Insurance guarantee action against state authorities: applicability of book-value compensation rule under OUG 88/1997 Art. 324 and authority of res judicata regarding procedural standing

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

La 12.07.2013, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu B. S.R.L., pentru ca, în temeiul art. 563 C. civ., să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţa de 461 mp situat în Craiova, strada x, numărul 140 (fost numărul 120, fost numărul 118), ce face parte dintr-o suprafaţa mai mare de 60415 mp înscrişi pe numele pârâtei în Cartea Funciara electronică numărul x a municipiului Craiova, având număr cadastral x.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova.

La 12.05.2014, pârâta B. a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a C. S.A., în calitate de chemat în garanţie pentru suprafaţa de 59.160 mp şi Statul Român prin Casa Judeţeană de Pensii Dolj, în calitate de chemat în garanţie pentru suprafaţa de 1.255 mp, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să dispună obligarea chemaţilor în garanţie la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 461 mp revendicat de către reclamant, actualizat cu rata inflaţiei, obligarea chemaţilor în garanţie la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea atât a cererii principale, cât şi a cererii de chemare în garanţie. Cererea de chemare în garanţie a fost completată în sensul chemării în judecată şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

La 05.06.2014, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanţie a CIT S.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, Casa Naţională de Pensii Publice.

Prin sentinţa nr. 11260/215/2014, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă, care, după înregistrarea dosarului, a declinat competenţa către secţia a II-a civilă. În urma soluţionării conflictului de competenţă dintre cele secţii, Curtea de Apel a stabilit competenţa secţiei a II-a civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014*.

Prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta B. S.R.L., dispunându-se conceptarea în cauză, în calitate de chemaţi în garanţie a participanţilor: C. S.A. (CIT S.A.), Statul Român prin Casa Judeţeană de Pensii Dolj, Statul Român prin Ministerul de Finanţe.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.R.L. împotriva chemaţilor în garanţie C. S.A. (CIT S.A.), Statul Român prin Casa Judeţeană de Pensii Dolj, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, la care se află ataşată cererea de chemare în garanţie formulată de Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva CIT S.A., Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, Casa Naţională de Pensii Publice.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2015.

La 15.05.2017, pârâta şi chemata în garanţie C. S.A. CRAIOVA (CIT S.A.) în contradictoriu cu reclamanta B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 72-74 şi art. 205 din C. proc. civ., a formulat întâmpinare la precizarea cererii de chemare in garanţie şi cerere de chemare în garanţie.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie:

A susţinut că, în eventualitatea în care, prin hotărârea ce se va pronunţa, se va admite cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă, înţelege să cheme în garanţie pe Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS (fostă A.V.A.S. respectiv F.P.S.), D. S.A. (fostă E.) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în vederea obligării acestora, în solidar, la plata oricăror sume la care pârâta va fi obligată în prezentul litigiu, inclusiv la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cereri de chemare în garanţie.

La data de 09.06.2017, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, în temeiul art. 205 si urm. C. proc. civ., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de C., prin care a solicitat admiterea excepţiilor formulate de AAAS, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată şi nelegală.

Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de C. în contradictoriu cu Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS (fostă A.V.A.S. respectiv F.P.S.), D. S.A. (fostă E. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 582/04 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul declarat de C. S.A. CRAIOVA împotriva încheierii din 19 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost schimbată în parte încheierea, în sensul admiterii în principiu a cererilor de chemare în garanţie a AAAS şi a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, menţinându-se restul dispoziţiilor încheierii.

La 05.06.2014, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a formulat cerere de chemare în garanţie, pentru ca în cazul în care va cădea în pretenţii, persoanele chemate în garanţie să fie obligate la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 461 mp, revendicat de către reclamantul A., actualizat cu rata inflaţiei şi la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face sau la care va fi obligată în acest proces. A înţeles să cheme în garanţie C., Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, Casa Naţională de Pensii Publice cu sediul în Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 06 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admisă, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de către Casa de Pensii Dolj în contradictoriu cu: C., Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice şi Casa Naţională de Pensii Publice.

Prin încheierea din 01.04.2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis în parte cererile de probatoriu, formulate de către reclamanta B. S.R.L. şi pârâta chemata în garanţie C..

A încuviinţat proba cu înscrisuri, solicitată de către reclamantă şi pârâta chemată în garanţie, respectiv, cele depuse la dosar în timpul derulării litigiului.

A încuviinţat efectuarea unei expertize contabile în specialitatea evaluare bunuri imobile, expertul desemnat urmând să răspundă atât la obiectivele propuse de reclamanta B. S.R.L., respectiv: actualizarea preţului terenului supus evicţiunii cu indicele de inflaţie; stabilirea sporului de valoare a terenului supus evicţiunii între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii (13.12.2016), cât şi la obiectivele propuse de către pârâta chemata în garanţie C. S.A. (CIT S.A.), respectiv: stabilirea preţului terenului revendicat actualizat cu indicele de inflaţie, având în considerare preţul încasat de CIT S.A. de la F. S.R.L. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.07.2005 de BNP G. prin raportare proporţională a preţului pentru o suprafaţa de teren de 240 mp la preţul de 7.740.000 RON pentru o suprafaţa de 58.549 mp de teren plus construcţii; stabilirea sporului de valoare a terenului revendicat între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2005 de BNP G. şi data producerii evicţiunii.

A numit expert în cauză, prin procedura tragerii la sorţi, pe domnul H.. A fixat onorariul provizoriu pentru expert în cuantum de 2.000 RON, reclamanta şi pârâta-chemata în garanţie urmând să facă dovada plăţii onorariului, respectiv suma de 1.000 RON fiecare.

A încuviinţat pentru reclamanta B. S.R.L. şi pârâta chemată în garanţie C., câte un expert parte, acestea urmând să indice cu listă numele experţilor, în termen de 5 zile. A dispus ataşarea dosarului nr. x/2013, spre observare.

A prorogat discutarea cererii formulate de către reprezentantul pârâtei chemată în garanţie C. S.A. privind efectuarea în cauză a unei expertize tehnico-cadastrală (topo) după observarea celorlalte probe administrate.

A acordat termen de judecată la data de 13 mai 2019, pentru efectuarea raportului de expertiză.

Prin încheierea din 16.09.2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins obiecţiunile formulate de către pârâta chemată în garanţie C. S.A. (CIT S.A.) la raportul de expertiză contabilă în specialitatea evaluare bunuri imobile, efectuat de către expert I. şi a acordat termen în continuare la data de 30 septembrie 2019.

Prin încheierea din 30.09.2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnico-cadastrală (topo), prorogată prin încheierea din 01.04.2019, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată prin raportare la preţul terenului identificat în litigiul în revendicare şi a amânat pronunţarea în cauză la 14.10.2019, pentru da posibilitatea părţilor să formuleze concluzii scrise, raportat la dispoziţiile art. 396 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 278 din 18.11.2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată (în garanţie) formulată de către reclamanta B. S.R.L. completată şi precizată ulterior, împotriva pârâtei C. S.A. (CIT S.A.).

A obligat pârâta CIT S.A. la plata către reclamanta B. S.R.L. a sumei de 118.855,69 RON. A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 88.571 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de către CIT S.A. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de către CIT S.A. în contradictoriu cu AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS.

A obligat, în solidar, STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AAAS la plata către CIT S.A. a sumei de 118.855,69 RON, despăgubiri şi a sumei de 88.571 RON, cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de către CIT S.A. în contradictoriu cu CASA DE PENSII DOLJ.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de către CASA DE PENSII DOLJ în contradictoriu cu: C., STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI, PROTECTIEI SOCIALE ŞI A PERSOANELOR VÂRSTNICE şi CASA NATIONALĂ DE PENSII PUBLICE.

Pârâtele chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS au formulat apel împotriva sentinţei nr. 278/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Pârâta C. S.A. (CIT S.A.) a formulat apel împotriva încheierilor din 01.04.2019. 16.09.2019, 30.09.2019 şi a sentinţei nr. 278/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L. şi intimaţii chemaţi în garanţie STATUL ROMÂN prin CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII DOLJ, STATUL ROMÂN prin CASA NAŢIONALĂ DE PENSII PUBLICE, MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI, PROTECŢIEI SOCIALE ŞI A PERSOANELOR VÂRSTNICE, D. S.A.

Prin decizia nr. 242/2021 din 07 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2015, a fost respinsă excepţia tardivităţii apelului declarat de AAAS.

A fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. (CIT S.A.) împotriva încheierilor din 01.04.2019. 16.09.2019, 30.09.2019 şi a sentinţei nr. 278/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Au fost respinse apelurile pârâtelor-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva sentinţei nr. 278/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L. şi intimaţii-chemaţi în garanţie STATUL ROMÂN prin CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII DOLJ, STATUL ROMÂN prin CASA NAŢIONALĂ DE PENSII PUBLICE, MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI, PROTECŢIEI SOCIALE ŞI A PERSOANELOR VÂRSTNICE, D. S.A.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de completare intimata B. S.R.L., prin care a solicitat instanţei să completeze hotărârea în sensul admiterii cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, a apelantelor CIT S.A., D.G.R.F.P. Craiova pentru Statul Român şi AAAS.

Prin decizia nr. 5 din 26 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Craiova a admis cererea de completare, a admis capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi a dispus obligarea apelantei-pârâte CIT S.A. şi a apelantelor-pârâte chemate în garanţie G.D.R.F.P. pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi AAAS la plata sumei de 28.924 RON, reprezentând onorariu avocat către intimata-reclamantă B. S.R.L.

1. Împotriva deciziei nr. 242/2021 din 07 aprilie 2021 şi a deciziei de completare dispozitiv nr. 5 din 26 mai 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a declarat recurs pârâta-chemata în garanţie D.G.R.F.P. Craiova pentru chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

1.1. Motive de recurs împotriva deciziei nr. 5 din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Craiova

Recurenta critică hotărârea atacată deoarece cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească.

Arată că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Totodată, arată că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii iar, pe de altă parte, cheltuielile de judecată trebuie dovedite cu documente justificative, în condiţiile art. 194 C. proc. civ.

În acest sens, arată că, instanţa de contencios constituţional a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică. Aşa fiind, invocarea art. 127, art. 128 şi art. 129 din Statutul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocaţial, fără însă să poată influenţa aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanţa apreciază că se impune reducerea acestuia.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., criteriile în funcţie de care se apreciază reducerea onorariului sunt complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinându-se seama şi de circumstanţele cauzei.

În consecinţă, solicită instanţei să dispună admiterea recursului formulat împotriva hotărârii de completare dispozitiv nr. 5/26.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei D.G.R.F.P. Craiova la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Împotriva deciziei nr. 242/07.04.2021 a formulat cerere de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din acest punct de vedere, arată că, instanţa de apel s-a limitat la a reţine în considerente, fără a motiva, faptul că nu pot fi primite motivele de apel formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, potrivit cărora nu există raport juridic obligaţional între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi AAAS şi nici cele în conformitate cu care statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenţii săi.

În opinia recurentei, considerentele deciziei instanţei de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor cu privire la soluţia primei instanţe, instanţa de apel arătând doar, în termeni generali, că tribunalul a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente.

Apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (6) şi art. 223 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. coroborate cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Ministerul Finanţelor, chiar dacă nu face parte din instituţiile publice implicate în privatizare, este garantul îndeplinirii obligaţiei de garanţie a statului reglementată în art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Arată că, s-a reţinut astfel că răspunderea Statului este atrasă de faptul că, prin Ministerul Transporturilor, Statul a procedat la eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, în care este înscrisă şi suprafaţă de 240 mp în litigiu, fără a sesiza că CIT S.A. nu a deţinut în proprietate acest teren.

Or, recurenta susţine că, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de apel, Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia, în ce priveşte modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află în raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Menţionează că, ceea ce se afirmă în doctrină este în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea".

Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale, chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului este cel reglementat în art. 52 alin. (3) din Constituţie, iar aceasta poate fi stabilită numai în condiţiile legii, iar în cauza dedusă judecăţii nu se verifică o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie invocate anterior.

În conformitate cu dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată (text de lege menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002) invocate de pârâta chemată în garanţie CIT S.A., "statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol".

Concluzionează recurenta că dispoziţiile legale invocate nu instituie în favoarea autorităţilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri faţă de societăţile comerciale.

Invocă recurenta şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la momentul formulării acţiunii, care în prezent se regăsesc în art. 223 din C. civ., pentru a arăta că, în speţă, Statul nu participă nemijlocit, în nume propriu, la raportul juridic invocat de pârâta chemata în garanţie CIT S.A., ci chiar prin intermediul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, care a şi fost chemată în garanţie.

Prin urmare, susţine că, dacă potrivit art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul a înţeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri, nu poate fi primită de către instanţă interpretarea eronată potrivit căreia, în textul următor, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speţă Statul Român.

Pe de altă parte, arată că nu se poate considera că art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie, pentru autorităţile publice implicate în privatizare, un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora au fost obligate cu titlu de despăgubiri faţă de cumpărătorii acţiunilor în procesul de privatizare.

Nici dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligaţional între Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S.

La 10.09.2021, recurenta AAAS a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la 08.09.2021, SIF OLTENIA S.A. a învederat că, atât instanţa de fond, prin încheierea din 19.03.2018, cât şi instanţa de apel, prin decizia nr. 585/04.05.2018 - dosar nr. x/2015, au respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A. faţă de SIF OLTENIA S.A., drept pentru care solicită scoaterea sa din cauză, întrucât nu are calitate procesuală pasivă.

Prin întâmpinarea depusă la 08.09.2021, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei de completare, ca inadmisibil, raportat la decizia RIL nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 242/07.04.2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 09.09.2021, intimata-pârâtă CIT S.A. a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 242/07.04.2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

2.1. La 08.07.2021, recurenta-pârâtă-chemată în garanţieAUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ARHIVELOR STATULUI - AAAS a declarat recurs împotriva deciziei nr. 5 din 26.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea/anularea în tot a deciziei civile recurate, în sensul de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a respinge cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 242/2021 din 07.04.2021 a aceleiaşi curţi de apel, ca nefondată şi înlăturarea/reducerea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi s-a susţinut că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., obligând în mod nelegal recurenta la plata sumei de 28.924 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală apel şi cauzând un prejudiciu recurentei, deoarece suma va fi plătită din fonduri publice.

Recurenta apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 raportat la art. 444 C. proc. civ.

În acest sens, arată că valoarea cheltuielilor de judecată solicitate în apel este abuzivă, întrucât reprezintă aproape 100% din valoarea creanţei ce reprezintă despăgubiri.

Totodată, arată că suma ce reprezintă onorariu avocaţial este nejustificat de mare faţă de apărările depuse de avocat şi soluţia pronunţată în cauză, în raport de dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. şi art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat şi că, recurenta a fost deja obligată prin sentinţa primei instanţe, la plata sumei de 88.571 RON cu titlu de cheltuieli de judecată faţă de aceeaşi parte.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi arată că, cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat pot fi puse în sarcina părţii adverse doar în măsura rezultată după evaluarea lor în raport de valoarea pricinii şi munca avocatului şi numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

După evocarea unor repere jurisprudenţiale, recurenta susţine că aprecierea caracterului rezonabil, real şi necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de judecată trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei ci prin raportarea la munca efectiv depusă de avocat, care să justifice realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, valoarea cauzei neputând constitui o modalitate de a împovăra nejustificat partea căzută în pretenţii în cadrul demersului judiciar.

În consecinţă, solicită instanţei de recurs să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, în raport de mărimea pretenţiilor, de complexitatea cauzei şi de munca efectiv depusă de către avocat.

2.2. La 18.07.2021, recurenta AAAS a formulat recurs împotriva deciziei nr. 242 din 07.04.2021 a Curţii de Apel Craiova, prin care a solicitat, în temeiul art. 496-4972 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a dispune admiterea excepţiilor invocate, cu efectele lor specifice, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată şi nelegală faţă de A.A.A.S.

O primă critică, subsumată de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., vizează admiterea a cererii de chemare în garanţie a AAAS formulată de către CIT S.A., recurenta susţinând că instanţa de apel a admis în mod nelegal această cerere şi a apreciat greşit că cererea de chemare în garanţie nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susţine că, prin admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie a AAAS (decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015) instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale dreptului civil, respectiv dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Totodată, apreciază că soluţia de admitere a apelului CIT S.A. împotriva încheierii din 19.03.2018 a Tribunalului Dolj în dosarul nr. x/2015 este nelegală, întrucât s-a bazat pe o procedură nelegală de citare a contestatoarei AAAS, cu încălcarea dispoziţiilor art. 159 C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta a solicitat judecata în lipsă şi nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

În acest sens, arată că, la termenul din 03.05.2018, instanţa a stabilit termen de judecare a apelului a doua zi, pe 04.05.2018, comunicând motivele de apel şi citaţia prin email. Mai arată că, la acelaşi termen, CIT S.A. a formulat o cerere de verificare a procedurii de citare, raportat la dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., precum şi de amânare a cauzei şi de comunicare a eventualelor întâmpinări, note scrise sau concluzii scrise ce s-ar depune la dosar la 04.05.2018.

Instanţa de apel ar fi constatat, în mod nelegal, că procedura de citare cu părţile, inclusiv cu recurenta, a fost legal îndeplinită pentru termenul din 03.05.2018.

Solicită să se constate că apelantul CIT S.A. a formulat apel, conform portal.just.ro la 26.03.2018, declaraţia de apel fiind comunicată AAAS prin adresa nr. x/27.04.2018, declaraţie prin care însuşi apelantul recunoaşte că nu i-a fost comunicată hotărârea până la acel moment. Totodată, arată că motivele de apel au fost depuse la 03.05.2018.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 468 alin. (3) din acelaşi cod, termenul de apel a fost depăşit, dovedindu-se astfel că motivele de apel nu au fost depuse în acelaşi timp cu declararea apelului, CIT S.A. fiind decăzută din termenul de motivare a apelului.

Se susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., pentru că dosarul era deja înaintat Curţii de Apel Craiova la momentul depunerii motivelor de apel de către CIT S.A.

Recurenta AAAS apreciază că citarea era obligatorie şi pentru termenul din 04.05.2018, dar şi pentru termenele anterioare, iar dispoziţiile art. 229 alin. (1) C. proc. civ. nu pot să prevaleze faţă de încălcarea principiului contradictorialităţii şi implicit a dreptului la apărare în cauză.

În acelaşi sens, invocă şi dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi art. 178 alin. (1) Cod procedură, recurenta concluzionând că i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că decizia de admitere a cererii de chemare în garanţie este nelegală şi raportat la dispoziţiile Legii nr. 137/2002.

Solicită recurenta să se constate că, în ceea ce priveşte chemarea în garanţie a AAAS, raportat la dispoziţiile legale invocate, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/10.1.1995, termenul de atacare a acesteia a fost depăşit (art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, prevăzând un termen de o lună de la data când petentul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa motivului ce poate să conducă la un astfel de demers).

Totodată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AA.AS, invocată de către B. S.R.L., în mod corect şi legal, prima instanţă ar fi apreciat că este întemeiată, deoarece AAAS administrează, potrivit dispoziţiilor legale, acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale şi nu bunuri efective ce fac parte din patrimoniul unei societăţi comerciale.

Învederează recurenta că, în contractul de vânzare-cumpărare ce stă la baza acţiunii iniţiale formulate de către reclamantul A., precum şi în contractul de vânzare-cumpărare anterior, AAAS nu a avut calitatea de parte.

Astfel, prin încheierea din 19.03.2018, pronunţată de către Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, prima instanţă ar fi constatat în mod corect şi legal că cererea de chemare în garanţie nu corespunde exigenţelor legale şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS, respingând cererea de chemare în garanţie formulată de către CIT S.A. în contradictoriu cu AAAS.

Un alt motiv de recurs, încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel nu a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a încălcat dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, reţinând în mod greşit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripţie de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului, respectiv de la data rămânerii definitive a sentinţei prin care s-a dispus restituirea imobilului.

Având în vedere că pârâta îşi întemeiază acţiunea şi pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/10.10.1995, recurenta invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, care prevăd un termen special de prescripţie de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, întrucât se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă O.U.G. nr. 88/1997-art. 324).

Recurenta AAAS susţine că dreptul material la acţiune în despăgubire împotriva instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, astfel cum prevede art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 este prescris, având în vedere că data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de pârâtă; raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii, 13.12.2016, şi data formulării cererii de chemare în garanţie,15.05.2017, acţiunea este prescrisă. Invocă practică judiciară constând în extrasul portal.just.ro cu dispozitivul hotărârii nr. 670/2020 din 19.06.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, într-o speţă similară.

O altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 137/2002 şi greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a CIT S.A. Craiova; respingerea excepţiei nu este motivată, argumentul instanţei că a analizat acest aspect în cadrul analizei motivelor de apel formulate de CIT S.A. Craiova nefiind legal şi întemeiat.

Recurenta consideră că CIT S.A. Craiova nu îşi justifică calitatea procesuală activă în cauză, deoarece nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/10.10.1995, cumpărător fiind J. cu personalitate juridică distinctă, aşadar despăgubirile sunt acordate unei societăţi care nu are acest drept şi se îmbogăţeşte fără justă cauză.

Recurenta susţine, printr-o altă critică, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999 Titlul I şi O.U.G. nr. 23/2004, conform cărora AAAS (fostă A.V.A.S.) administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, şi nu activele care aparţin societăţii.

În acest sens, reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS, având în vedere că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/10.10.1995, nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate; imobilul la care face referire pârâta nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni şi nu active.

În conformitate cu lit. d) a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, AAAS are atribuţia de a vinde acţiunile/părţile sociale deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul său şi nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi.

Prin urmare, recurenta arată că nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul CIT S.A. Craiova şi nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri ("nemo ad alinem transfere potest quam ipse habet"), aceste bunuri din patrimoniul societăţii rămânând în proprietatea acesteia.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite în baza art. 17 din acelaşi act normativ, este deţinut integral de Statul Român sub forma de acţiuni sau părţi sociale.

Acelaşi articol, la alin. (2), stabileşte expres că "bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu."

Rezultă astfel că, în cadrul procesului de privatizare, AAAS (succesor legal al F.P.S.) vinde acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale şi nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială şi este necesar a se face distincţia între acestea şi activele societăţii care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri care fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

În consecinţă, recurenta AAAS susţine că a vândut pachetul de acţiuni şi nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A. Craiova împotriva sa, în temeiul contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/10.10.1995, este neîntemeiată.

În temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia recurată susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999 Titlul I şi O.U.G. nr. 23/2004 şi nelegal a admis cererea de chemare în garanţie formulată de către CIT S.A. în contradictoriu cu AAAS şi a obligat, în solidar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi AAAS la plata către CIT S.A. a sumei de 118.855,69 RON, despăgubiri şi a sumei de 88.571 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta consideră că este nelegală motivarea instanţelor prin care a fost admisă cererea de chemare în garanţie a AAAS şi aceasta a fost obligată la plata sumei menţionate, în baza art. 72 C. proc. civ., având în vedere că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, care se aplică prioritar, încălcându-se principiul specialia generalibus derogant.

În continuare, reia argumentele expuse privind faptul că imobilul la care face referire pârâta nu a făcut obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni şi nu active, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A. Craiova împotriva AAAS este neîntemeiată.

Mai susţine că prejudiciul suferit de pârâtă, ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea "de piaţă".

În caz contrar, arată că societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării; este lipsită de fundament legal obligarea AAAS la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la CIT S.A. Craiova şi este nedrept ca acesta să suporte în integralitate valoarea prejudiciului pe care l-ar putea suferi societatea privatizată.

De asemenea, efectele hotărârilor de retrocedare către foştii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă şi asupra celorlalţi acţionari ai CIT S.A. Craiova, acţionari care şi ei trebuie să suporte diminuarea patrimoniului acestei societăţi, la care sunt acţionari; or, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată "acţionarii...răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris" şi nicidecum mai mult.

Astfel, potrivit raţionamentului legiuitorului, temeiul de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Roman a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comerciala era neprivatizată) în sectorul privat, iar instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor trece la societăţile privatizate (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni.

În cauză, există, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea imobilului, iar pe de altă parte, preţul contractual, faţă de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat.

De asemenea, recurenta menţionează că dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acorda la nivelul valorii de piaţă al activului, astfel cum susţine reclamanta.

În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum această a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale pârâte.

Printr-o altă critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999 şi, de asemenea, ale Deciziei nr. 18/17.10.2011, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în dosarul nr. x/2011 şi a obligat în mod nelegal şi abuziv AAAS la plata sumei de 118.855,69 RON, care ar reprezenta contravaloarea terenului şi sporul de valoare.

Solicită instanţei de recurs să constate că nu este legală motivarea instanţei de fond, deoarece excede cadrului legal, având în vedere că dispoziţiile speciale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu prevăd acordarea acestui "spor de valoare".

Totodată, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, prevăd că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Pe cale de consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, Procurorul General al României a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, motivat în principal pe faptul că, în practica judiciară, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată şi completată, cu referire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a retrocedării unor imobile foştilor proprietari.

Prin Decizia nr. 18/17.10.2011, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2011, s-a dispus că despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Având in vedere caracterul imperativ, prevăzut de alin. (4) al art. 3307 C. proc. civ., instanţa este obligată să soluţioneze cauza administrând probatorii cu respectarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, respectiv la valoarea contabilă (nu de piaţă) a imobilului in litigiu.

Recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ. şi următoarele C. proc. civ. şi nelegal a obligat AAAS la plata sumei abuzive de 88.571 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând aproape 80% din valoarea creanţei ce reprezintă despăgubiri, ceea ce este un abuz de drept care prejudiciază AAAS şi Statul Român, deoarece suma va fi plătită din fonduri publice.

În ceea ce priveşte suma de 88.571 RON, reprezentând onorariu de avocat, solicită să se constate că aceasta este nelegală şi nejustificat de mare faţă de apărările depuse de avocat şi soluţia pronunţată în această cauză, în raport de dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat.

În cauză, intimata chemată în garanţie a beneficiat de reprezentare la majoritatea termenelor de judecată printr-un unic avocat din cadrul societăţii de avocatură şi nu se justifică obligarea la plată, cu titlu de cheltuieli de judecată, a acestei sume foarte mari, în baza contractelor de asistenţă juridică încheiate, suma pretinsă neavând caracter necesar şi cu atât mai puţin rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la plata onorariilor de succes, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, deoarece asemenea cheltuială, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente. Invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 405 din 4 februarie 2010, pronunţată de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ICCJ, secţia I civilă, Decizia nr. 255/2014, www.x.ro)

În ceea ce priveşte reducerea onorariului avocaţial, instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat şi clientul său, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională.

Recurenta susţine că aprecierea caracterului rezonabil, real şi necesar al cuantumului onorariului avocaţial, de către instanţa de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectul cauzei, ci prin raportare strictă la munca efectivă depusă de avocat în cauza respectivă.

Consideră recurenta că onorariul avocaţial în sumă de 88.571 RON, pretins de pârâta CIT S.A., este foarte mare, abuziv şi nejustificat din perspectiva perceperii acestuia ca şi parte a cheltuielilor de judecată şi este necesar a se analiza cu prioritate munca efectiv prestată de avocat în susţinerea intereselor clientului său, iar nu valoarea obiectului cauzei, deoarece o interpretare contrară ar contraveni dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat.

Analizând contractele de asistenţă juridică, solicită să se constate că munca depusă de avocat în formularea şi susţinerea poziţiei procesuale a CIT S.A., respectiv pretenţia de obligare a AAAS la plata sumei de 88.571 RON, este excesivă faţă de rolul apărărilor depuse de avocat şi soluţiile pronunţate în aceasta cauză, deoarece încalcă dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi art. 454 C. proc. civ., motiv pentru care solicită reducerea/înlăturarea cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, recurenta solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul de a se dispune admiterea excepţiilor invocate, cu efectele lor specifice, iar pe fond respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală faţă de AAAS.

La 08.09.2021, intimata-reclamantă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei de completare ca inadmisibil şi respingerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 242/2021, ca nefondat.

La 09.09.3032, intimata CIT S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-chemată în garanţie AAAS a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

3. Recurenta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 242 din 07.04.2021 a Curţii de Apel Craiova, solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, în etapa apelului a invocat faptul că, prin măsurile dispuse cu privire la administrarea probatoriului, prima instanţă a încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Curtea de Apel Craiova a înlăturat motivele de apel formulate de recurentă împotriva încheierilor de şedinţă, reţinând că măsura efectuării unei expertize tehnice cadastrale a fost pusă în discuţia părţilor în condiţii de contradictorialitate şi că, în mod corect a dispus prima instanţă prin încheierea din 30.09.2019 respingerea cererii de încuviinţare a unei expertize tehnice cadastrale, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat însă, în concret, motivul de apel cu care aceasta a fost învestită şi care privea posibilitatea instanţei de a-şi fundamenta hotărârea pe un raport de expertiză elaborat într-un alt dosar, având în vedere că, în practica instanţelor s-a statuat că o asemenea abordare constituie o încălcare a principiului nemijlocirii, ce determină necesitatea casării deciziei recurate.

Arată că proba cu expertiza cadastrală a fost încuviinţată şi administrată în dosarul nr. x/2014, după ce recurenta fusese înlăturată din acea cauză, ca urmare a disjungerii cererii de chemare în garanţie. Prin urmare, nemaifiind parte la dosar la momentul la care s-a administrat respectiva probă, era imposibil pentru recurentă să exercite oricare dintre drepturile procedurale ale unei părţi, inclusiv (i) dreptul de a discuta în condiţii de contradictorialitate obiectivele raportului, (ii) de a desemna un expert parte, (iii) de a răspunde convocării expertului în scopul realizării lucrării de expertiză, (iv) de a analiza conţinutului raportului de expertiză ori (v) de a formula obiecţiuni; tocmai din acest considerent a invocat încălcarea flagrantă a celor trei principii ale procesului civil precitate.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a răspuns acestei critici, ci s-a limitat la a expune cronologia actelor procesuale realizate în cadrul prezentului dosar şi a observa că măsurile primei instanţe au fost corecte.

Omite însă instanţa de apel să observe faptul că identificarea terenului s-a realizat în cadrul dosarului nr. x/2014 la momentul la care CIT nu mai era parte şi, prin urmare, recurenta nu şi-a putut exercita dreptul la apărare cu privire la administrarea probei cu expertiza cadastrală.

Raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia "despăgubirile ce fac obiectul acţiunii sunt solicitate urmare a restituirii către foştii proprietari a terenului ce a făcut obiectul revendicării în dosarul nr. x/2014, din care s-a disjuns dosarul nr. x/2015, este corectă soluţia instanţei de fond în conformitate cu care s-a avut în vedere expertiza tehnică cadastrală prin care s-a identificat terenul în cadrul revendicării, o nouă identificare nefiind utilă" este eronat şi duce la concluzia că orice probă administrată într-un dosar poate fi valorificată într-un alt litigiu, care se poartă între alte părţi, încălcându-se dreptul la apărare al părţii căreia i se opune o probă administrată într-un alt dosar şi a principiului contradictorialităţii.

De asemenea, recurenta susţine că, în absenţa identităţii de părţi nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, după cum în mod eronat a procedat instanţa de apel, menţinând argumentarea primei instanţe, în egală măsură greşită.

De altfel, administrarea probei cu expertiza cadastrală în cadrul prezentului dosar era cu atât mai necesară cu cât recurenta formulase excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în susţinerea căreia solicitase inclusiv proba cu această expertiză.

O altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea normelor privind forţa probantă a unei decizii pronunţate într-un alt dosar (art. 435 C. proc. civ.).

Recurenta susţine că a argumentat faptul că în dosarul nr. x/2014 erau îndeplinite condiţiile uzucapiunii de 10 ani şi, prin urmare, B. ar fi putut invoca cu succes această apărare în acel litigiu, ceea ce ar fi condus la respingerea pretenţiilor evingătorului.

Curtea de Apel Craiova a înlăturat însă acest motiv fundamental de apel, prin valorificarea pretinsei autorităţi de lucru judecat a deciziei pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2014, motiv pentru care recurenta consideră că a încălcat dispoziţiile art. 435 C. proc. civ.

Subliniază faptul că, atât în doctrină, cât şi în practica instanţei supreme s-a reţinut că:

"Articolul 435 alin. (2) reglementează opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, şi anume ca mijloc de probă până la dovada contrară."

Recurenta apreciază că, în cuprinsul raţionamentului instanţei de apel a intervenit tocmai această confuzie între regimul obligativităţii hotărârii pentru părţi şi regimul unei prezumţii relative pentru terţi, hotărârea pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2014 având valoarea unui veritabil fine de neprimire în cadrul prezentului dosar.

Doar ca efect al unei asemenea confuzii apreciază că a putut conchide, într-o manieră eronată, Curtea de Apel Craiova în sensul că, "în speţă, referirea primei instanţe la aspectele stabilite definitiv în cadrul litigiului având ca obiect revendicarea terenului pe care reclamanta l-a pierdut tocmai ca urmare a acestei revendicări au în vedere autoritatea de lucru judecat sub forma prezumţiei de lucru judecat, anume a efectului pozitiv al hotărârii pronunţate în revendicare în sensul că o chestiune litigioasă o dată tranşată de o instanţă nu mai poate fi reanalizată, deoarece ceea ce s-a stabilit anterior de o instanţă nu poate fi contrazis ulterior printr-o hotărâre a altei instanţe".

Din perspectiva punctului 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta invocă insuficienta motivare a deciziei recurate.

Prin omisiunea instanţei de apel de a răspunde într-o manieră corectă şi coerentă criticilor formulate de către recurentă cu privire la imposibilitatea valorificării în prezentul dosar a unui raport de expertiză elaborat în altă cauză, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a motiva hotărârea pronunţată.

În concret, recurenta arată că instanţa de apel nu a arătat cum se pot corela principiile nemijlocirii administrării probelor, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare cu fundamentarea unei hotărâri judecătoreşti pe un raport de expertiză elaborat într-un alt dosar, în legătură cu care aceasta nu şi-a putut exercita niciunul dintre drepturile procesuale prevăzute de lege la momentul administrării probei.

Consideră că instanţa de apel nu a construit un raţionament propriu, limitându-se la a prelua motivarea primei instanţe, deşi obiectul cererii de apel era unul specific şi consta în sentinţa pronunţată de prima instanţă. Prin urmare, decizia recurată este insuficient motivată pe acest aspect. Or, jurisprudenţa a stabilit că motivarea sumară şi confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel pronunţată cu privire la excepţiile invocate de aceasta privind inadmisibilitatea cererii şi lipsa calităţii procesuale pasive a CIT S.A., întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. din C. civ. 1864.

Arată că, sub imperiul vechiul C. civ., care este aplicabil în speţă, nu era posibilă formularea unei acţiuni directe în răspundere pentru evicţiune în cazul unor vânzări succesive, singura cale disponibilă constând în formularea unei acţiuni oblice, bineînţeles dovedind îndeplinirea condiţiilor aferente acesteia. Prin urmare, B. nu era îndreptăţită să formuleze o cerere de chemare în garanţie direct împotriva recurentei, în condiţiile în care nu a făcut dovada inexistenţei succesorilor autoarei sale, F..

Instanţa de apel nu a răspuns acestor critici, ci doar a preluat argumentaţia primei instanţe, arătând că instanţa de fond a avut în vedere transmisiunile privind proprietatea terenului şi că, raportat la calitatea CIT, de autor iniţial în lanţul transmisiunilor, care deţinea un titlu afectat de o cauză de nelegalitate, acesta a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, deşi trebuia să cunoască ori cunoştea că avea doar drept de folosinţă şi administrare.

Însă, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se analizează şi, cu atât mai puţin, nu se înlătură într-o manieră motivată argumentele recurentei care privesc inexistenţa unui raport juridic contractual între B. şi CIT, din care să izvorască dreptul B. de a chema în judecată CIT pentru situaţia în care B. este evins, motiv pentru care consideră că decizia este nemotivată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material privind excepţia procesului rău condus şi prescripţia achizitivă.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate se reţin următoarele:

"Aspectele privitoare la titlul mai bine caracterizat în cadrul procesului de revendicare au fost determinante în soluţionarea acţiunii în revendicare şi au condus la admiterea acesteia, astfel încât invocarea excepţiei procesului rău condus şi a îndeplinirii condiţiilor privind întemeierea posesiei pe un just titlu, posesia de bună-credinţă pe termen de 10 ani şi joncţiunea posesiei autorilor săi, nu ar fi avut relevanţă şi nu ar fi determinat o altă soluţie."

A arătat că, potrivit doctrinei şi practicii în materie, vânzătorul (sau altă persoană chemată în garanţie) poate opune cumpărătorului exceptio mali processus, cu consecinţa pierderii garanţiei de evicţiune de către cumpărător (art. 1351 vechiul C. civ.), dacă dovedeşte că - fiind introdus în procesul cu terţul evingător - ar fi avut mijloace potrivite de a respinge pretenţiile terţului.

Astfel cum s-a arătat în practica judiciară, orice cumpărător, în baza actului de vânzare-cumpărare, s-ar fi putut apăra de evicţiune prin invocarea posesiunii de 10 ani raportat la condiţiile prevăzute de art. 1895 şi urm. din vechiul C. civ. - condiţii care sunt îndeplinite în prezentul dosar.

O primă condiţie pentru invocarea uzucapiunii sau a prescripţiei achizitive este ca posesia să se întemeieze pe un just titlu sau, după exprimarea art. 1895 C. civ., pe o justă cauză. Justul titlu care putea fi invocat de B. în dosarul de revendicare era tocmai titlul recurentei, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis pe numele acesteia în anul 1993.

De asemenea, posesia trebuie să fie de bună-credinţă - prin bună-credinţă înţelegând credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar (art. 1898 alin. (1) C. civ.) - ceea ce este cazul în speţă, având în vedere că acţiunea în revendicare a terenului nu a fost iniţiată decât la data de 12.07.2013, adică după momentul la care B. a dobândit de la autorul său terenul înstrăinat de recurenta către F. (şi anume, în 19.12.2005).

În fine, termenul de uzucapiune aplicabil în speţă este de 10 ani - dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean în care se află bunul imobil. Cum adevăratul proprietar, A., locuieşte în Craiova, str. x, jud. Dolj, după cum se indică chiar în cererea de revendicare formulată de acesta în dosarul nr. x/2014, şi această condiţie este îndeplinită.

Recurenta susţine că această apărare (uzucapiunea de 10 ani) era aplicabilă şi putea fi admisă cu succes şi în dosarul de revendicare nr. x/2014*, însă intimata-reclamantă din prezentul dosar, B., nu a invocat nicăieri în cadrul acelui litigiu uzucapiunea, deşi invocarea uzucapiunii ar fi condus la respingerea pretenţiilor evingătorului.

Recurenta arată că instanţa de apel a constatat irelevanţa acestor dispoziţii de drept material în prezentul dosar, deşi invocarea de către B. a prescripţiei achizitive ar fi condus la respingerea cererii în revendicare formulată în contradictoriu cu aceasta. Aşadar, statuarea instanţei de apel privind irelevanţa excepţiei procesului rău condus este eronată.

Totodată, prin decizia recurată, instanţa de apel a refuzat să aplice dispoziţiile privind excepţia procesului rău condus şi prescripţia achizitivă, încălcând principiul în conformitate cu care orice normă juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu al neaplicării sale.

Referitor la încălcarea prevederilor privind obligaţia de restituire a preţului vânzării, recurenta susţine că, potrivit art. 1341 pct. 1 din C. civ. din 1864, vânzătorul este obligat să restituie (chiar şi subdobânditorului) preţul primit de el, indiferent dacă subdobânditorul a dobândit lucrul la un preţ mai mic sau mai mare.

Consideră că este inadmisibil ca fundamentul garanţiei pentru evicţiune să fie reprezentat de un contract la care recurenta nu a fost niciodată parte, întrucât este inechitabil şi absurd ca recurenta să fie obligată să restituie un preţ proporţional al terenului ce a fost revendicat raportat la un preţ de 3.280.000 euro pe care nu l-a încasat niciodată, preţ care a fost încasat de F.. Aşadar, orice pretenţii imputate recurentei ar fi trebuit solicitate şi calculate de B., proporţional, prin raportare la preţul încasat de CIT în temeiul contractului nr. x/2005 (şi anume 2.150.000 euro, echivalentul a 7.740.000 RON) şi nu prin raportare la preţul încasat de F..

Niciunul dintre aceste argumente nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel care, într-o manieră identică cu prima instanţă, s-a limitat la a prelua sumele din cuprinsul raportului de expertiză elaborat în primă instanţă.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea cererii de recurs formulată împotriva deciziei nr. 242/07.04.2021, pronunţată de către Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în cadrul dosarului nr. x/2015, casarea în parte a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă spre rejudecare.

La 08.09.2021, recurenta-chemată în garanţie AAAS a depus întâmpinare prin care a solicitat instanţei să aprecieze cu privire la admisibilitatea şi legalitatea acestuia.

Prin întâmpinarea depusă la 08.09.2021, intimata-reclamantă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.06.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta pârâtă-chemată în garanţie AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS şi intimata Casa Naţională de Pensii au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2022, a fost admisă excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S. împotriva deciziei nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, invocată de intimata-reclamantă B. S.R.L. prin întâmpinare.

Totodată, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă fiind stabilit termen de judecată în şedinţa publică.

Analizând recursurile declarate în cauză, reţine următoarele:

1. Recursurile declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva deciziei nr. 5 din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Craiova.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererile de recurs formulate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva deciziei nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, ambele recurente au dezvoltat, în esenţă, aceleaşi critici împotriva deciziei nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, argumentele fiind centrate în jurul faptului că, suma de 88.571 RON, la plata căreia recurentele au fost obligate cu titlu de cheltuieli de judecată, nu se justifică în raport de munca efectiv prestată de avocatul părţii adverse în susţinerea intereselor clientului său. Prin urmare, instanţa supremă va răspunde criticilor dezvoltate în ambele recursuri, printr-un considerent comun.

Instanţa supremă reţine că, deşi este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica ce vizeză proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul compentent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020. Astfel, Înalta Curte a decis că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva deciziei nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă-chemată în garanţie AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva deciziei nr. 242/2021 din 07 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Printr-un prim set de critici, subscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., aceasta susţine că decizia civilă nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie a AUTORITĂŢII PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS formulată de către CIT S.A., este nelegală. Astfel, recurenta-pârâtă-chemată în garanţie susţine că instanţa de apel s-a bazat pe o procedură nelegală de citare a chematei în garanţie, în condiţiile în care aceasta a solicitat judecata în lipsă şi nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata. Totodată, recurenta a mai invocat faptul că, pentru termenul din 04.05.2018, nu a primit citaţia în termenul legal prevăzut de art. 159 C. proc. civ., precum şi că motivele de apel au fost depuse de apelanta CIT S.A. cu depăşirea termenului legal.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia civilă nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul formulat de CIT S.A. împotriva încheierii din 19.03.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015 şi, în consecinţă, a fost schimbată în parte încheierea, în sensul că s-au admis în principiu cererile de chemare în garanţie a AAAS şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulate de CIT S.A., menţinându-se restul dispoziţiilor acestei încheieri.

Decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova a intrat în puterea de lucru de judecat, fiind o decizie definitivă, pronunţată conform art. 72 şi urm. coroborate cu art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, această decizie nu poate face obiectul controlului în prezenta cale de atac a recursului, întrucât se opun dispoziţiile art. 634 alin. (4) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite spre analiză nici criticile recurentei-pârâte-chemate în garanţie AAAS privind faptul că decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, încalcă dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, nici cele privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi prin decizia menţionată.

Totodată, instanţa de recurs nu va primi nici criticile recurentei privind pronunţarea sentinţei primei instanţe cu încălcarea dispoziţiilor art. 72 C. proc. civ., întrucât obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte decizia nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, recurenta critică soluţia instanţei de apel din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, sub un prim aspect, că soluţia instanţei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al CIT S.A. împotriva AAAS încalcă dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Critica este nefondată.

Astfel, recurenta a invocat prevederile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi pe cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, care prevăd un termen special de prescripţie de 3 luni, respectiv 1 lună, de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului la acţiune.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, litigiul şi drepturile pretinse nu derivă din procesul de privatizare, ci sunt ulterioare, termenul de prescripţie pentru acţiunea vizând repararea prejudiciului pentru imobilul retrocedat în natură către fostul proprietar, în lipsa altor prevederi din legea specială, fiind cel general de 3 ani.

În plus, instanţa supremă reţine că, deşi recurenta AAAS raportează termenele de prescripţie prevăzute de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, respectiv de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti nr. 1134/13.12.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamantul A., CIT S.A. nu a fost parte în acel proces, cererea de chemare în garanţie formulată de B. S.R.L. împotriva sa fiind disjunsă din dosarul nr. x/2014 prin încheierea din 21.10.2015.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea prezentei căi de atac critică soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a CIT S.A., invocând, pe de o parte, faptul că decizia este nemotivată, iar pe de altă parte, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 137/2002, întrucât CIT S.A. nu are calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/10.10.1995 încheiat cu AVAS (FPS), ci calitatea de cumpărător a avut-o J., entitate cu personalitate juridică distinctă.

Critica recurentei-pârâte-chemate în garanţie AAAS, analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte notează că motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurenta AAAS din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Astfel, analizând decizia recurată, instanţa supremă constată că, prin apelurile formulate în cauză, pârâta CIT S.A. a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport cu reclamanta B. S.R.L., iar pârâta-chemată în garanţie AAAS a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a CIT S.A. în raport de cererea de chemare în garanţie, precum şi din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport cu CIT S.A.

Prin decizia recurată, în baza analizării probatoriului, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit corect că reclamanta B. S.R.L. a făcut dovada, atât a calităţii sale procesuale active, întrucât există identitate între persoana sa şi persoana care a pierdut terenul revendicat, cât şi a calităţii procesuale pasive a CIT S.A., care are calitatea de autor iniţial al transmiterii dreptului de proprietate asupra terenului în lanţul transmisiunilor succesive.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a AAAS, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a statuat în mod definitiv că AAAS (fostă AVAS) are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A., nu ca urmare a raporturilor contractuale, nici ca urmare a obiectului său de activitate, ci potrivit prevederilor legale imperative pe care CIT şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie şi care stabilesc o răspundere expresă faţă de societate, şi nu faţă de Asociaţia salariaţilor CIT .

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel a răspuns implicit şi criticilor AAAS din propriul apel, privind lipsa calităţii procesuale active a pârâtei CIT S.A. de a formula cerere de chemare în garanţie împotriva AAAS, derivată din faptul că pârâta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, prima instanţă de control judiciar reţinând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut faptul că, de vreme se s-a stabilit în mod definitiv că AAAS are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A. împotriva sa, este evidentă şi existenţa calităţii procesuale active a CIT S.A. în cadrul aceleiaşi cereri.

În ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 137/2002, instanţa supremă o va înlătura reţinând că, prin decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit în mod definitiv că răspunderea AAAS faţă de CIT S.A. nu este una contractuală ci derivă expres din dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, pe care pârâta CIT S.A. şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie a AAAS. Cu alte cuvinte, a reţinut instanţa că răspunderea AAAS (fostă AVAS) în cazul de faţă îşi are temeiul în lege şi este distinctă de efectele contractului de privatizare, care se produc numai între contractanţi.

Dezlegările definitive ale instanţei de apel se impun ca un dat şi în cauza de faţă, în temeiul art. 430 C. proc. civ., instanţa de recurs neputând proceda la o reverificare a legalităţii chestiunilor deja tranşate prin hotărâre definitivă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-chemată în garanţie invocă faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999 şi ale O.U.G. nr. 23/2004, conform cărora AAAS (fostă AVAS) administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii.

Astfel, recurenta susţine că este lipsită de calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/10.10.1995 au fost vândute acţiuni iar nu active.

Instanţa supremă va respinge, ca nefondate aceste critici, reţinând că, prin decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost tranşată în mod definitiv chestiunea calităţii procesuale pasive a AAAS faţă de CIT S.A., în sensul că s-a stabilit atât faptul că temeiul răspunderii AAAS faţă de CIT S.A. derivă din dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, iar nu din contractul nr. x/10.10.1995, cât şi faptul că AAAS are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie formulată de CIT S.A.

Pe fondul cauzei, recurenta AAAS a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2003.

Critica subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată.

Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii publicate în M. Of. nr. 215/28 martie 2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x încheiat în vederea privatizării, a fost perfectat la data de 10 octombrie 1995, şi prin urmare, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.

În ce priveşte soluţia instanţei de apel privind obligarea AAAS la plata despăgubirilor în favoarea CIT S.A., precum şi cu privire la determinarea cuantumului acestor despăgubiri, recurenta-pârâtă-chemată în garanţie AAAS a invocat faptul că, instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, de la aplicare, dispoziţiile deciziei nr. 18/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu consecinţa interpretării greşite a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Critica recurentei este fondată, pentru motivele ce urmează.

Cercetând decizia atacată, Înalta Curte constată că, deşi a reţinut corect faptul că, în speţă, sunt aplicabile, pe de o parte, dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 137/2002, în mod incorect instanţa de apel a considerat că statuările ÎCCJ din decizia pronunţată în interesul legii nr. 18/2011 nu sunt incidente, întrucât instanţa supremă a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 137/2002.

Instanţa de recurs reţine că, în şedinţa din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2011, a soluţionat un recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor 344 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foştilor proprietari.

Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunţată de instanţa supremă, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că "în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".

În considerentele acestei decizii este explicată condiţia prevăzută de lege ca imobilul retrocedat să fie deţinut de societatea privatizată. Astfel, s-a reţinut că este corectă jurisprudenţa în materie potrivit căreia obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport de indicele de inflaţie. S-a mai reţinut necesitatea unei corespondenţe în modalitatea de evaluare a patrimoniului societăţii comerciale, atât la momentul privatizării, cât şi la momentul ieşirii unui bun din patrimoniu. Societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Prin urmare, din considerentele deciziei în interesul legii nr. 18/2018 se desprinde concluzia că, pentru ca pârâta-chemată în garanţie AAAS să poată fi obligată la plata despăgubirilor era necesar ca, la momentul retrocedării imobilului către foştii proprietari, imobilul să fie deţinut de CIT S.A., deoarece numai în această ipoteză se impune înlocuirea imobilului retrocedat cu valoarea contabilă a acestuia.

Înlăturând incidenţa deciziei nr. 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost interpretate cu valoare obligatorie de către instanţa supremă, pentru ca recurenta AAAS să poată fi obligată la plata despăgubirilor, producând părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere şi faptul că, în aplicarea regulilor de interpretare a normelor juridice consacrate în adagiile "specialia generalibus derogant" şi "generalia specialibus non derogant", rezultă că norma specială cuprinsă în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 se aplică prioritar faţă de normele generale prevăzute de art. 1341 şi urm. din C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte, în materia reparării prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, legiuitorul a instituit norme speciale, care înlătură de la aplicare normele de drept comun în materia răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului.

Având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, instanţa supremă reţine incidenţa dispoziţiilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere.

În aceste condiţii, constată că, deşi recursurile declarate împotriva deciziei de completare nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă au fost anulate, întrucât se referă la o decizie casată, această din urmă decizie rămâne fără efect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă-chemată în garanţie AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS, va casa decizia nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi, pe cale de consecinţă, decizia de completare nr. 5/2021 din 26 mai 2021 şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

3. Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 242/2021 din 07 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă CIT S.A. a invocat faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat principiul administrării probelor, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, prin faptul că a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, din care s-a disjuns dosarul nr. x/2015, atât cu privire la identificarea terenului în cadrul revedicării, în urma administrării expertizei topografice în acel dosar, cât şi în ce priveşte modalitatea de transmitere a terenului.

Verificând decizia atacată din perspectiva criticilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că, soluţionând apelul CIT S.A., instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care este, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la decizia nr. 1134/13.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosar nr. x/2014.

Înalta Curte reţine însă că recurenta-pârâtă CIT S.A. nu a fost parte în litigiul soluţionat prin decizia nr. 1134/13.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, întrucât, prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.R.L. împotriva chemaţilor în garanţie C. S.A. (CIT S.A.), Statul Român prin Casa Judeţeană de Pensii Dolj, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, la care se află ataşată cererea de chemare în garanţie formulată de Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva CIT S.A., Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, Casa Naţională de Pensii Publice.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2015.

În acelaşi timp, Curtea reţine că art. 435 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede expres că, hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Este adevărat că efectul pozitiv sau normativ al autorităţii de lucru judecat valorifică funcţia de prezumţie a lucrului judecat, în sensul că o hotărâre este prezumată a reflecta adevărul judiciar - res judicata pro veritate accipitur - şi, prin urmare, nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Producerea acestui efect nu presupune împiedicarea unui nou proces, ci dimpotrivă, trebuie să existe un alt litigiu în care cele stabilite definitiv anterior să se impună. Pentru producerea efectului pozitiv nu se mai cere condiţia existenţei triplei identităţi, aspectul pozitiv putând fi opus şi dacă identitatea de obiect şi de cauză este numai parţială. Condiţia este cea dată de lege, adică lucrul anterior judecat într-un alt litigiu să aibă legătură cu soluţionarea celui de-al doilea proces, astfel încât să se poată impune fără a mai fi rediscutat. De asemenea, pentru producerea efectului pozitiv cu forţă obligatorie este necesară identitatea de părţi, în sensul că cele statuate anterior printr-o hotărâre poate fi opus de partea care a câştigat, într-un nou proces, faţă de instanţă sau partea cu care s-a judecat în primul proces. În acest fel se produce efectul relativ al autorităţii de lucru judecat.

Dar, raportat la prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., faţă de un terţ, cele statuate anterior se impun ca o prezumţie relativă, acesta, în procesul subsecvent, putând face dovada contrară celor stabilite de prima instanţă.

Astfel, autoritatea de lucru judecat cu efectul său pozitiv poate fi valorificată ca o apărare de fond într-un alt proces, facilitând sarcina probei, întrucât ceea ce s-a statuat anterior de o instanţă se va impune în noul proces dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar dacă noul proces se poartă cu un terţ, statuările instanţei anterioare au doar valoarea unor prezumţii relative, împotriva cărora se poate face dovada contrară.

Legat de efectele substanţiale ale hotărârii judecătoreşti, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ., o hotărâre pronunţată între părţi se opune în procesul dintre un terţ şi o parte din primul litigiu ca un mijloc de probă împotriva căruia se poate face dovada contrară.

Or, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1134/13.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosar nr. x/2014, faţă pârâta CIT S.A., deşi aceasta nu a fost parte în litigiul din dosarul nr. x/2014, cu încălcarea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la efectele unei hotărâri judecătoreşti asupra unui terţ, fără a permite pârâtei CIT S.A. nici să facă dovada contrară a celor reţinute într-un alt proces, nici să îşi dovedească susţinerile din cererea de apel, soluţia primei instanţe de control judiciar fundamentându-se în mod greşit doar pe mijlocul de probă indicat de apelantul pârât (decizia nr. 1134/13.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosar nr. x/2014), deşi apelanta CIT S.A. solicitase administrarea probei cu expertiza cadastrală şi contabilă.

Prin acest mod de soluţionare a cauzei, din perspectiva dreptului la apărare şi al principiului contradictorialităţii, instanţa de apel a omis a analiza susţinerile apelantei-pârâte CIT S.A. din cererea de apel privind lipsa argumentelor primei instanţe cu privire la lipsa calităţii sale pasive, la invocarea procesului rău condus şi a îndeplinirii condiţiilor privind întemeierea posesiei pe un just titlu, posesia de bună-credinţă pe termen de 10 ani şi joncţiunea posesiilor autorilor săi, respectiv a omis a corobora probatoriul administrat de instanţa de fond pentru stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului de către instanţa de apel.

Astfel, în maniera în care a procedat instanta de apel s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al pârâtei CIT S.A. în apel, garantat de art. 24 din Constituţia României, precum şi a principiului contradictorialităţii, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceleaşi critici ale recurentei-pârâte pot fi valorificate şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că, în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti este cuprinsă atât în norma internă de procedură [art. 425 alin. (2) C. proc. civ..], cât şi în prevederile art. 6 parag. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, ca o garanţie a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanţa sa şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei date, motivare ce trebuie să se sprijine pe probatoriul administrat în cauză.

În acest context, se reţine că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanţa de apel trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.

Aşa fiind, analiza deciziei recurate relevă că întregul raţionament prezentat de instanţa de apel în soluţionarea apelului pârâtei CIT S.A. a fost plasat pe o premisă eronată, respectiv pe reţinerea autorităţii de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2014 ca şi motiv de respingere a criticilor apelantei-pârâte, lipsind o analiză reală a împrejurărilor de fapt invocate de CIT S.A., privind lanţul de transmisiuni de proprietate cu privire la terenul revendicat.

Chiar dacă prin soluţia adoptată judecătorul cauzei s-a pronunţat pe fond, modalitatea în care a expus raţionamentul avut în vedere pentru această soluţie este de natură a crea părţii pârâte-recurente o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecare, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii ce se va da în cauza de faţă.

Înalta Curte găseşte fondată şi critica recurentei privind inexistenţa unei motivări în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei B. S.R.L. faţă de pârâta CIT S.A., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin memoriul de apel, pârâta CIT S.A. a invocat nelegalitatea şi nemotivarea soluţiei primei instanţe privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulată de B. S.R.L. împotriva sa. Astfel, a arătat faptul că, sub imperiul C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, nu era posibilă formularea unei acţiuni directe în răspundere pentru evicţiune în cazul unei vânzări succesive, întrucât subdobânditorul nu dobândeşte un drept nou, ci un drept retransmis, astfel că nu are la dispoziţie o acţiune directă tocmai pentru că nu există un raport juridic între primul vânzător şi dobânditorul subsecvent. A susţinut deci, că B. nu era îndreptăţită să formuleze cerere de chemare în garanţie direct împotriva CIT S.A., în condiţiile în care nu a făcut dovada inexistenţei succesorilor autoarei sale, F..

Analizând decizia recurată, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a analizat, în concret, critica apelantei-pârâte, astfel cum a fost invocată prin motivul de apel, respectiv nu a precizat, în condiţiile art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., de ce a înlăturat argumentul apelantei privind necesitatea dovedirii de către B. a inexistenţei succesorilor autoarei sale, anume F., ca şi condiţie pentru acţiunea directă a reclamantei împotriva sa.

Prin urmare, în raport de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, fără o examinare concretă a motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale invocate de către apelanta-pârâtă în cadrul apelului, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalităţii deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurentă.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel urmează să stabilească situaţia de fapt a cauzei şi să răspundă criticilor formulate de pârâta CIT S.A. în susţinerea apărăriilor sale într-o formă clară şi concisă.

Faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa este îndreptăţită să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile soluţionării cauzei în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Având în vedere aceste motive, Înalta Curte, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru stabilirea exactă a situaţiei de fapt şi a raporturilor juridice dintre părţile litigante, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată şi, în funcţie de acesta, aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

4. Recursul declarat de recurenta-pârâtă-chemată în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva deciziei nr. 242/2021 din 07 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Criticile recurentei-pârâte-chemată în garanţie, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea înlăturării criticilor apelantei privind inexistenţa unui raport juridic obligaţional între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi AAAS şi a criticilor privind lipsa de responsabilitate a Statului pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, sunt nefondate.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut faptul că reprezintă o chestiune tranşată definitiv calitatea Statului Român prin Ministerul Finanţelor de a răspunde pentru prejudiciile cauzate urmare a restituirii terenului în suprafaţă de 240 mp, teren situat în Craiova, str. x, cu privire la care s-a statuat prin decizia nr. 582/2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată cadrul dosarului nr. x/2015

A reţinut instanţa de apel că, prin decizia antemenţionată, s-a stabilit că cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este admisibilă în principiu, reţinându-se obligaţia de garanţie a Statului instituită prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

În aceste condiţii, în mod judicios, prima instanţă de control judiciar nu a procedat la analiza criticilor recurentei, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a chestiunilor deja tranşate cu caracter definitiv prin decizia nr. 582/2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată cadrul dosarului nr. x/2015 şi care nu puteau fi reevaluate, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac a invocat, sub un prim aspect, faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale, întrucât Statul nu este responsabil pentru delictele şi cvasidelictele civile comise de agenţii săi, care primesc o delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia, în ce priveşte modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului. Totodată, a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, susţinând că dispoziţiile acestui articol nu instituie în favoarea autorităţilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva Statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri faţă de societăţile comerciale.

Instanţa supremă va respinge, ca nefondate aceste critici, reţinând că, prin decizia nr. 582/04.05.2018 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost tranşată în mod definitiv chestiunea calităţii procesuale pasive Statului Român prin Ministerul Finanţelor de a răspunde pentru prejudiciile cauzate urmare a restituirii terenului, în cauză reţinându-se că obligaţia de garanţie a Statului este instituită prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

De altfel, Înalta Curte reţine că aceste argumente ale recurentei au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei nr. 582/2018, întrucât au fost invocate şi prin întâmpinarea formulată de DGRFP Craiova faţă de cererea de chemare în garanţie depusă de CIT S.A.

Prin decizia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa a reţinut faptul că, în speţă, prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 este stabilită obligaţia Statului Român de a garanta îndeplinirea obligaţiilor legale de către instituţiile publice implicate în privatizare. Totodată, a reţinut existenţa unui raport obligaţional stabilit legal, între chematul în garanţie, Statul Român şi societatea privatizată, CIT S.A.

Cu alte cuvinte, instanţa a reţinut, contrar celor învederate de recurentă, faptul că, în cauză, Statul are o obligaţie directă faţă de societatea privatizată, CIT S.A., de a răspunde pentru prejudiciile cauzate urmare a restituirii terenului, iar nu o obligaţie faţă de AAAS, care să fie valorificată de aceasta din urmă în temeiul unei acţiuni în regres împotriva Statului.

Aceste considerente ale instanţei se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezentul recurs, astfel că instanţa supremă nu mai poate proceda la o analiză a legalităţii acestei statuări. Ceea ce poate verifica instanţa supremă este modalitatea în care, prin decizia nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a dat eficienţă acestor dezlegări definitive.

Din această perspectivă, în privinţa aplicării art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, reţinut ca şi temei pentru atragerea răspunderii recurentei, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate prin decizia nr. 18/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, potrivit căreia, "în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".

Astfel, întrucât, în cauză, s-a reţinut răspunderea solidară faţă de CIT S.A. a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a AUTORITĂŢII PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în interpretarea dată prin decizia în interesul Legii nr. 18/2011, trebuie verificată în raport cu ambele pârâte-chemate în garanţie.

Prin urmare, faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel a exclus de la analiză incidenţa statuărilor obligatorii ale ÎCCJ din decizia nr. 18/2011 afectează legalitatea soluţiei şi în raport cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă-chemată în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, va casa decizia nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru aceleaşi considerente expuse în cadrul recursului declarat de recurenta-pârâtă-chemată în garanţie AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS, Înalta Curte va casa şi decizia de completare nr. 5/2021 din 26 mai 2021 şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS împotriva deciziei nr. 5/2021 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte-chemate în garanţie DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - AAAS şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 242/2021 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi, pe cale de consecinţă, decizia de completare nr. 5/2021 din 26 mai 2021 şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.