtei D. S.A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş sub aspectul soluţiilor asupra cererii privind constatarea nulităţii clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) şi b) din contract referitor la comisionul de acordare şi administrare credit, fiind menţinute în rest dispoziţiile deciziei atacate.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. şi continuat de succesorul în drepturi D. S.A., în contradictoriu cu reclamantul-intimat A. şi pârâta-intimată C. împotriva sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016, având ca obiect acţiune în constatare, în limitele stabilite pentru rejudecare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare parţială nr. 758 din 25 martie 2021, pronunţată în acest dosar.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului A. de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit încheiat de reclamantul cu B. S.A., privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare credit.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată aferente etapei de rejudecare a apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, conform dovezilor existente la dosar.

In ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., precum şi a principiilor fundamentale ale procesului civil.

În acest context, recurentul apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 501 C. proc. civ. din mai multe perspective, în concurs cu viciile nemotivării hotărârii şi încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de apel nu a stabilit şi evaluat starea de fapt pe baza probelor administrate în dosar, întrucât a dat prevalenţă şi a preluat considerentele de fapt ale instanţei de casare, fără a se focusa pe dezlegările de drept obligatorii desprinse din considerentele deciziei de casare, respectiv pe aplicarea obligatorie a reperelor jurisprudenţiale desprinse din hotărârile preliminare adoptate de CJUE, în interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Chiar dacă, în considerentele deciziei de casare s-a plecat de la prezumţia că banca efectuează unele activităţi anterior şi posterior contractului de credit, care ar justifica stipularea comisioanelor în contract, totuşi tot instanţa de casare este cea care a stabilit limpede că în acord cu jurisprudenţa CJUE (Cauza Guyla Kiss şi Cauza Caixa Bank) analiza comisionului de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate de profesionist şi cheltuielilor suportate de acesta, ca echivalent al sumelor percepute în baza acestui comision. Or, instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a preocupat câtuşi de puţin să analizeze dovezile administrate de bancă sub acest aspect al litigiului, nesocotind dezlegarea de drept obligatorie şi dispoziţia instanţei de casare.

Instanţa de apel era suverană în stabilirea exactă şi completă a stării de fapt tangentă verificării jurisdicţionale pe palierul naturii abuzive a clauzelor defăimate prin acţiune ca fiind abuzive - art. 479 alin. (1) C. proc. civ.. O atare evaluare presupune analiza unor circumstanţe factuale, astfel că în condiţiile în care instituţia financiară nu demonstrează că perceperea comisionului de administrare corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le efectuează, este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, în pofida cerinţei bunei-credinţe.

Atât timp cât Curtea de Apel Timişoara nu a analizat probele administrate şi nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, soluţia pronunţată este arbitrară, echivalând cu necercetarea fondului pricinii, instanţa având obligaţia să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Astfel, în domeniul protecţiei consumatorului, sarcina probei - art. 10 şi art. 249 C. proc. civ., cât priveşte faptul negocierii clauzelor contestate este inversată de legiuitor, în sensul că operează o prezumţie legala relativă a absenţei negocierii clauzelor, profesionistul pârât fiind cel chemat să producă dovada contrară - art. 4 alin. (2)-(3) din Legea nr. 193/2000.

In acest sens se arată că instanţa de casare nu a oferit o interpretare obligatorie a dispoziţiilor art. 4 alin. (2)-(3) din Legea nr. 193/2000 - sediul materiei pentru condiţia premisă a negocierii clauzelor în procedura judiciară de verificare a dezechilibrului semnificativ, ceea ce nu înseamnă că, pentru a pronunţa o soluţie legală şi temeinică în cauză, instanţa de apel era absolvită de sarcina verificării în concret a adecvării stării de fapt (probaţiunea) la aceste dispoziţii normative imperative ale legii ci, dimpotrivă, era imperios necesară o astfel de examinare cu luarea în considerare a jurisprudenţei CJUE, cu referire la principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.

Toate aceste deficienţe, în opinia recurentului, conturează nelegalitatea hotărârii atacate, vătămarea fiind indiscutabilă, care subzistă şi care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel - art. 174 alin. (1)-(2), art. 175, art. 177 alin. (2) teza finală, art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1) şi art. 246-247 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 6 C. proc. civ. se susţine nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (3) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod, art. 6 din Convenţia CEDO şi a principiului efectivităţii din dreptul european.

In considerarea imperativelor ce ţin de garanţiile dreptului la un proces echitabil privind componenta motivării hotărârii judecătoreşti - art. 6 din CEDO, Curtea de Apel trebuia să indice în concret care sunt probele administrate în cauză din care rezultă cu certitudine informarea precontractuale şi negocierea directă, reală şi efectivă a clauzelor litigioase.

In motivele sale de apel, banca pârâtă a recunoscut inexistenţa negocierii clauzelor contestate ca fiind abuzive, însă a susţinut că această lipsă este imputabilă recurentului consumator, care nu a manifestat diligenţă în negocierea clauzelor, având în vedere că reclamantul a avut posibilitatea să negocieze clauzele, însă a optat şi ales liber oferta de creditare şi a semnat contractul fără să prezinte obiecţiuni care să tindă la reformularea clauzelor sau chiar la eliminarea lor din corpul contractului.

Faţă de aceste susţineri ale apelantei, instanţa de apel nu a motivat care ar fi acele dovezi administrate în cauză din care să rezulte cu claritate că banca a oferit reclamantului posibilitatea concretă şi efectivă de a negocia şi influenţa conţinutul clauzelor şi chiar eliminarea lor din proiectul de contract tip oferit reclamantului consumator, pentru ca pornind de la acest probatoriu să se tragă concluzia culpei şi lipsei de diligentă a acestuia în negocierea clauzelor.

Astfel, încălcând dispoziţiile instanţei de casare şi exigenţelor dreptului la un proces echitabil, instanţa de apel nu a răspuns motivelor şi argumentelor invocate de bancă în susţinerea cererii sale de apel care, dacă ar fi fost analizate cu atenţie, ar fi condus la respingerea susţinerilor şi apelului acesteia.

De asemenea, sub acelaşi aspect al nemotivării hotărârii, instanţa de apel nu a analizat şi răspuns susţinerilor şi apărărilor principale ale reclamantului, apte să atragă respingerea apelului băncii şi confirmarea caracterului abuziv al celor două clauze.

Nesocotind obligaţia sa esenţială ce-i impunea analiza jurisprudenţei CJUE în ansamblul elementelor sale esenţiale, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, complementar încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil printr-o motivare insuficientă şi lipsită de consistenţă - art. 6 din Convenţia CEDO, iar conduita instanţei de apel a adus atingere dreptului neîngrădit al reclamantului la justiţie - art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia CEDO.

In ce priveşte criticile de nelegalitate integrate motivului de casare prevăzut de art. 501 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă nerespectarea principiului priorităţii dreptului UE si a jurisprudenţei CJUE în interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Complementar liniei jurisprudenţiale CJUE trasate de instanţa de casare, instanţa de apel era datoare să dea satisfacţie principiilor priorităţii/supremaţiei, efectului direct obligatoriu, unităţii şi coerenţei dreptului UE în materia protecţiei consumatorului, conform interpretărilor obligatorii oferite de CJUE pe marginea Directivei 93/13/CEE, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

In considerarea atributului care obliga la examinarea din oficiu a clauzelor abuzive şi a priorităţii dreptului UE faţă de orice practică neconformă, restrictivă sau incompatibilă cu acest drept, instanţa de apel trebuia să ia în considerare şi să aplice şi alte hotărâri preliminare relevante din arsenalul jurisprudenţial CJUE localizat în aria clauzelor abuzive (interpretarea Directivei 93/13/CEE), altele decât cele doua indicate explicit în decizia de casare (Cauza Guyta Kiss şi Cauza Caixa Bank).

În cazul de faţă, potrivit formulării contractului, atât comisionul de acordare credit, cât şi comisionul de administrare credit sunt stipulate pentru acordarea creditului, fără să se precizeze natura serviciilor furnizate de bancă în schimbul acestor comisioane, context în care se susţine că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CJUE care a stabilit că transparenţa, deşi constituie un element important de analiză alături de dezechilibrul semnificativ şi de buna-credinţă nu este decisivă în examinarea caracterului abuziv al unei clauze.

Neaplicând această jurisprudenţă interpretativă obligatorie a CJUE în deplinătatea ei şi prin decelarea adevăratei ei semnificaţii, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând şi aplicând greşit normele de drept material, iar pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 mai 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin încheierea pronunţată la 17 decembrie 2020, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, recurentul susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ar fi analizat aspecte care exced noţiunii de probleme de drept, asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat prin decizia de îndrumare.

Astfel, prin decizia de casare, instanţa supremă a fixat limitele rejudecării apelului pârâtei exclusiv cu privire la caracterul celor două clauze inserate la art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, în sensul de a se constata dacă acestea sunt abuzive din perspectiva jurisprudenţei CJUE, în ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ susţinut de reclamant.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul nu arată în ce măsură instanţa de apel s-ar fi îndepărtat de la direcţiile trasate de instanţa de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere a apelului pârâtei, context în care nu se poate reţine critica recurentului, în sensul că motivarea instanţei de apel este succintă şi nu răspunde exigenţelor motivării hotărârilor judecătoreşti.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susţinute de recurent, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE, în cauzele evocate.

Aşadar, criticile privind clauzele referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare prevăzute la 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit încheiat între părţile cauzei, se constată că nu pot fi primite.

În acest context, se reţine că instanţa de apel prin considerentele expuse, în rejudecarea cauzei a constatat faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de lege pentru constatarea caracterului abuziv al celor două clauze, nefiind prezentă nici lipsa de negociere şi nici reaua-credinţă a băncii profesionist.

Aşadar, nu s-a putut reţine lipsa negocierii, în condiţiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoştinţa reclamantului încă din faza precontractuală şi în care au fost menţionate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului şi comision de acordare de 1 % calculat la valoarea creditului, aspecte dovedite cu înscrisurile din dosarul cauzei şi care nu susţin lipsa bunei-credinţe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. 4.10 lit. a) şi b).

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale inserate la art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze.

Pe de altă parte, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/administrare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc, aceste aspecte fiind valorificate în prezenta cauză din perspectiva jurisprudenţei CJUE, respectiv - cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13, Cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., C-621/17, - cauza C-224/19 şi C-259/19.

Aşadar, analizând cele două clauze susţinute de reclamant ca fiind abuzive, din perspectiva criticilor formulate, dar şi a aspectelor tranşate de instanţa supremă prin decizia de casare, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine caracterul abuziv al acestor clauze, atâta vreme cât nu sunt întrunite cele trei condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reproduc dispoziţiile din art. 3 alin. (1) al Directivei 93/13, nefiind întrunită nici cerinţa lipsei de negociere şi nici cerinţa absenţei bunei-credinţe.

In acest context, se reţine că instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare credit şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Prin urmare, în mod eronat susţine recurentul că instanţa de apel ar fi realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 prin raportare la jurisprudenţa CJUE, aceasta din urmă fiind avută în vedere cu precădere de către instanţa de apel în analiza dispoziţiilor legale incidente, respectiv: interpretarea conceptelor de limbaj clar, uşor inteligibil, context în care nu se poate susţine în mod pertinent că prin decizia atacată s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Codul de procedură referitoare la direcţiile trasate de Înalta Curte, prin decizia de casare, că decizia ar fi nemotivată în raport cu fiecare dintre argumentele invocate de recurent sau că s-ar fi aplicat în mod necorespunzător dispoziţiile de drept material.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentul-reclamant să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.