Applicability of the 2011 Civil Code to pre-2011 contracts in revocatory actions and statute of limitations for claims due under new law

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulata la data de 20.02.2017, data poştei, si înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. x/2017, reclamanţii A. si B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L., denumita acţiune revocatorie, au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a unor contracte de vânzare cumpărare încheiate la data de 15.04.2011, 13.05.2011 şi 21.06.2011 între C. şi S.C. D. S.R.L., acestea fiind încheiate cu o cauză ilicită şi fără să se plătească preţul.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1562-1565 Noul C. civ.

În şedinţa publică din 15.11.2017, reclamanţii au precizat obiectul acţiunii, ca fiind acţiune pauliană.

Prin sentinţa nr. 512 din data de 24 iulie 2019, Tribunalul Buzău a respins excepţia excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocata de pârâţi; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul C.; a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii, invocată de pârâtul C.; a respins acţiunea formulata de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L.; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta E.; a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată; a respins cererea intervenientei privind acordarea cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanţii să îi plătească pârâtulului C. suma de 2000 de RON, onorariu avocat; a obligat reclamanţii să îi plătească pârâtei S.C. D. S.R.L. suma de 3000 de RON, onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii A. şi B., intervenienta E. şi apel incident pârâtul C..

Prin decizia nr. 20 din 28 ianuarie 2021 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins excepţia netimbrării apelului formulat de intervenientă.

A admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., de intervenienta E.; a admis şi apelul incident declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 512 din data de 24 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. şi în consecinţă:

A schimbat în parte sentinţa.

A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cererii de intervenţie principală în constatarea inopozabilitatii contractelor de vanzare-cumparare autentificate sub nr. x/15.04.2011, y/15.04.2011, z/15.04.2011, w/15.04.2011, t/15.04.2011, s/13.05.2011, q/21.06.2011.

A respins ca inadmisibile acţiunea şi cererea de intervenţie principală în constatarea inopozabilitatii contractelor de vanzare-cumparare autentificate sub nr. x/15.04.2011, y/15.04.2011, z/15.04.2011, w/15.04.2011, t/15.04.2011, s/13.05.2011, q/21.06.2011.

A admis in parte acţiunea şi cererea de intervenţie principală.

A constatat inopozabilitatea faţă de reclamanţi şi intervenientul principal a contractului de vânzare-cumpărare a vehiculului marca x, număr de identificare x, din data de 13.10.2010, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2011 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.05.2011.

A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în fond şi apel; a obligat reclamanţii să achite pârâtului C. 1863 RON, intervenientul principal să achite pârâtului C. 791 RON, reclamanţii şi intervenientul principal să achite fiecare pârâtei S.C. D. S.R.L. câte 1275 RON.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2021 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a formulat recurs atât pârâtul C., cât şi pârâta S.C. D. S.R.L.

1) Recursul formulat de pârâtul C.

Recurentul-pârât C. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

In argumentarea cererii de recurs, pârâtul arată că înţelege să invoce critici vizând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, precum şi inexistenţa şi insuficienţa motivării soluţiei.

În opinia recurentului-pârât, normele care soluţionează conflictele de legi în timp, incidente în cauză sunt diferite, după cum urmează:

Legea aplicabilă prescripţiei este cea de la data la care aceasta este instituită (art. 6 alin. (4) C. civ. 2011); legea aplicabilă sancţiunii inopozabilităţii contractului (rezultată din efectul admiterii acţiunii pauliene) este legea de la data încheierii contractului, ca lege aplicabilă condiţiilor (de valabilitate sau de eficacitate) ale contractului; chestiunea de a şti dacă dreptul material la acţiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanţă pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data naşterii dreptului sau cea de la data exigibilităţii dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.

Având in vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., precum şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 se poate constata că, în speţă, contractele ce fac obiect litigiului au fost încheiate şi supuse publicităţii sub imperiul dispoziţiilor vechiul C. civ.

Astfel, sub aspectul condiţiilor încheierii contractelor, manifestarea de voinţă a părţilor contractante (vânzător si cumpărător) - existenţa sau nu a relei credinţe la încheierea acestor acte; existenţa sau nu a unui scop comun, complicitatea părţilor contractante la fraudarea intereselor patrimoniale ale creditorilor - este o analiză pe care instanţa trebuia să o facă raportat la momentul încheierii acestor convenţii.

Or, în cauză, susţine recurentul, pentru analiza elementelor/condiţiilor menţionate nu s-a reţinut şi nu s-a aplicat legea contractului.

Tot în raport de acest moment trebuia analizată şi certitudinea prejudiciului.

Apreciază că hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilităţii C. civ. din 2011 şi actelor juridice pretins frauduloase (şi supuse acţiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi şi creanţelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi, ceea ce este altceva.

Susţine recurentul că actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluţionare a conflictului de legi în timp (art. 6 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) Noul C. civ.); or, pentru a primi aplicarea legii noi, aceste contracte trebuiau încheiate sub imperiul acesteia.

Recurentul a mai arătat că, potrivit art. 1563 C. civ., creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.

Or, acest text de lege nu a fost analizat de instanţa de apel, nici la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi nici la analiza conditiilor pe fond, deşi a făcut obiect de critică în apelul incident.

In speţă, instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile noului C. civ., analizând momentul naşterii creanţei creditorilor, data scadenţei acestei creanţe precum şi momentul apreciat ca fiind al naşterii prejudiciului - situând toate aceste momente după data obţinerii titlului executoriu, perioada 2005-2006 respectiv momentul executării silite; neglijând însă a avea în vedere legea aplicabilă momentului contractului, al publicităţii şi al stabilirii prejudiciului în faza de urmărire penală, moment în raport de care se analizează existenţa sau nu a unei conivenţe între părţile contractante: crearea la acel moment a unei stări de insolvabilitate în patrimoniul vânzătorului dar şi momentul de la care cel prejudiciat are alegerea în a acţiona pentru a-şi asigura garantarea creanţei viitoare.

Mai mult, cum legea nouă se aplică şi creanţelor născute anterior intrării sale în vigoare, instanţa de apel nu a analizat apărările formulate de pârât sub acest aspect.

Toată motivarea instanţei de apel amplasează momentul insolvabilităţii, naşterii creanţei dar şi prejudiciului, după momentul obţinerii titlului executoriu, inclusiv în faza de executare silită, afectând astfel contracte încheiate cu 5 ani înainte de obţinerea titlului executoriu, respectiv cu 10 ani înainte de acest moment procesual.

Instanţa nu analizează dreptul de creanţă ca naştere; perspectiva unui prejudiciu şi crearea sau nu a unei stări de insolvabilitate, la momentul incheierii contractelor (mai exact la momentul la care acestea au devenit opozabile prin publicitate).

Procedând astfel, instanţa de apel nu are în vedere faptul că acţiunea revocatorie este doar un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului, iar ca natură juridică, are configuraţia unei acţiuni personale şi nu reale, fiind un atribut al gajului general.

Prin urmare, promovarea acesteia nu ţine de momentul şi condiţiile unei executări silite, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Cu referire la prescripţia dreptului la acţiune, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:

Sub aspectul condiţiilor şi termenelor cerute de lege pentru exercitarea acţiunii revocatorii, apreciază că trebuie făcută deosebirea dintre regimul actual şi cel anterior, faţă de data intrării in vigoare a Noului C. civ. (1.10.2011), dar şi a noului C. proc. civ. (15.02.2013) raportat la momentul la care creditorii actuali au cunoscut sau trebuiau să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Prin urmare, conform art. 1563 Noul C. civ., se cere ca la data promovării acţiunii revocatorii, creditorul pretins fraudat, să deţină faţă de debitorul său o creanţă certă, neechivocă, care, în raport de dispoziţiile art. 379 alin (3) din C. proc. civ., în vigoare la data încheierii actelor de vânzare cumpărare ce fac obiectul prezentului litigiu, este înţeleasă ca fiind acea creanţă a cărei existenţă trebuie să rezulte din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Noul C. proc. civ., în vigoare de la data de 15.02.2013, la art. 653 alin. (2) determină o creanţă ca fiind certă, atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Instanţa de apel apreciază că termenul ar curge pentru reclamanţi din septembrie 2017, iar pentru intervenientă din 24.01.2019, data la care a dobândit dreptul prin cesiune.

Cu privire la naşterea dreptului intervenientei, instanţa omite a avea în vedere dispoziţiile legale ce privesc transmiterea drepturilor şi obligaţiilor odată cu cesionarea, apreciind greşit că un contract de cesiune repune cesionarul în drepturi pierdute de cedent.

Din motivarea apelului reclamanţilor şi motivarea sumară a deciziei pe fond, rezultă că prejudiciul s-a cunoscut de la data efectuării expertizei, din faza de urmărire penală.

Deci creanţa certa şi prejudiciul a cărui existenţă este neîndoielnica şi a cărui întindere poate fi sigur stabilită corespunde efectiv cu un prim moment ce corespunde cu finalizarea raportului de expertiză, raport ce a condus la indisponibilizarea unor bunuri prin sechestru.

In atare situaţie este clar faptul că, dacă raportăm existenţa unui prejudiciu la momentul raportului de expertiză din dosarul penal, atunci acest prejudiciu a fost cunoscut de toate părţile: reclamanţi, cedenta intervenientei şi pârât. Implicit, o acţiune revocatorie trebuia promovată imediat momentului la care s-a luat cunoştinţă de vânzări şi, astfel, intervine prescripţia.

Daca raportăm prejudiciul la momentul obţinerii titlului executoriu, a susţinut pârâtul, implicit cum reclamanţii nu au cunoscut despre existenţa unui prejudiciu, nici acesta nu a cunoscut anterior despre existenţa unui prejudiciu.

Astfel, reclamanţii nefiind creditorii ai intimatului la momentul incheierii contractelor, nu se mai poate aprecia că în urmă cu 5 ani momentului obţinerii titlului executoriu reprezentat de sentinţa penala, s-au făcut înstrăinări pentru a prejudicia prezumptibili creditori viitori, în astfel de situaţii legea cerând ca respectiva creanţă sa fie anterioară actului atacat.

Apreciind astfel, că momentul cunoaşterii pretinsului prejudiciu este anterior momentului la care s-a obţinut titlu executoriu, mai exact într-un moment la care creanţa certă era cea definită de vechiul C. proc. civ., art. 379 alin. (1) pct. 3, în raport de acest moment (cel mai târziu data sechestrului) trebuie analizat termenul de prescripţie de 1 an.

Cum, admisibilitatea acţiunii pauliene nu depindea la acel moment de existenţa unui titlu executoriu (creanţa certă fiind definită la acel moment de art. 379 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ.), iar reclamanţii se constituiseră părţi civile în dosarul penal (încă din faza de urmărire penală) solicitând restituirea terenului sau contravaloarea acestuia, astfel cum a fost stabilită prin expertiză în cadrul dosarului de urmărire penală (aspect ce rezultă şi din conţinutul hotărârii penale), se poate aprecia că se încadrau în categoria creditorilor posteriori, ce aveau perspectiva intrării într-un raport juridic cu debitorii (autorii prejudiciului), iar odată cu luarea la cunoştinţă a presupuselor contracte frauduloase, creditorii aveau posibilitatea ca în termen legal să solicite revocarea lor (reglementare permiţând promovarea acţiunii ce este instrument juridic cu rol preventiv).

Astfel, termenul de prescripţie va curge în principiu de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective (din probe rezultă că în anul 2011), acesta fiind momentul la care creditorii au luat cunoştinţă de actele încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale - la dosar s-a depus dovada înscrierii unor contracte în registrul de publicitate imobiliară (aspect ce rezultă şi din încheierea cadastrului nr. x/30.11.2011, de respingere a cererii Parchetului de înscriere a sechestrului asupra unor terenuri).

În concluzie, contravaloarea prejudiciului a fost cunoscută la momentul luării la cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză (raport prin care s-a stabilit contravaloarea terenurilor); părţi civile cu privire la teren sau contravaloare s-au constituit încă din faza de urmărire penală şi, ulterior, la primul teren de judecată în dosarul penal; compunerea averii debitorului a fost făcută cunoscută părţilor din dosar la data aplicării sechestrului, ocazie cu care s-a cunoscut şi faptul că bunurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost înstrăinate, astfel că toate aceste aspecte (probate în cauză) reprezintă momentul la care creanţa se poate aprecia certă şi prejudiciul cunoscut (contravaloare teren) de către reclamanţi şi cedenta intervenientei din prezenta cauză.

La acel moment al întrunirii cumulative a condiţiilor cerute de lege pentru a demara în justiţie o acţiune pauliană, în calitate de creditor posterior, intrase în vigoare noul C. civ., în raport de care termenul de prescripţie este cel de 1 an şi era în vigoare vechiul C. proc. civ. (mai exact art. 379 alin. l pct. 3).

Se poate observa faptul că instanţa de apel, nu a analizat aceste apărări, şi a plasat eronat momentul cunoaşterii prejudiciului, la un moment din cadrul executării silite, interpretând greşit art. 1564 şi art. 1562 Noul C. civ., în sensul că termenul de un an curge de la data la care în cadrul executării silite un debitor devine insolvabil - omiţând a avea în vedere natura unei astfel de acţiuni ce se introduce doar pentru a asigura o protecţia juridică a unui drept de creanţă (admisibilitatea acţiunii pauliene nedepinzând în speţă de existenţa unui titlu executoriu).

Sub un alt aspect, recurentul critică decizia atacată pentru nelegalitate, motivat de faptul că instanţa de apel a interpretat greşit legea şi în ceea ce priveşte analiza condiţiilor de admisibilitate a unei astfel de acţiuni.

Sub aspectul neîndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru revocarea contractelor ce fac obiectul litigiului apărările formulate de pârât în susţinerea solicitării de respingere a cererii de chemare în judecată nu au fost avute în vedere şi analizate de instanţa de apel, iar din aceste apărări rezultă foarte clar că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legii.

Recurentul-pârât apreciază că, în speţă, conivenţa cerută de lege nu s-a dovedit, iar motivarea instanţei este bazată doar pe o presupunere.

De asemenea, menţionează că acţiunea revocatorie are un caracter subsidiar, întrucât ea se justifică numai în situaţia în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului ce a devenit insolvabil.

Prin urmare, o altă condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene ce decurge din caracterul său subsidiar este aceea că poate să recurgă creditorul la aceasta doar după ce a făcut dovada demarării procedurii executării silite în care a obţinut un proces-verbal de constatare a stării de insolvabilitate sau că ar fi uzat de alte mijloace prevăzute de lege în vedere recuperării creanţei sale, fără rezultat.

Atât reclamanţii, cât şi intervenienta sunt în procedura de executare silită aflată în derulare (dosar nr. x/2016 şi nr. y/2016), în cadrul căreia nu s-a emis proces-verbal de insolvabilitate, deoarece mai sunt bunuri de valorificat şi se popresc lunar sume din salariu.

Trebuie observat că instanţa de apel neglijează evaluarea din procesul-verbal de sechestru, reţinând eronat faptul că pârâtul ar fi declarat la parchet că aceste bunuri au fost înstrăintate înainte de sechestru.

Or, aceste bunuri ce au făcut obiectul sechestrului sunt cele rămase în patrimoniul debitorului pentru valorificare, majoritatea fac obiectul partajului judiciar, ceea ce atestă clar că pârâtul nu a procedat la vânzare pentru a-şi creea starea de insolvabilitate.

De altfel, sechestrul pe bunurile respective s-a menţinut şi prin hotărârea penală. Astfel, este ilogic a se reţine de către instanţa de apel că aceste bunuri din procesul-verbal de sechestru sunt bunurile înstrăinate.

In speţă, consideră recurentul, nu există dovada faptului că prin aceste înstrăinări ce fac obiectul litigiului, debitorul a devenit insolvabil, stare ce ar determina imposibilitatea creditorilor să-şi recupereze creanţa, ci dimpotrivă acesta deţine bunuri imobile de valoare considerabilă (ce pot fi valorificate imediat cu finalizarea partajului) a realizat şi realizează venituri lunare cu caracter permanent - venituri indisponibilizate prin executare.

Dovada insolvabilităţii debitorului este în sarcina creditorilor, însă aceştia nu au probat cu succes existenţa stării de insolvabilitate a debitorului, în schimb debitorul a probat starea de solvabilitate.

Mai mult, la momentul încheierii contractului, reclamanţii nu aveau calitatea de creditori ai pârâtului.

Nu s-a luat in considerare faptul că nu exista un proces-verbal al executorului de declarare a insolvabilităţii pârâtului.

Sub un ultim aspect, în opinia recurentului, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei, intrerpretând eronat, dar şi restrâns dispoziţiile aplicabile în cauză, hotărârea nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, iar motivarea sumară a deciziei face imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2) Recursul formulat de pârâta S.C. D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă D. S.R.L. a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

In argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a identificat în mod eronat normele care soluţionează conflictele de legi în timp, incidente în cauză.

În acest sens s-au ridicat trei probleme în speţă: legea aplicabilă prescripţiei; legea aplicabilă sancţiunii inopozabilităţii contractului (rezultată din efectul admiterii acţiunii pauliene); chestiunea de a şti dacă dreptul material la acţiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanţă pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data naşterii dreptului sau cel de la data exigibilităţii dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.

Astfel, arată recurenta, cele trei probleme de mai sus sunt distincte, răspund la întrebări diferite şi nu trebuie confundate.

În opinia recurentei, decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilităţii C. civ. din 2011 şi actelor juridice pretins frauduloase (şi supuse acţiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi şi creanţelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi. În alte cuvinte, clarificarea priveşte doar chestiunea de a şti care creanţe pot intra în câmpul de aplicare al noii legii, dar nu şi care acte pretins frauduloase (eventual anterioare) intră sub incidenţa legii noi.

Actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluţionare a conflictului de legi în timp (art. 102 din legea de punere în aplicare a noului C. civ., art. 6 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) Noul C. civ.); or, pentru a primi aplicarea legii noi, aceste contracte trebuiau încheiate sub imperiul acesteia. Ceea ce clarifică legea privind aplicarea C. civ. 2011 este doar faptul că protecţia noii reglementări poate avea ca obiect şi drepturi vechi, care nu au fost exigibile la data intrării în vigoare a legii noi. Cerinţa ca aceste drepturi să nu fie fraudate, condiţiile fraudei, precum şi sancţiunea ei rămân însă cele prevăzute de legea de la data încheierii actului.

Inaplicabilitatea C. civ. 2011 unor contracte încheiate anterior intrării sale în vigoare, mai ales în ceea ce priveşte o condiţie de valabilitate a acestora, sau, în orice caz, unei condiţii de eficacitate, trebuie să se impună nu doar pentru că suntem în prezenţa unei încălcări a regulii aplicării imediate a legii noi, ci şi pentru că o concluzie contrară ar însemna o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de ambele reglementări succesive (art. 1 C. civ. de la 1864 şi art. 6 alin. (1) Noul C. civ.).

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a legii în legătură cu condiţia de admisibilitate a acţiunii revocatorii (pauliene) - prejudiciul - confuzia dintre cerinţa insolvabilităţii şi cerinţa ca actele atacate să fie cele care au generat/adâncit starea de insolvabilitate pretinsă, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a omis analiza condiţiei caracterului vătămător al actelor în legătură cu care s-a admis acţiunea.

Recurenta apreciază că instanţa de apel trebuia să justifice de ce actele pentru care a admis acţiunea, pe care le-a reţinut ca fiind cu titlu oneros, creează o însărăcire a debitorului şi, separat, de aceasta, că ele sunt cele care induc sau măresc pretinsa stare de insolvabilitate. Analiza este una tipică pentru acţiunea pauliană şi nu a fost realizată.

Susţinând lipsa motivării cerinţei participării la fraudă a societăţii recurente, consideră că instanţa de apel a conchis eronat că debitorul se găseşte actualmente într-o stare de insolvabilitate, "bifând" printr-o simplă prezumţie participarea la fraudă a recurentei.

Totodată, susţinând greşita interpretare şi aplicare a legii în legătură cu cerinţa stării de insolvabilitate, arată că, în speţă, certificatul de grefă nu este apt, prin el însuşi, să facă dovada valorii bunurilor supuse partajului, aspect care ţine de teoria probelor în procesul civil - mărturisirea extrajudiciară fiind o probă doar contra celui care mărturiseşte.

In plus, subliniază recurenta, hotărârea trebuie să răspundă apărărilor părţilor şi trebuie să conţină măcar sumar motivul pentru care probele lor sunt înlăturate de la analiză, or, instanţa de apel a ignorat complet proba cu înscrisuri administrată de către debitor în sprijinul dovedirii valorii bunurilor posibil de executat.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză prin care au solicitat, în esenţă, respingerea acestora, ca nefondate. Totodată, au solicitat şi obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, intimaţii-reclamanţi înţelegând să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la data de 16 noiembrie 2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Din cuprinsul cererilor de recurs rezultă că recurentul-pârât C. prezintă într-o pondere însemnată critici comune cu cele formulate de recurenta-pârâtă D. S.R.L., astfel că, în privinţa acestora, vor fi prezentate considerente comune, iar argumentele specifice vor fi tratate în mod distinct, în măsura în care pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât C. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă D. S.R.L. indicând, în plus, şi pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

În speţă, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situaţia de fapt şi modul de evaluare a comportamentului părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

În ce priveşte critica din recurs referitoare la prescripţie, argumentată doar de către recurentul-pârât C., dar amintită formal şi de recurenta-pârâtă D. S.R.L. (aceasta nu a declarat apel împotriva măsurii de respingere a excepţiei prescripţiei), şi întemeiată pe pct. 8 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care nu se pot cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel a stabilit debutul termenului de prescripţie, faptul că reclamanţii se încadrau sau nu în categoria "creditorilor posteriori", întrucât cele relevate de către recurent reprezintă aspecte ataşate situaţiei de fapt.

Potrivit art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "dispoziţiile art. 1558-1565 din C. civ. se aplică şi creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadenţa se situează după această dată".

Cu privire la aplicarea legii civile în timp, în mod corect a reţinut instanţa de apel că sunt incidente prevederile art. 116 din Legea nr. 71/2011, având în vedere că, deşi actele pretins frauduloase a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ., scadenţa drepturilor de creanţă de care se prevalează reclamanţii/intervenienta este situată după data de 01.10.2011.

În acest sens, se constată că momentul la care au luat naştere drepturile de creanţă ale reclamanţilor şi ale intervenientei a fost stabilit ca fiind în intervalul 2005-2006, când urmare a actiunilor frauduloase ale pârâtului C. şi a altor persoane condamnate în dosarul penal nr. x/2013 al ICCJ, autorii prezentului demers judiciar au fost lipsiţi de dreptul de proprietate asupra unor terenuri cu privire la care acestora li se emiseseră titluri de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

Or, stabilirea momentului la care au luat naştere drepturile de creanţă al reclamanţilor şi al intervenientei, în baza probatoriilor administrate, este atributul instanţei de fond, astfel că asupra acestuia nu se poate efectua nicio analiză în recurs.

Cât priveşte scadenţa de plată a sumelor de bani reprezentând despăgubirile civile cuvenite reclamanţilor şi intervenientului principal, stabilite prin sentinţa penală nr. 333/12.05.2015, pronunţată în dosarul penal nr. x/2013 al ICCJ, a început să curgă la data de 22.02.2016, cand această hotărâre a rămas definitivă, potrivit deciziei penale nr. 41 a instanţe supreme, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Aşadar, după data de 01.10.2011.

În situaţia acţiunii revocatorii, potrivit art. 1564 C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat", iar art. 1562 din acelaşi cod prevede că "(1) dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate".

Prin urmare, momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data la care creditorul a luat cunostinţă sau trebuia să ia cunostinţă de faptul că actul pretins fraudulos i-a cauzat un prejudiciu şi, aşa cum a stabilit instanţa de apel, în conturarea situaţiei de fapt, în raport de probele administrate, acest moment este situat în luna septembrie 2017.

Or, în condiţiile în care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 1 an, este situat în luna septembrie 2017, iar acţiunea revocatorie formulată de reclamanţi a fost înregistrată la Tribunalul Buzau la 21.02.2017, în mod corect a reţinut instanţa de apel că aceasta a fost formulată anterior începerii curgerii termenului de prescripţie.

In ceea ce o priveşte pe intervenienta E., potrivit înscrisurilor dosarului şi celor reţinute de curtea de apel, această parte a sesizat instanţa la 2.04.2019, iar dreptul de creanţă a fost dobândit prin cesiune la 24.01.2019, dată la care creditorul a luat cunostinţă sau trebuia să ia cunostinţă de faptul că actul pretins fraudulos i-a cauzat un prejudiciu.

Susţinerea recurentului-pârât în referire la naşterea dreptului intervenientei prin raportare la drepturile pierdute de cedent este doar opinia sa personală în înţelegerea reglementării referitoare la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor de la cedent la cesionar, nesusţinută juridic.

Prin urmare, doar la data la care a dobândit prin cesiune creanţa respectivă, intervenienta a avut cunoştinţă de eventualul prejudiciu.

Cât priveşte susţinerile recurentului-pârât în sensul că art. 1563 C. civ. nu a fost analizat de instanţa de apel, deşi a făcut obiect de critică în apelul incident, Înalta Curte aminteşte că, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a însuşit argumentat raţionamentul juridic al primei instanţe sub aspectul chestiunilor legate de prescripţia dreptului material la acţiune, în virtutea efectului devolutiv al apelului, această chestiune nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate ca o neanalizare a aspectelor expuse.

Trebuie aminit şi că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi, iar aspectele legate de aplicabilitatea acestui articol constituie componente ale silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

În considerarea celor ce preced, se constată că, instanţa de prim control judiciar, în mod corect, a reţinut legea aplicabilă prescripţiei, confirmând hotărârea tribunalului prin care a fost respinsă exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât în sensul că, sub aspectul condiţiilor cerute de lege pentru exercitarea acţiunii revocatorii, trebuie făcută deosebirea dintre regimul actual şi cel anterior, faţă de data intrării in vigoare a Noului C. civ., dar şi a noului C. proc. civ., Înalta Curte reţine că distincţia solicitată nu influenţează speţa pendinte, în condiţiile în care noul C. civ. nu aduce modificări substanţiale în materia acţiunii pauliene, ci doar clarifică aspectele care se aplicau chiar şi pe vechiul C. civ., în virtutea doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi, oricum, indiferent de legea civilă aplicabilă, invariabil condiţiile acţiunii revocatorii sunt aceleaşi.

Atât recurentul-pârât, cât şi recurenta-pârâtă, au susţinut critici comune referitoare la legea aplicabilă sancţiunii inopozabilităţii contractului, legea de la data încheierii contractului, sub aspectul condiţiilor (de valabilitate sau de eficacitate) ale contractului; totodată, s-a pus în discuţie chestiunea de a şti dacă dreptul material la acţiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanţă pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data naşterii dreptului sau cel de la data exigibilităţii dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011.

Se susţine, de asemenea, de ambii recurenţi-pârâţi, interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilităţii C. civ. din 2011 şi actelor juridice pretins frauduloase (şi supuse acţiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi şi creanţelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi; actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluţionare a conflictului de legi în timp.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel se constată că, în cauza pendinte, reclamanţii A. şi B. au învestit instanta de fond cu o acţiune având ca obiect revocarea actelor juridice pretins frauduloase încheiate de debitor, întemeiată pe dispoziţiile art. 1562 şi urm. din Noul C. civ., acţiune la care a aderat, în calitate de intervenient principal, E..

În conformitate cu art. 1562 C. civ., acţiunea revocatorie este acea acţiune prin care creditorul poate obţine inopozabilitatea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale; inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă unui act valabil încheiat, pentru neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui.

Nu se poate reţine cu temei că instanţa de apel a identificat în mod eronat normele care soluţionează conflictele de legi în timp, aşa cum se susţine în cauză.

Dimpotrivă, în respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 1562 C. civ. şi a constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene.

Aşa cum s-a arătat, prin acţiunea revocatorie creditorul urmăreşte aplicarea sancţiunii inopozabilităţii unor acte valabil încheiat, pentru neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui, astfel că susţinerile recurenţilor-pârâţi care aduc în dezbatere condiţiile de valabilitate sau de eficacitate ale contractului în raport de momentul de început al încheierii actelor juridice pretins frauduloase nu au relevanţă.

Condiţiile necesare pentru reuşita acţiunii pauliene sunt: a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, ce constă în faptul că, prin actul atacat, debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate; b) frauda debitorului, ce implică faptul că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor; c) creditorul să aibă o creanţă certă şi d) complicitatea la fraudă a terţului contractant, ceea ce presupune că terţul a cunoscut faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul a devenit insolvabil.

Transpunând aceste condiţii la speţa de faţă şi raportând prevederile legale în materia acţiunii revocatorii la probele administrate în cauză, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului în privinţa contractului de vânzare-cumpărare vehicul din 13.10.2010, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2011 şi contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.05.2011, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de acţiune, prin care creditorii pot ataca actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

În acest context al analizei trebuie subliniat că îndeplinirea condiţiilor acţiunii revocatorii a fost stabilită în urma aprecierii de către instanţa de apel a probatoriului administrat.

Este de reamintit că momentul la care au luat naştere drepturile de creanţă ale reclamanţilor şi ale intervenientei a fost stabilit ca fiind în intervalul 2005-2006, iar scadenţa de plată a sumelor de bani, reprezentând despăgubirile civile cuvenite reclamanţilor şi intervenientului principal, a început să curgă la data de 22.02.2016, cand sentinţa penală nr. 333/12.05.2015, pronunţată în dosarul penal nr. x/2013 a rămas definitivă, potrivit deciziei penale nr. 41 a instanţe supreme.

În speţă, s-a reţinut dovedirea unui prejudiciu, în conditiile în care, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, pârâtul nu mai deţinea bunuri proprii susceptibile de a fi executate silit, iar executarea silită prin poprire asupra veniturilor sale salariale nu este de natură a acoperi debitele datorate; totodată, s-a reţinut îndeplinirea condiţiei potrivit căreia debitorul să fi urmarit sau să fi acceptat că prin actul juridic îşi creeaza sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, de vreme ce actele de înstrăinare au fost încheiate de pârât în anii 2010-2011, iar cercetarea penală (care ulterior a condus la condamnarea sa definitivă) a fost demarată faţă de acesta în anul 2008; actele de înstrăinare încheiate de pârât au fost acte cu titlu oneros, vânzările fiind făcute către pârâta D., societate al cărei unic asociat şi administrator în anii 2010-2011 era pârâtul C., astfel încât este evident că terţul dobânditor avea cunostinţă că prin înstrăinările făcute pârâtul îşi creeaza o stare de insolvabilitate.

Aşa fiind, susţinerile recurentului-pârât privind neîndeplinirea tuturor condiţiilor acţiunii pauliene nu îşi au suport faţă de considerentele reţinute de instanţa de apel, şi, oricum, sunt, în realitate, critici de netemeinicie care fac trimitere la probele administrate tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt.

Or, criticile prin care se urmăreşte reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanţelor devolutive.

Cât priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la noţiunea interpretării contractului, manifestarea de voinţă a părţilor contractante, existenţa sau nu a relei credinţe la încheierea acestor acte, existenţa sau nu a unui scop comun, complicitatea părţilor contractante la fraudarea intereselor patrimoniale ale creditorilor, la certitudinea prejudiciului, la crearea sau nu a unei stări de insolvabilitate la momentul încheierii contractelor, se constată că acestea nu se circumscriu unor critici de nelegalitate pentru a putea fi analizate în recurs, ci reprezintă chestiuni de apreciere a instanţei formate în baza materialului probator.

Referitor la criticile recurentei-pârâte în legătură cu condiţia de admisibilitate a acţiunii revocatorii-prejudiciul, confuzia dintre cerinţa insolvabilităţii şi cerinţa ca actele atacate să fie cele care au generat/adâncit starea de insolvabilitate pretinsă, prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a omis analiza condiţiei caracterului vătămător al actelor în legătură cu care s-a admis acţiunea, Înalta Curte observă că acestea fac trimitere la probele administrate şi tind la reevaluarea situaţiei de fapt, fiind critici de netemeinicie.

De asemenea, nici critica recurentei-pârâte privind lipsa motivării cerinţei participării la fraudă a societăţii recurente şi nici critica greşitei interpretări şi aplicări a legii în legătură cu cerinţa stării de insolvabilitate, prin raportare la certificatul de grefă (care, în opinia recurentei-pârâte, nu este apt, prin el însuşi, să facă dovada valorii bunurilor supuse partajului), nu se pot constitui în critici de nelegalitate, ci sunt aspecte care vizează situaţia de fapt şi evaluarea probatoriului administrat.

Or, aşa cum s-a arătat, deja, instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond. Controlul exercitat de instanţa de recurs se referă doar la corectitudinea concluziei instanţelor de fond, dacă judecătorii fondului au interpretat şi aplicat corect norma de drept.

Oricum, aşa cum se poate constata din expozeul anterior relativ la condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii, instanţa de apel a arătat, în mod concret, care sunt motivele pentru care a considerat că sunt îndeplinite cerinţele acestei acţiuni.

Criticile prin care recurentul susţine că naşterea dreptului de creanţă sub imperiul legii vechi nu a fost analizată, deşi instanţa a reţinut acest text de lege ca fiind aplicabil speţei, ţine de modul în care curtea de apel a înţeles să răspundă motivelor de apel formulate, de raţionamentul acesteia în analizarea aspectelor cu care a fost sesizată, iar simpla nemulţumire a părţii faţă de răspunsul oferit de instanţă nu se poate constitui în niciun motiv de nelegalitate.

Este important de reţinut că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Totodată, Înalta Curte apreciază că expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de instanţa de apel (ex: plasarea eronată a momentului cunoaşterii prejudiciului la un moment din cadrul executării silite) şi, în acest context, indicarea formală a unor texte legale (ex: art. 1564 şi art. 1562 Noul C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

În fine, în ce priveşte ultima critică din recurs întemeiată pe pct. 6 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine, de asemenea, că este nefondată.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei, intrerpretând eronat, dar şi restrâns dispoziţiile aplicabile în cauză, motivarea sumară a deciziei făcând imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea trebuie să răspundă apărărilor părţilor şi trebuie să conţină măcar sumar motivul pentru care probele lor sunt înlăturate de la analiză, or, instanţa de apel a ignorat complet proba cu înscrisuri administrată de către debitor în sprijinul dovedirii valorii bunurilor posibil de executat.

Desigur că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Înalta Curte reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, şi nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanţa nu i-a răspuns; aşadar, această ipoteză nu se referă la o motivare sumară, aşa cum susţine recurentul-pârât, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ci vizează inexistenţa motivării, însăşi, şi nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Altfel spus, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie neapărat să fie lungă, ci, este necesar ca să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii şi, de asemenea, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, aşa cum a procedat, în speţă, instanţa de apel. Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu volumul argumentelor instanţei, în condiţiile în care motivarea nu este o chestiune de cantitate, nu echivalează cu lipsa unei motivări, pentru a fi incident motivul de nelegalitate indicat.

În plus, ceea ce se invocă de către recurenta-pârâtă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

În prezenta cauză, instanţa de apel a indicat argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată ar fi nemotivată, cum nefondat susţin recurenţii-pârâţi, nefiind incident, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă D. S.R.L., se constată că nu au fost evidenţiate argumente care să justifice incidenţa lui, acesta fiind invocat formal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impune părţilor concluzia că soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică, sens în care, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-pârâţi în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţii-reclamanţi, urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenţii, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. şi de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi S.C. D. S.R.L. şi C., în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2022.