Tort Liability for Unauthorized Lease of Public Market Spaces: Failure to Prove Illicit Act and Valid Contractual Transfer

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.228.822,64 RON, reprezentând debit principal în cuantum de 1.090.022,64 RON încasat nelegal şi nejustificat, în perioada cuprinsă între 4 decembrie 2015 şi 31 decembrie 2017, ca urmare a închirierii de către S.C. A. S.R.L. a unui număr de 25 spaţii comerciale aparţinând ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6, sumă actualizată cu dobânzi şi penalităţi în cuantum de 138.800,01 RON, calculate pe perioada cuprinsă între 4 decembrie 2015 şi 31 decembrie 2017, până la data plăţii efective a debitului principal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1386, art. 1525 alin. (1) lit. e) din C. civ., art. 194 din C. proc. civ., art. 731 din Legea nr. 500/2002, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 23 mai 2018, a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 21 iunie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1682 din 7 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1572 din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 împotriva sentinţei civile nr. 1682 din 7 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În motivarea soluţiei de respingere a apelului, Curtea de Apel Bucureşti a menţionat că "prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a dat relevanţă în mod judicios normelor de drept aplicabile speţei (...)".

Cu toate acestea, instanţa de apel a continuat prin a reţine o altă situaţie de fapt şi s-a lansat într-o interpretare a contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 pentru a motiva şi a respinge, de fapt, o răspundere contractuală, deşi nu a fost învestită cu interpretarea contractului de asociere, reclamanta solicitând atragerea răspunderii civile delictuale, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 din C. civ.

Autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa de apel a făcut confuzie între părţile din contract, considerând că ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 şi-ar fi evaluat prejudiciul prin raportare la sumele la care ar fi fost îndreptăţită din executarea contractului de asociere, însă aceasta este o afirmaţie a intimatei-pârâte A. S.R.L.

Reclamanta a evaluat prejudiciul la sumele încasate, cu titlu de chirie, de către intimata-pârâtă, aşa cum reiese din acţiunea promovată, notele şi concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

Or, prin această confuzie, Curtea de Apel Bucureşti a modificat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut considerente suplimentare, deşi anterior a constatat că "prima instanţă a motivat pe larg soluţia dispusă" (pagina 9 din decizia recurată).

În opinia recurentei, simpla afirmaţie a instanţei de apel, în sensul că tribunalul s-a pronunţat pe toate aspectele esenţiale invocate de reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6, pentru ca, ulterior, să motiveze ea însăşi soluţia de respingere a acţiunii, nu este suficientă sau echivalează cu o motivare a hotărârii instanţei de fond.

Aşadar, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi pentru a "motiva" această soluţie a apreciat că:

- în cauză au fost invocate două fapte ilicite neprobate, respectiv inducerea în eroare a chiriaşilor şi închirierea spaţiilor fără acordul ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 şi fără un temei legal;

- nu s-a probat că există un prejudiciu cert;

- vinovăţia intimatei-pârâte este irelevantă (pagina 13 din decizia recurată - penultimul paragraf), în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii în cauza de faţă are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale;

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la motivarea instanţei de apel cu privire la "inducerea în eroare a chiriaşilor" pe care aceasta o consideră ca fiind o faptă ilicită invocată de către reclamantă, s-au învederat următoarele:

Instituţia reclamantă a indicat ca faptă ilicită închirierea de către pârâta A. S.R.L., fără drept, a 25 de spaţii comerciale ce îi aparţin reclamantei, în baza unor contracte de închiriere care au fost încheiate cu terţii, contracte în care se stipula în mod expres că spaţiul comercial este deţinut de locator în temeiul contractului nr. x din 3 decembrie 2015 încheiat cu ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6.

Menţionarea expresă în contractele de închiriere a faptului că proprietarul şi administratorul de drept al spaţiilor comerciale (ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6) ar fi cedat dreptul de folosinţă al acestora, este o afirmaţie falsă menită a determina terţii să contracteze cu intimata-pârâtă. |

Aşadar, în speţă este vorba de o eroare asupra calităţii intimatei-pârâte A. S.R.L. care a pretins că este titulară a dreptului de folosinţă a spaţiilor comerciale, calitate în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat contractele de închiriere - art. 1207 alin. (3) din C. civ.

Întrucât predarea-primirea spaţiilor comerciale nu s-a efectuat către pârâta S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă nu putea să transmită, la rândul său, în mod valabil, prin nicio formă contractuală, folosinţa celor 25 de spaţii comerciale.

Referitor la interesul de a invoca această eroare, s-a arătat că folosirea în mod intenţionat şi fără niciun drept a denumirii instituţiei reclamante pentru a determina terţii să contracteze cu societatea, justifică pe deplin solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, o persoană poate să fie vătămată prin încheierea unui contract între terţi (în speţă prin folosirea fără drept a denumirii şi a bunurilor acesteia), ceea ce dă dreptul persoanei prejudiciate să solicite şi obţină despăgubiri, independent de părerea şi voinţa contractanţilor. Recurenta-reclamantă a mai arătat că potrivit art. 1349 alin. (1) din C. civ. "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

Mai mult, a apreciat că instanţele devolutive nu s-au pronunţat pe aspectele prezentate, în sensul că nu au arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei vizând folosirea fără drept a denumirii şi a bunurilor sale şi nici motivele pentru care instanţa a considerat că aceste fapte nu sunt ilicite şi nu aduc un prejudiciu ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6.

Din contră, s-a reţinut, în mod greşit, că intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. poate să exploateze aceste imobile fără să o despăgubească în vreun fel pe reclamantă, deşi nu are niciun drept de folosinţă asupra respectivelor spaţii comerciale.

Referitor la considerentele instanţei de apel vizând cea de-a doua faptă ilicită, respectiv închirierea spaţiilor fără acordul apelantei şi fără un temei legal, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

În mod nepermis, s-a procedat la interpretarea contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015, instanţa de prim control judiciar preluând în totalitate apărările formulate de intimata-pârâtă cu privire la acest aspect.

Instanţele anterioare nu au fost învestite cu un capăt de cerere privind interpretarea contractului de asociere în participaţiune, astfel că, în faza procesuală a apelului, Curtea de Apel Bucureşti nu avea dreptul să modifice situaţia de fapt reţinută în fond, atâta timp cât a achiesat la concluziile instanţei de fond.

La momentul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pârâta S.C. A. S.R.L. avea posibilitatea să formuleze în faţa Tribunalului Bucureşti o cerere care să vizeze interpretarea contractului, pe cale reconvenţională ori separat, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chiar şi în situaţia în care s-ar admite că prima instanţă a fost învestită cu interpretarea contractului, aceasta s-a pronunţat prin încheierea din 16 noiembrie 2018, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel putea să repună în discuţie interpretarea contractului şi să se pronunţe cu privire la acest aspect, în condiţii de legalitate, doar în ipoteza în care una dintre părţi ar fi atacat cu apel încheierea din 16 noiembrie 2018.

Întrucât această încheiere nu a fost atacată cu apel, chestiunea a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat în faţa primei instanţe.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel era obligată să respecte prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. şi să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres de către instituţia reclamantă.

Pentru aceste argumente, recurenta a apreciat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Considerând, prin absurd, că instanţa de apel ar fi avut dreptul să interpreteze contractul de asociere încheiat între părţi, aceasta dă o interpretare vădit eronată, cu încălcarea normelor de drept material şi a voinţei părţilor contractante.

Faţă de dispoziţiile art. 1270 din C. civ., care prevăd că modificarea contractului se face doar de către părţile contractante, Curtea de Apel Bucureşti nu avea dreptul să modifice conţinutul convenţiei dintre părţi şi să considere că aceasta include şi spaţiile comerciale ce fac obiectul prezentei cauze.

Aşadar, fără să ţină cont de faptul că se stipulează în mod clar şi neechivoc ce bunuri au făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 şi cu încălcarea normelor de drept material anterior evocate, instanţa de apel a modificat conţinutul contractului pentru a da câştig de cauză intimatei-pârâte.

În mod neîntemeiat, instanţa de apel a considerat că nemenţionarea spaţiilor în Anexa 6 la contract (adică procesul-verbal de predare-primire) nu echivalează cu "lipsa predării efective a acestora", deoarece nu există nicio dispoziţie contractuală care să facă referire la soarta juridică a respectivelor construcţii.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu poate fi primită concluzia instanţei de apel, întrucât nu există nicio obligaţie legală sau de altă natură care să oblige părţile să prevadă în contract clauze cu privire la bunuri care nu fac obiectul acestuia.

Susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia aceste spaţii apar în Anexa 1 la contract şi, prin urmare, apelanta-reclamantă a recunoscut că a consimţit la predarea lor către intimata-pârâtă, constituie, în opinia recurentei, o altă încălcare a voinţei părţilor contractante şi a normelor de drept material.

Bunurile care au format obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 sunt cele pe care reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 le-a predat conform art. 6 lit. a) şi Anexa 6 la contract, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

În ceea ce priveşte Anexa 1 la contract, autoarea căii de atac a învederat că aceasta reprezintă planul de amplasament al Pieţei Agroalimentare Gorjului ce a făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 nu a transmis niciodată dreptul de folosinţă a spaţiilor comerciale şi nici nu a consimţit la exploatarea acestora de către pârâta S.C. A. S.R.L.

Reclamanta nici nu putea să predea spaţiile respective spre exploatare, întrucât ar fi fost încălcate dispoziţiile H.G. nr. 343/2014 şi cele ale Legii nr. 50/1991.

Însă, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca de altfel şi instanţele de judecată, au considerat că exploatarea unor spaţii comerciale realizate fără autorizaţie de construire este inadmisibilă şi contrară legii doar în cazul instituţiei reclamante, pârâta fiind liberă să se îmbogăţească fără justă cauză prin încălcarea legii şi a dreptului de proprietate şi de administrare al reclamantei.

Mai mult, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că nu avea nicio obligaţie legală sau de altă natură, în baza căreia să includă spaţiile comerciale respective în obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 sau să cedeze folosinţa acestora prin orice altă modalitate către intimata-pârâtă, chiar şi în situaţia în care acele construcţii ar fi fost edificate legal (cu autorizaţie de construire).

Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la concluzia că folosirea unor bunuri fără acordul proprietarului constituie o faptă ilicită, însă a considerat că această ipoteză nu a fost dovedită de reclamantă.

Pentru a-şi motiva hotărârea pronunţată, instanţa de apel a modificat contractul de asociere în participaţiune, fără să fi fost învestită în acest sens de apelantă, cu încălcarea normelor de drept material care reglementează forţa obligatorie a contractului, desconsiderând întru totul probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că este irelevant scopul preluării spaţiilor comerciale de la fostul proprietar, respectiv în vederea demolării, atâta timp cât aceste bunuri au intrat în patrimoniul ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6, iar intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin închirierea acestor spaţii comerciale fără acordul reclamantei şi încasarea pentru sine a unor sume de bani, lipseşte ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 de dreptul de dispoziţie şi de realizare a scopului pentru care a preluat bunurile în patrimoniu.

Instituţia reclamantă a fost împiedicată să procedeze la desfiinţarea spaţiilor comerciale, întrucât acestea au fost ocupate de chiriaşii cu care intimata-pârâtă a încheiat contracte de închiriere încă din data de 4 decembrie 2015, la o zi de la încheierea contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 cu ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6.

Toate aceste aspecte reies, fără echivoc, din probele administrate în cauză, respectiv din corespondenţa purtată cu Primăria Sectorului 6 Bucureşti şi Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6, contractele de închiriere, înştiinţările de demolare.

Referitor la prejudiciu, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "simpla obţinere a unor venituri de către intimată din exploatarea acestor spaţii nu presupune automat că acestea au determinat o îmbogăţire injustă a intimatei, în detrimentul apelantei".

Concluzia instanţei de apel este motivată prin aceea că instituţia reclamantă nu ar fi făcut dovada faptului că "ar fi intenţionat să intre în legalitate cu privire la spaţiile respective, prin obţinerea autorizaţiei de construire, deci, că ar fi revenit asupra intenţiei de demolare, nici a faptului că ar fi efectuat demersuri pentru închirierea respectivelor spaţii, cu atât mai mult cu cât acestea se aflau pe terenul predat intimatei".

Recurenta a învederat că "simpla exploatare" a domeniului public şi/sau privat al statului, de către o persoană de drept privat, în interes pur personal, fără acordul/consimţământul proprietarului/administratorului, a bunurilor acestuia şi a denumirii sale, constituie o îmbogăţire fără justă cauză.

De asemenea, a susţinut faptul că a fost împiedicată să dispună de propriile bunuri şi să ducă la îndeplinire obiectul său de activitate - administrarea domeniului public şi/sau privat al Municipiului Bucureşti cu specific de piaţă.

S-a arătat că reclamanta a demonstrat că a întreprins demersuri în vederea dezafectării respectivelor spaţii comerciale, depunând la dosar corespondenţa purtată cu Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 şi Primăria Sector 6, prin care s-a solicitat demararea procedurii dezafectării imobilelor, în baza art. 33 din Legea nr. 50/1991 (adresele nr. x/24.11.2015 şi nr. y/19.01.2015).

Dezafectarea construcţiilor ilegale amplasate pe domeniul public se realizează în condiţiile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 50/1991, prin dispoziţie de primar, astfel încât nu poate fi reţinută o culpă în sarcina instituţiei reclamante care a întreprins toate demersurile necesare ce îi incumbau pentru a corecta situaţia juridică a spaţiilor comerciale.

În acest context, recurenta apreciază că opinia instanţei de apel, potrivit căreia ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 trebuia să facă dovada obţinerii unei autorizaţii de "construire" contravine normelor de drept în materie şi situaţiei de fapt din teren.

Mai mult, nu se poate pretinde că reclamanta nu a demolat construcţiile edificate fără autorizaţie de construire atât timp cât pârâta a ocupat şi a închiriat aceste spaţii încă din data de 4 decembrie 2015, iar în momentul în care chiriaşii acesteia au fost înştiinţaţi să dezafecteze imobilele, S.C. A. S.R.L. a contestat înştiinţările respective, ceea ce demonstrează caracterul ilicit al faptelor intimatei-pârâte.

În mod nelegal, instanţa de apel a considerat că prejudiciul "nu poate fi determinat în raport de beneficiul pe care îl obţine din exploatarea bunurilor - obiect al contractului de asociere în participaţie, câtă vreme apelanta a preluat aceste bunuri, în vederea demolării lor, în condiţiile art. 33 din Legea nr. 50/1991".

Autoarea căii de atac a reiterat faptul că nu a pretins că a fost împiedicată să exploateze aceste spaţii în starea în care sunt, ci faptul că intimata-pârâtă s-a folosit fără drept de denumirea şi bunurile reclamantei, în propriul interes, împiedicând o instituţie publică să îşi exercite obiectul de activitate şi să dispună de bunurile sale.

Din economia dispoziţiilor art. 1349 C. civ. (2009) reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei, s-a reiterat faptul că această chestiune a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel nemaiavând dreptul să se pronunţe pe acest aspect.

Mai mult, instanţa de apel se contrazice în cuprinsul hotărârii recurate, întrucât, pe de o parte, a considerat că spaţiile comerciale au făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 şi, în virtutea acestuia, a fost transmis dreptul de folosinţă asupra spaţiilor către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, a reţinut că instituţia reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, concluzie pe care nu a motivat-o în niciun fel.

În fine, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe pe toate aspectele invocate prin motivele de apel, cu atât mai mult cu cât a respins calea de atac ordinară pe considerentul că nu au fost îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nemotivată sub anumite aspecte şi cuprinde motive contradictorii sub alte aspecte, încalcă autoritatea de lucru judecat şi normele de drept material, nefiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6 a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 6, stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

La data de 18 noiembrie 2021 ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 a transmis la dosar o cerere, prin care a solicitat modificarea citativului în sensul citării în cauză, în calitate de recurentă, a ADMINISTRAŢIEI COMERCIALE SECTOR 6, în locul ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6. În acest sens, s-a arătat că la data de 29 iulie 2021 a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 6 nr. 135/2021 privind înfiinţarea ADMINISTRAŢIEI COMERCIALE SECTOR 6 şi desfiinţarea ADMINISTRAŢIEI PIEŢELOR SECTOR 6.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Aşadar, criticile formulate de recurentă, ce tind la reanalizarea probelor administrate în cauză şi la stabilirea, pe cale de consecinţă, a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, nu pot face obiectul prezentelor considerente şi, prin urmare, vor fi exceptate de la analiză.

Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmaţii şi nu este structurată din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 menţionând doar în finalul memoriului de recurs faptul că înţelege să îşi întemeieze calea de atac exercitată în cauză pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora, în măsura în care, aşa cum s-a arătat, pot fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de lege.

Criticile care vizează pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a încheierii din 16 noiembrie 2018, prin care Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, nu se încadrează în motivul de recurs indicat de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Aceasta, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sancţionează doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pronunţa, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, articolul 431 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În cauză, instanţa de apel nu a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât nu există o chestiune care să fi fost tranşată, cu autoritate de lucru judecat, prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, susţinerea formulată de recurenta-reclamantă sub acest aspect fiind nefondată.

Astfel, se constată că prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii faţă de lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, reţinând că această lege nu este incidentă în cauză, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de răspunderea civilă delictuală. În considerentele încheierii din 16 noiembrie 2018, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care aceasta a făcut dovada identităţii între titularul acţiunii şi subiectul activ din cadrul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii. Pretenţiile reclamantei fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, s-a arătat că legitimarea procesuală activă revine celui care se pretinde prejudiciat prin săvârşirea faptei ilicite. Tribunalul Bucureşti a mai reţinut că aspectele invocate de pârâtă în susţinerea acestei excepţii sunt chestiuni de fond, urmând a fi analizate ca atare.

Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prima instanţă a constatat că reclamanta are exerciţiul dreptului la acţiune în raport de temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată (răspunderea civilă delictuală), chestiunile invocate în susţinerea excepţiei (referitoare la faptul că pârâta nu ar putea pretinde un drept de administrare sau de exploatare, având numai dreptul, dar şi obligaţia de desfiinţare, în raport de prevederile Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora din 14.06.1994, construcţiile neputând fi date în folosinţă, în lipsa legalei autorizări şi a legalei recepţii) reprezentând aspecte de fond.

Aşadar, Înalta Curte constată că tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba de nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Criticile referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. pot fi asimilate încălcării unor norme de procedură şi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel era obligată să respecte dispoziţiile legale anterior evocate şi să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres prin cererea de apel.

Înalta Curte constată că au fost respectate dispoziţiile procedurale şi că instanţa de prim control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelanta-reclamantă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-reclamante, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Aşadar, nu este incident nici din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Decizia recurată a mai fost criticată, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând că instanţa de apel se contrazice în cuprinsul hotărârii recurate, întrucât, pe de o parte, a considerat că spaţiile comerciale au făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/2015 şi, în virtutea acestuia, a fost transmis dreptul de folosinţă asupra spaţiilor către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, a reţinut că instituţia reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, concluzie pe care nu a motivat-o în niciun fel.

Recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe pe toate aspectele invocate prin motivele de apel, cu atât mai mult cu cât a respins calea de atac ordinară pe considerentul că nu au fost îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Aşadar, în opinia recurentei ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nemotivată sub anumite aspecte şi cuprinde motive contradictorii sub alte aspecte, nefiind respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii care sunt motivele pentru care a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate. Curtea de Apel Bucureşti nu s-a rezumat la a reproduce argumentele reţinute de prima instanţă, ci a expus considerente suplimentare, care justifică şi explică soluţia din dispozitivul hotărârii recurate, de natură a permite realizarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a interpretat şi modificat conţinutul contractului pentru a da câştig de cauză intimatei-pârâte, ci a procedat la stabilirea situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate în cauză, evocând în cuprinsul hotărârii aspectele pe care le-a considerat relevante pentru soluţionarea apelului.

Faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, Curtea de Apel Bucureşti a cercetat cauza prin raportare la punctele de vedere ale ambelor părţi, cu trimitere în considerentele hotărârii la clauzele contractuale şi la înscrisurile anexate contractului de asociere în participaţiune.

Faptul că recurenta-reclamantă se "dezice" de contractul de asociere nu poate echivala cu o interpretare a contractului, astfel cum în mod eronat se susţine prin motivele de recurs.

Argumentele instanţei de apel au aptitudinea de a converge către soluţia pronunţată şi au fost integrate limitelor devoluţiunii impuse de apelantă, astfel că în cauză nu se poate vorbi despre o hotărâre care să contravină rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţele neavând obligaţia de a răspunde oricărei şi tuturor obiecţiunilor ridicate de părţi, ci doar acelora apreciate ca esenţiale şi aflate în strânsă dependenţă cu natura litigiului şi cu soluţia criticată.

Susţinerea referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanţei de apel nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, fiind invocată strict formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt considerentele pretins contradictorii din hotărârea atacată.

Or, instanţa de recurs nu se poate substitui recurentei-reclamante ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 în dezvoltarea criticilor de nelegalitate, întrucât, dacă ar proceda în acest mod, ar aduce atingere principiului egalităţii părţilor în procesul civil reglementat de dispoziţiile art. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

În cauză, instanţa de recurs nu identifică nicio argumentaţie juridică de natură să poată fi subsumată acestui caz de nelegalitate, criticile fiind ataşate situaţiei de fapt, iar nu nesocotirii, încălcării ori greşitei aplicări a normelor de drept material.

De altfel, este lesne de observat faptul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă sub aspectul probatoriului administrat în cauză, a cărui examinare infirmă săvârşirea de către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a vreunei fapte ilicite ca premisă sine qua non a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia nu se mai impune analiza celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 împotriva deciziei civile nr. 1572 din 17 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.