Unilateral termination of service contract: invalidity of unstipulated denial clause and non-restitution of performed services

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial la Judecătoria Alba Iulia, sub dosar nr. x/2017 din 17.03.2017, declinată ulterior la Tribunalul Alba, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se dispună rezilierea Contractului de prestări servicii nr. x/05.10.2015 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 94.161,62 RON, achitată cu titlu de avans, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1321 şi art. 1635 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, după ce pârâta a început lucrările, în luna decembrie 2015, reclamantul, invocând existenţa unor motive personale, i-a comunicat că nu mai doreşte continuarea lucrărilor, iar ulterior, în data de 28.01.2016, i-a notificat rezilierea contractului.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta-reclamantă reconvenţională a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvenţional la plata profitului pe care l-ar fi realizat ca urmare a derulării şi finalizării contractului de prestări servicii, în sumă de 90.000 RON, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

La 19.09.2017, reclamantul A. a depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii, solicitând, ca prin hotărâre, să se constate încetarea Contractului de prestări servicii nr. x/05.10.2015, arătând că îşi menţine celelalte petite din acţiunea introductivă.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de modificare a acţiunii introductive formulate de către reclamant, prin care a invocat excepţia tardivităţii depunerii cererii modificatoare.

La 26.04.2018, reclamantul a depus la dosar o precizare de acţiune prin care a menţionat că temeiul juridic al cererii de modificare a acţiunii introductive este art. 35 C. proc. civ. şi art. 1321 C. civ., precum şi faptul ca îşi reduce pretenţiile faţă de pârât la suma de 80.125,62 RON.

Totodată, a arătat că a solicitat să se constate încetarea contractului prin denunţarea unilaterală de către reclamant, prin notificarea din 28.01.2016 şi să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de avans, din care să se deducă lucrările executate de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamanta reconvenţională B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional A.; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L. şi s-a constatat că a încetat, urmare a denunţării unilaterale, contractul de prestări servicii nr. x/05.10.2015; a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 54.798 RON, reprezentând parte din avansul achitat şi să plătească acestuia suma de 7.330,91 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ce constau în taxa judiciară de timbru; au fost compensate cheltuielile de judecată ce constau în onorariul experţilor; s-a luat act de declaraţia reclamantului de a solicita pe cale separată cheltuielile ce constau în onorariul de avocat şi s-a dispus respingerea cererii pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ce constau în onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă a declarat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă.

La 19 august 2021, recurenta-pârâtă B. S.R.L a declarat recurs împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În principal, în raport de dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat repunerea în termenul de formulare a recursului. A solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia pentru a se admite apelul şi în consecinţă, să se caseze sentinţa tribunalului şi, rejudecând în fond litigiul, să se respingă cererea de chemare în judecată. Totodată, a solicitat şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanţa nu a menţionat că hotărârea este supusă căii de atac a recursului.

În speţă, împotriva deciziei pronunţate în apel recurenta a formulat cerere de revizuire, iar prin decizia civilă nr. 224/2021, pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia în calea de atac a revizuirii formulată împotriva deciziei civile nr. 292/2020, instanţa a precizat în pagina 6 a considerentelor hotărârii că litigiul, având ca obiect reziliere contract şi restituire prestaţii, se circumscrie aplicării prevederilor art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ. raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., fiind supus atât apelului, cât şi recursului.

În acest context, recurenta precizează că a formulat cerere privind lămurirea aplicării dispozitivului hotărârii, iar instanţa de apel, din oficiu, a pronunţat încheierea nr. 45/27.07.2021, prin care a îndreptat eroarea materială şi a dispus că decizia pronunţată în apel este supusă recursului.

Raportat la aspectele menţionate, recurenta-pârâtă solicită să se constate că lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii căii de atac a recursului constituie un motiv temeinic pentru repunerea în termenul de formulare a recursului.

Pe fond, recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Arată că, prin motivele de apel, a fost invocată în mod expres incidenţa dispoziţiilor art. 1203 din C. civ., conform căruia dreptul de a denunţa unilateral contractul reprezintă o clauză neuzuală, ceea ce înseamnă că respectiva clauză nu va produce efecte decât în măsura în care această clauză este acceptată în mod expres, în scris, de către cealaltă parte contractuală; dacă clauza de denunţare unilaterală a contractului nu a fost acceptată în mod expres de către cealaltă parte contractantă, clauza respectivă nu va produce efecte,

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii privind aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi nu a analizat apelul prin prisma motivului invocat.

Deşi în considerentele hotărârii, în pagina 7, instanţa face referire la acceptarea notificării intimatului-reclamant privind denunţarea unilaterală a contractului, instanţa lipseşte de analiză incidenţa dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi nu se pronunţă cu privire la lipsa acceptării exprese şi în scris de către recurentă a denunţării unilaterale a contractului.

Această analiză impunea verificarea unor aspecte de fapt menţionate de recurentă, susţinând că şi-a manifestat întreaga disponibilitate de a relua lucrările şi de a termina construcţia casei, însă a refuzat modificarea contractului încheiat de părţi, deoarece nu exista niciun temei faptic sau legal care să justifice diminuarea preţului.

Totodată, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între părţi, fără însă a invoca vreo culpă a recurentei-pârâte în neexecutarea obligaţiilor contractuale. Din contră, reclamantul recunoaşte că el însuşi a hotărât să renunţe la edificarea construcţiei din motive personale, astfel că a denunţat unilateral contractul.

Recurenta-pârâtă arată că, în speţă, nu există o acceptare în scris a denunţării unilaterale a contractului, aspect care nu a fost analizat de către instanţa de apel.

Recurenta mai susţine şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la critica privind efectele denunţării unui contract cu executare succesivă, respectiv cu privire la admisibilitatea restituirii prestaţiilor şi la existenţa unui termen de preaviz rezonabil.

De asemenea, susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa normelor legale care reglementează contractul de antrepriză. Recurenta a invocat în apel faptul că sunt incidente dispoziţiile privind încetarea contractului reglementate de art. 1870-1873 C. civ., întrucât contractul încheiat de părţi are caracteristicile unui contract de antrepriză.

Art. 1872 C. civ. reglementează cazurile de rezoluţiune sau reziliere a contractului de antrepriză, iar conform art. 1873 C. civ., dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a propriilor obligaţii, antreprenorul este îndreptăţit să obţină rezoluţiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul.

În contextul textului de lege invocat, intimatul invocându-şi propria culpă nu poate să invoce şi să obţină restituirea prestaţiilor executate.

Recurenta-pârâtă invocă modul greşit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1203, art. 1276 alin. (1) şi (2), art. 1321, art. 1872 şi art. 1873 C. civ.

Consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile denunţării unilaterale a contractului încheiat între părţi, pentru simplul motiv că intimatul-reclamant nu avea acest drept conferit nici prin contract, nici prin lege.

Potrivit art. 1276 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., dacă dreptul de a denunţa unilateral contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început sau, în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului.

Prin urmare, arată că pentru a denunţa unilateral un contract, dreptul trebuie să fie conferit/recunoscut părţii fie prin contract, fie prin lege.

Dispoziţiile legale indicate mai sus se corelează cu principiul conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 alin. (1) şi (2) C. civ.).

Or, în ceea ce priveşte contractul de prestări servicii nr. x/05.10.2015, susţine că părţile nu au prevăzut dreptul de denunţare unilaterală a contractului, iar dispoziţiile legale care reglementează contractul de antrepriză (art. 1851-1880 C. civ.) nu prevăd nici ele acest drept în favoarea părţilor.

Pe cale de consecinţă, denunţarea unilaterală nu era posibilă nici din punct de vedere legal şi nici contractual, astfel că orice susţinere în sensul că reclamantul intimat a denunţat contractul este vădit neîntemeiată.

Conform art. 1321 C. civ., contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor din C. civ., denunţarea unilaterală se diferenţiază în funcţie de cazul în care aceasta intervine într-un contract pe perioadă determinată sau într-un contract pe perioadă nedeterminată.

Astfel, într-un contract pe perioadă determinată, denunţarea unilaterală poate interveni doar dacă părţile au stabilit în contract posibilitatea denunţării unilaterale, reglementându-se şi modul în care operează aceasta.

În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, acest drept este recunoscut chiar şi după începerea executării contractului, fiind condiţionat de respectarea unui termen de preaviz rezonabil, cu consecinţa că prestaţiile executate nu se restituie ("ce s-a executat rămâne bun executat"). Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată, termenul de preaviz, acordându-se celeilalte părţi contractante tocmai pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a-şi găsi un nou partener contractual.

Recurenta arată că părţile nu au inserat în contract clauza referitoare la denunţarea unilaterală şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1872-1873 C. civ., considerent pentru care se impunea respingerea cererii.

Mai arată că dreptul de a denunţa unilateral contractul reprezintă o clauză neuzuală potrivit art. 1203 din C. civ., ceea ce înseamnă că respectiva clauză nu va produce efecte decât în măsura în care această clauză este acceptată în mod expres, în scris, de către cealaltă parte contractantă.

Dacă clauza de denunţare unilaterală a contractului nu a fost acceptată în mod expres de către cealaltă parte contractantă, clauza respectivă nu va produce efecte.

Apreciază că sancţiunea respectivă (de a nu produce efecte) în cazul neacceptării clauzei de către cealaltă parte contractantă intervine întrucât co-contractantul ar putea fi prejudiciat de o asemenea clauză, aceasta putând avea un efect negativ asupra sa.

Recurenta-pârâtă susţine modul greşit de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., derivat din faptul că instanţa nu a acordat eficienţa cuvenită raportului de expertiză întocmit în cauză - singura probă principală administrată în speţă.

Arată că, în speţă, nu s-au schimbat preţurile din devizul acceptat, ci s-au modificat cantităţile în urma modificării proiectului de mai multe ori, aşa cum a arătat şi expertul în lucrarea efectuată la instanţa de fond.

Recurenta a solicitat ca instanţa să ia act de primul raport de expertiză depus la dosar, cu anumite menţiuni.

Consideră că, în mod greşit, instanţa a reţinut din expertiza efectuată în cadrul dosarului de asigurare dovezi nr. 1786/176/2017, săpături fundaţii cu un volum de 584 mc şi din expertiza întocmită în prezentul dosar un volum de 694,38 mc.

Totodată, recurenta susţine că nu există niciun argument pentru ca instanţa să nu deducă din avans cheltuielile privind instalare sisteme de supraveghere, organizare şantier, contravaloare porţi metalice, transport muncitori, acestea reprezentând operaţiuni efectuate în executarea obligaţiilor asumate prin contract de către recurentă. Nu prezintă relevanţă că acestea nu au fost prevăzute în mod expres în deviz, în contextul în care probele au relevat că intimatul-reclamant a adus mai multe modificări proiectului iniţial fără a se mai actualiza devizul, situaţie care a presupus modificarea în consecinţă şi a prestaţiilor recurentei.

Esenţială este analiza prestaţiilor executate de către recurentă în executarea contractului şi cheltuiala efectuată în acest sens - fără ca din acest punct de vedere să prezinte importanţă conţinutul unui deviz care nu a fost actualizat conform modificărilor de proiect solicitate de către intimatul-reclamant.

Mai arată că, la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, intimatul recunoaşte că a solicitat de aproximativ 2-3 ori modificarea proiectului arhitectului şi constructorului, iar la întrebarea nr. 16 recunoaşte că, în momentul în care s-a procedat la trasarea construcţiei, cotele din teren nu corespundeau celor din proiect, ceea ce a impus modificarea cantităţii de săpături.

În acest context, recurenta-pârâtă susţine că, în mod greşit instanţa de apel a respins integral cererea în probaţiune formulată de către recurentă, fără o motivare expresă în această modalitate, încălcând dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., conform căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A., la 18 octombrie 2021 .

La 1 noiembrie 2021, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs şi respingerea recursului ca fiind tardiv formulat; totodată, a invocat excepţia nulităţii recursului având în vedere că motivele nu se subscriu celor limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 18 noiembrie 2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că au posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la efectuarea comunicării.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi a fost stabilit termen în şedinţa publică.

Totodată, a prorogat soluţionarea cererii de repunere în termen pentru declararea recursului şi excepţiei tardivităţii căii de atac.

Analizând recursul de faţă, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Printr-o primă critică, subsumată de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor din memoriul de apel privind aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 1203 C. civ.

Astfel, arată că, deşi în considerentele deciziei atacate, la pag. 7, instanţa de prim control judiciar a făcut referire la acceptarea notificării reclamantului intimat privind denunţarea unilaterală a contractului, instanţa de apel nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi nu s-a pronunţat cu privire la lipsa acceptării exprese şi în scris de către pârâtă a denunţării unilaterale a contractului.

Cercetând decizia atacată din perspectiva motivului de recurs, astfel cum a fost invocat, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut, în primul rând, faptul că, din actele dosarului rezultă că reclamantul este cel care nu a mai dorit ca apelanta pârâtă să execute obligaţiile ce au fost stabilite prin contract, notificându-i acesteia denunţarea unilaterală a contractului începând cu luna ianuarie 2016.

În al doilea rând, a reţinut că, deşi nu a fost stipulată în contract nici denunţarea unilaterală, ca mod de încetare a contractului la iniţiativa uneia dintre părţi, nici dreptul debitorului obligaţiei neexecutate de a notifica rezilierea unilaterală a contractului, acest aspect este lipsit de relevanţă juridică, câtă vreme, din înscrisurile depuse în dosarul de fond la filele x, rezultă că pârâta a acceptat notificarea reclamantului privind denunţarea unilaterală a contractului, neînţelegerile dintre părţi intervenind doar cu privire la suma rămasă de restituit de către pârâta apelantă din avansul achitat de către reclamantul-intimat.

Raportat la această stare de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, a concluzionat prima instanţă de control judiciar în sensul că pârâta-apelantă a recunoscut reclamantului dreptul de a denunţa unilateral contractul, drept care, aşa cum se prevede la art. 1276 alin. (2) C. civ., poate fi exercitat şi după începerea executării contractului, fără a produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

Instanţa de recurs notează că dispoziţiile art. 1203 C. civ. se referă la acele clauze prevăzute în contract care nu produc efecte în lipsa acceptării lor exprese de către cealaltă parte.

Cum, în cauză, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, faptul că părţile nu au prevăzut în contract o clauză privind denunţarea unilaterală, iar pe de altă parte, faptul că recurenta-pârâtă a acceptat notificarea de denunţare unilaterală comunicată de intimatul-reclamant, nu se impunea analiza condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1203 C. civ., respectiv existenţa unei clauze scrise care să fie acceptată în mod expres de recurenta-pârâtă.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurentă din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind incidenţa a în cauză a dispoziţiilor art. 1870-1873 C. civ., privind încetarea contractului de antrepriză prin rezoluţiune sau reziliere din cauze imputabile antreprenorului, precum şi asupra celor privind efectele denunţării unui contract cu executare succesivă asupra prestaţiilor executate.

Şi această critică este nefondată în contextul în care, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut faptul că părţile nu au decis încetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, ci pârâta a acceptat notificarea de denunţare unilaterală a contractului, recunoscând astfel dreptul reclamantei de a denunţa unilateral contractul. Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ., dreptul de a denunţa unilateral contractul poate fi exercitat şi după începerea executării contractului, fără a produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că, în cauză, nu se impune stabilirea părţii culpabile de neexecutarea obligaţiilor contractuale, de vreme ce, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, pârâta a fost de acord cu denunţarea unilaterală a contractului de către reclamant, iar contractul nu a încetat prin rezoluţiune sau reziliere.

Practic, convenţia a încetat prin acordul de voinţe al părţilor.

În acelaşi timp, reţine, contrar susţinerii recurentei-pârâte, că instanţa de apel a răspuns criticilor privind efectele denunţării unui contract cu executare succesivă, precizând faptul că denunţarea unilaterală a contractului nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. Astfel, a reţinut instanţa de apel că, unicul aspect care se impune a fi lămurit este legat de prestaţiile ce au fost executate de către părţi.

În consecinţă, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond cu privire la valoarea cheltuielilor efectuate în temeiul contractului ce pot fi deduse din avansul achitat de reclamant.

Totodată, instanţa supremă reţine, pe de o parte, că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat restituirea sumei achitate cu titlu de avans, din care să se deducă lucrările executate de către pârâtă, iar pe de altă parte, că pârâta este de acord cu faptul că, în cazul denunţării unilaterale a unui contract cu executare succesivă prestaţiile executate nu se restituie, nemulţumirea acesteia vizând, în concret, suma stabilită de către instanţele anterioare ca reprezentând valoarea lucrărilor executate.

Or, valoarea lucrărilor executate în temeiul contractului a fost stabilită de instanţele anterioare în urma analizării probatoriului administrat, acţiune care este incompatibilă cu cercetarea pe care o poate efectua instanţa de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1203, art. 1276 alin. (1) şi (2), art. 1321, art. 1872 şi art. 1873 C. civ.

Critica este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, reţine că recursul este o cale de atac nedevolutivă în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context notează că, în urma analizării probatoriului, instanţa de apel a reţinut că, deşi părţile nu au prevăzut prin contract modalitatea de denunţare unilaterală ca mod de încetare a contractului, pârâta a acceptat notificarea de denunţare unilaterală a contractului, neînţelegerile dintre părţi intervenind doar cu privire la suma rămasă de restituit de către pârâtă din avansul achitat de către reclamantul-intimat.

Practic, instanţa de prim control judiciar a statuat că a încetat convenţia prin acordul părţilor.

Ca o consecinţă a celor expuse mai sus, instanţa de recurs nu poate primi critica recurentei privind interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., privind clauzele contractuale neuzuale şi a dispoziţiilor art. 1872-1873 coroborate cu cele ale art. 1321 C. civ., privind încetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere din culpa antreprenorului, întrucât aceste articole nu sunt aplicabile în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză.

Sunt nefondate şi criticile recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1276 alin. (1) şi (2) C. civ., în condiţiile în care, din probatoriul administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, a rezultat că pârâta a fost de acord cu încetarea convenţiei.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă observă că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a reluat criticile din memoriul de apel, ignorând considerentele primei instanţe de control judiciar, prin care aceasta a soluţionat cauza.

Totodată, reţine că, prin reiterarea criticilor din apel, recurenta urmăreşte, în realitate, reanalizarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, la care să se aplice normele legale incidente, iar nu dezvoltarea unor critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, a fost invocată în mod formal aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 şi art. 264 C. proc. civ., argumentele recurentei relevând nemulţumirea acesteia cu privire la aprecierea instanţei de apel asupra probatoriului administrat în cauză, anume expertiza tehnică evaluatorie imobiliară şi interogatoriul reclamantului, pe baza căruia au fost stabilite lucrările executate şi valoarea acestora.

Or, Înalta Curte reţine că interpretarea a probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurentă nu pot să determine o reformare a deciziei din apel, care astfel se dovedeşte a fi legală; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.