Construction contract payment and non-performance dispute: cassation appeal dismissed, upholding obligation to pay work invoices and penalties

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.07.2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., în calitate de beneficiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 332.981,08 RON, compusă din: 28.899,43 RON, reprezentând rest de plată (inclusiv T.V.A.) a lucrărilor, pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 15 martie 2013; 71.595,05 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor (inclusiv T.V.A.), pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 8 noiembrie 2013; 107.928,71 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor (inclusiv T.V.A.), pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 8 noiembrie 2013; 58.379,88 RON, reprezentând jumătate din sumele reţinute de beneficiar cu titlu de garanţie; 66.178,01 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plată, limitate la 2,5% din preţul contractului de construire încheiat la 21 mai 2010.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepţia de neexecutare a "ofertei" la "cheie", nefinalizarea unor lucrări şi neefectuarea remedierilor/completărilor prevăzute în Procesul-verbal de recepţie nr. x/20.08.2012 şi în lista de lucrări neexecutate, consemnate sistematizat şi în notificarea trimisă reclamantei, după această recepţie de etapă.

La 02.02.2015, reclamanta şi-a modificat cererea introductivă, solicitând, suplimentar, suma de 58.379,88 RON, reprezentând a doua jumătate din sumele reţinute de Beneficiar cu titlu de garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2043/09.07.2019, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi a cererii astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din 30 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa de apel a reţinut că, din modul de exprimare din cuprinsul căii de atac, rezultă că apelanta a solicitat devoluţiunea integrală cu privire la aspectele invocate în faţa instanţei de fond şi la probele administrate la acel moment, în sensul de apel nemotivat.

Totodată, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţie necesitatea completării raportului de expertiză administrat în faza fondului cu privire la sumele de bani solicitate, aferente facturilor nr. x, nr. 1003 şi nr. 1004, pentru ca expertul să stabilească dacă lucrările apreciate de expert ca fiind neexecutate sau necorespunzătoare se regăsesc sau nu în cuprinsul acestor facturi. Totodată, instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, efectuarea suplimentului la raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond şi a dispus emiterea unei adrese către doamna expert C., care a întocmit raportul de expertiză la instanţa de fond, pentru a efectua suplimentul la raportul de expertiză, având următoarele obiective:

"Să se stabilească dacă lucrările neexecutate şi neconforme care au fost indicate în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faza fondului se regăsesc în facturile nr. x/15.03.2013; nr. 1003/08.11.2013 şi 1004/08.11.2013, care sunt acestea, valoarea indicată în facturi, dacă este cazul".

Prin decizia nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul reclamantei A. S.R.L., fiind schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 188.370,8 RON, reprezentând lucrări neachitate şi la plata sumei de 64.932,04 RON, penalităţi de întârziere.

Împotriva încheierii din 30 octombrie 2020 şi deciziei civile nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta B. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor atacate şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (cu privire la încheierea din 30 octombrie 2020), recurenta a învederat că, împotriva voinţei părţilor exprimată în şedinţa de judecată din 30 octombrie 2020 şi cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a concluzionat în sensul că apelul este nemotivat prin raportare la modul de exprimare din cuprinsul căii de atac, reţinând că apelanta a solicitat o devoluţiune integrală cu privire la aspectele invocate în faţa instanţei de fond şi la probele administrate la acel moment; or, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Totodată, recurenta a arătat că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a primit lămuririle părţilor cu privire la limitele apelului, în sensul că ambele părţi au precizat că apelul formulat este unul motivat, însă nu a ţinut cont de ele. Or, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Aşadar, recurenta susţine că instanţa de apel, concluzionând în sensul că apelul este nemotivat, a încălcat principiul disponibilităţii şi a făcut o devoluţiune integrală cu privire la toate aspectele invocate în faţa instanţei de fond în loc să se raporteze strict la criticile formulate de apelantă în cererea de apel.

În altă ordine de idei, recurenta învederează că, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a subliniat că cererea introductivă a fost analizată ţinând cont de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, aceasta pentru că actul de sesizare al instanţei era inform în ce priveşte situaţia de fapt pretinsă, aspect despre care a precizat că nu a fost reţinut de judecătorul fondului, situaţia de fapt fiind stabilită pe baza susţinerilor ulterioare (întâmpinare/răspuns la întâmpinare).

Faţă de acest aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a principiului non reformatio in peius, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., întrucât instanţa avea de stabilit limitele proprii de învestire cu cererea de apel, strict referitor la motivarea în fapt şi în drept a apelului formulat, în funcţie de care urma a stabili limitele devolutive ale căii de atac.

Mai mult decât atât, recurenta afirmă că principiul neagravării situaţiei în apel nu îşi găseşte aplicare întrucât, în absenţa unei cereri reconvenţionale, apelantul reclamant a cărui acţiune a fost respinsă pe fond nu îşi poate agrava situaţia prin declanşarea apelului.

Dimpotrivă, recurenta arată că instanţa avea obligaţia aplicării prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., urmând a soluţiona apelul strict în limitele stabilite de apelantul reclamant.

Cu privire la administrarea probatoriului, recurenta arată că, din oficiu, instanţa de apel a dispus completarea cu un supliment a probei cu expertiză tehnică administrată la fondul cauzei, cu toate că apelanta nu a solicitat această probă în cererea de apel, iar în faţa instanţei s-a opus la administrarea acesteia.

Susţine, aşadar, că, prin raportare la prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apelanta era decăzută din dreptul de a propune această probă. Prin urmare, apreciază că instanţa de apel a încălcat limitele devolutive ale apelului dar şi prevederile art. 254 C. proc. civ., având în vedere că apelanta-reclamantă s-a şi opus administrării probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii la soluţionarea fondului cauzei.

Aşadar, recurenta consideră că litigiul nu se afla în ipoteza prevăzută de art. 479 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la refacerea sau completarea probatoriului administrat la fondul cauzei.

A mai arătat că, prin suplimentarea raportului de expertiză cu obiectivul stabilit de instanţă, în realitate, aceasta s-a antepronunţat cu privire la soluţia dată cererii de apel, aceea de anulare a hotărârii de fond în baza prevederilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, numai în cazul în care instanţa ar fi pronunţat o hotărâre intermediară (premergătoare soluţionării fondului cauzei) cu privire la admiterea apelului, atunci ar fi avut posibilitatea ca, la rejudecarea fondului cauzei, să administreze din oficiu completarea raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii.

Aşadar, consideră că, prevalându-se în mod nelegal de principiul non reformatio in peius, instanţa şi-a creat, nelegal, premisele procedurale ale administrării din oficiu a unor probe în sprijinul unei soluţii favorabile apelantei reclamante.

Pentru aceste motive, recurenta solicită casarea deciziei civile nr. 1174/08.06.2021 şi a încheierii atacate.

Cu referire la decizia atacată, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat această decizie atât cu încălcarea normelor de drept material, cât şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta precizează următoarele:

a) Cu privire la situaţiile de lucrări aferente facturilor proforme nr. 1004 şi 1001, recurenta susţine că, ignorând dispoziţiile contractului de antrepriză, instanţa de apel a stabilit că, pentru aceste facturi, părţile ar fi înţeles să modifice contractul într-o formă simplificată, nemaifiind necesară aplicarea clauzei contractuale (36.2) şi a definiţiilor stabilite prin contract (la Secţiunea 2 din contract, paragraful 1) la variaţii, adică încuviinţarea prealabilă a Beneficiarului şi semnarea unui act adiţional.

Stabilind acest aspect, recurenta afirmă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864. În plus, arată că, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ. de la 1864, excepţiile de la principiul pacta sunt servanda sunt strict prevăzute de lege, motiv pentru care, o modificare a contractului nu poate interveni decât în situaţii autorizate de lege, nu prin interpretarea instanţei.

Mai mult decât atât, recurenta susţine că, deşi la soluţionarea fondului cauzei, părţile au afirmat că facturile respective nu au ca izvor contractul din 21.05.2010, instanţa de apel a stabilit o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea susţinută de părţi în mod expres cu privire la voinţa lor contractuală şi alta decât cea care rezultă chiar din actele cauzei, apreciind în mod eronat că toată corespondenţa electronică invocată reprezintă o formă simplificată a actului adiţional modificator al contractului din 21.05.2010, cu toate că aceasta, în fapt, reprezintă o formă simplificată a unui alt contract între aceleaşi părţi (oferta acceptată urmată de executare).

Prin urmare, recurenta afirmă că, din documentele cauzei, se poate constata cu uşurinţă că regulile aplicate facturilor proforme nr. 1001 şi nr. 1004 (cu privire la avans, termene de plată, lipsa reţinerii garanţiei de bună execuţie, sancţiuni, legea aplicabilă acestor înţelegeri care s-au încheiat după intrarea în vigoare a noului C. civ.) sunt cu totul diferite de cele ale contractului din 21.05.2010.

Referitor la aceste aspecte, recurenta conchide în sensul că instanţa a încălcat normele de drept material care reglementează legea părţilor, respectiv art. 969 C. civ. din 1864, întrucât lucrările ofertate separat de contract, cuprinse în facturile proforme nr. 1004 şi nr. 1001, sunt lucrări distincte, fiind înţelegeri separate, cărora nu li se aplică dispoziţiile contractului din 21.05.2010 şi nici dispoziţiile vechiul C. civ.

b) Cu privire la excepţia de neexecutare, recurenta a arătat că aceasta constă în dreptul pe care îl are fiecare parte contractantă de a refuza executarea obligaţiei sale atât timp cât cealaltă parte nu a executat propria sa obligaţie. Totodată, a subliniat că acesta este un mijloc de apărare pe care îl are partea căreia i se cere, în mod direct sau prin acţiune judecătorească, executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca cealaltă parte să-şi execute propria obligaţie, efectul invocării excepţiei constând în suspendarea sau înlăturarea executării obligaţiei părţii care invocă excepţia de neexecutare până când cealaltă parte o va executa pe a sa.

În speţă, recurenta arată că excepţia de neexecutare, ca mijloc de apărare, a fost invocată în raport de prevederile art. 40 din contractul din 21.05.2010. Astfel, recurenta, în calitate de beneficiar, datora plata reprezentând preţul fix al contractului numai în situaţia în care imobilul se predă "la cheie", conform definiţiei din Preambul.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei, plata urma a se face procentual, în raport cu lucrările executate (art. 40.4).

Mai arată că, deşi a recunoscut neexecutarea în mod integral şi corespunzător a obligaţiilor sale, reclamanta doreşte să încaseze integral "preţul fix" al contractului (conform devizului cu liste de cantităţi estimate şi a tuturor costurilor pentru execuţia lucrării) prin solicitarea la plată a unor sume derivate din alte raporturi contractuale.

Drept urmare, recurenta consideră că instanţa de apel se află într-o totală eroare cu privire la ineficienţa invocării excepţiei de neexecutare a contractului în lipsa unei cereri reconvenţionale sau a invocării compensaţiei legale, aceasta deoarece, pe de o parte, nu a pretins contravaloarea cheltuielilor pe care le-a efectuat pentru remedierile lucrărilor necorespunzătoare, ci doar a arătat instanţei că a fost nevoită a finaliza lucrările necorespunzătoare sau nefinalizate cu alţi operatori economici, iar, pe de altă parte, invocarea excepţiei de neexecutare a obligaţiilor contractuale este în strânsă legătură şi permite aplicarea directă a prevederilor contractului de lucrări din 21.05.2010, referitoare la sancţiunea aplicată Contractorului în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, adică pierderea dreptului Contractorului la încasarea preţului integral al contractului ("Preţul fix").

Totodată, recurenta susţine că, şi în ceea ce priveşte livrările şi lucrările care exced contractului din 21.05.2010, a invocat excepţia de neexecutare, prin raportare la condiţiile ofertei pe care a acceptat-o (lipsa montării, montare necorespunzătoare etc.).

Aşadar, arată că a invocat excepţia de neexecutare cu privire la lucrările vizând toate cele trei facturi.

Cu privire la factura proforma nr. x din 15.03.2013, recurenta arată că aceasta cuprinde contravaloarea unor obiecte sanitare şi montajul acestora, aşa cum rezultă din devizul de lucrări aferente, pretins la plată de intimata-reclamantă, care menţionează valoarea lucrărilor executate, şi nu contravaloarea mărfii.

Or, astfel cum rezultă din documentele cauzei, lucrările de montaj nu au fost executate corespunzător, în opinia recurentei, fiind corectă soluţia primei instanţe de judecată care a respins acţiunea intimatei-reclamante, observând neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de montaj, dar şi faptul că multe lucrări din oferta de obiecte sanitare din 2012, inclusiv montajul la obiectele sanitare solicitate la plată prin factura proformă nr. x au fost remediate şi finalizate cu alte firme.

În aceste condiţii, apreciază că, nefiind executate în mod corespunzător lucrările menţionate în factura proforma nr. x emisă de intimata-reclamantă, prin raportare la oferta acceptată din 12 martie 2012 şi la sumele deja încasate de aceasta, recurenta nu datorează contravaloarea acestor lucrări.

Cu privire la situaţia de lucrări nr. x, aferentă facturii proforme nr. x din 08.11.2013, recurenta susţine că, şi în acest caz, trebuie admisă excepţia de neexecutare, existând lucrări neconforme, lucrări neexecutate din Anexa B la contractul încheiat la 21.05.2010, nefiind predată nici Cartea Tehnică (cartea construcţiei), aşa cum prevede contractul (conform clauzelor 13.3 şi 50.2), aceste aspecte fiind reţinute inclusiv în expertiza efectuată în prima instanţă.

Aşadar, recurenta susţine că premisa angajării răspunderii civile contractuale este îndeplinirea propriilor obligaţii, motiv pentru care, în condiţiile în care intimata nu şi-a executat propriile obligaţii contractuale, nu poate solicita obligarea sa la plata preţului fix/integral al contractului.

Cu privire la factura proformă nr. x din 08.11.2013, arată că aceasta cuprinde contravaloarea unor lucrări suplimentare ofertate separat de contract.

Mai mult, susţine că expertiza de la prima instanţă nu a stabilit o valoare de execuţie a lucrărilor suplimentare în afara contractului semnat la 21.05.2010.

În schimb, referitor la lucrările aferente facturii proforme nr. x/08.11.2013, recurenta arată că suplimentul de expertiză din apel reţine ca fiind executate lucrări care în expertiza întocmită în faţa primei instanţe sunt reţinute ca neexecutate sau neconforme sau neanalizate de expert.

Însă, având în vedere că, în faza procesuală a apelului, expertul a depăşit limitele învestirii stabilite prin obiectivele solicitate de instanţa de apel, fără a informa părţile, fără a le convoca la faţa locului şi fără a solicita spre analiză ofertele agreate de părţi privind aceste lucrări suplimentare, iar instanţa de apel a respins obiecţiunile la raportul de expertiză, recurenta apreciază că suplimentul de expertiză de la apel a fost realizat cu încălcarea regulilor de procedură, motiv pentru care solicită invalidarea concluziilor raportului de expertiză din apel privind execuţia lucrărilor suplimentare aferente facturii proforma nr. 1004.

În concluzie, recurenta arată că excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare care nu trebuie formulat expres printr-o cerere reconvenţională distinctă, aşa cum a susţinut instanţa de apel, astfel încât instanţa trebuia să o analizeze temeinic.

c) Cu privire la penalităţile de întârziere, autoarea recursului susţine că, în ceea ce priveşte modul de calcul al penalităţilor, instanţa a încălcat şi de această dată dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a ţinut cont de dispoziţiile contractuale.

Totodată, a precizat că partea care invocă excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi obligată la plata de daune interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiei sale, întrucât această excepţie suspendă obligaţia corelativă a părţii prin raportare la obligaţia neîndeplinită de partea care pretinde plata sumei de bani.

Mai mult, arată că aceste penalităţi nu sunt datorate întrucât plata a fost făcută conform dispoziţiilor contractuale.

În acest sens, evocă următoarele clauze din contract: 39.2, 40.1, 43.

Recurenta arată că, în speţă, factura fiscală nr. x din 15 martie 2013, emisă pentru situaţia 15 de lucrări la contract, a fost solicitată la plată în avans de execuţie, şi nu conform clauzei 39.2, fiind plătită prin decontare bancară chiar în ziua emiterii acestei facturi fiscale. Prin urmare, în opinia recurentei, nu se poate reţine plata cu întârziere şi nici nu se pot calcula penalităţi de întârziere.

Mai arată că obligaţia de plată devine exigibilă după emiterea facturii fiscale care determină cuantumul obligaţiei de plată în RON prin raportarea la un curs valutar acceptat de părţi, corespunzător zilei în care reclamantul a emis factura fiscală.

Aşadar, recurenta apreciază că, dată fiind omisiunea intimatei de a emite factura fiscală, ca document justificativ al plăţii (sumele confirmate în euro prin acceptarea situaţiei de lucrări nr. x în avans de execuţie neavând relevanţă în acest context) nu se poate aprecia caracterul exigibil al obligaţiei şi, implicit, existenţa unei întârzieri, pentru a discuta despre penalităţi de întârziere. De altfel, arată că, între obligaţiile părţilor, contractul prevede expres obligaţia de a onora facturile fiscale emise.

Mai mult, recurenta arată că, din expertiza de la fond, reiese că lucrările aferente situaţiei de lucrări nr. x (privind diferite echipamente de instalaţii) au fost realizate conform grilei de execuţie a intimatei în lunile martie- aprilie 2013 şi certificate de reprezentanţii Beneficiarului, prin dirigintele de şantier, la data de 28 iunie 2013. Prin urmare, recurenta apreciază ca obligaţia de plată conform contractului (clauzelor 39.2, 40.1 şi 43) nu poate fi angajată decât la data emiterii unei facturi fiscale, după o dată ulterioară lunii în care s-au executat lucrările, respectiv luna iunie 2013, şi la cursul de schimb de la data emiterii facturii fiscale.

Cu toate acestea, instanţa a calculat penalităţi de întârziere la cursul BNR de la data introducerii acţiunii şi nu a reţinut toate prevederile contractului enunţate mai sus, pentru a stabili îndeplinirea condiţiilor contractuale pentru plata penalităţilor de întârziere.

În concluzie, recurenta solicită a se observa că, pentru situaţia de lucrări nr. x, reclamanta a emis în 15.03.2013 factura fiscală nr. x, ce a fost achitată prin virament bancar în aceeaşi zi, motiv pentru care pretenţia privind penalităţile nu poate fi susţinută legal.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut:

a) Încălcarea principiului contradictorialităţii în privinţa efectuării suplimentului raportului de expertiză.

În subsidiarul celor menţionate cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitor la probatoriul administrat de către instanţa de apel din oficiu, recurenta a arătat că, faţă de obiectivul stabilit de instanţa de apel în suplimentarea raportului de expertiză, expertul avea obligaţia strictă de a analiza raportul de expertiză întocmit la soluţionarea fondului cauzei şi a facturilor indicate de instanţă în obiectivul stabilit.

Drept urmare, în opinia recurentei, expertiza administrată în apel nu avea cum să ajungă la concluzii contrare expertizei administrate la fondul cauzei, ci trebuia doar să stabilească un raport direct între lucrările menţionate ca neefectuate sau neconforme de expertul fondului şi elementele facturilor în discuţie, dacă acest raport exista.

Recurenta a susţinut, aşadar, că, în fapt, expertul a ajuns la concluzii contrare primei expertize, cu depăşirea limitelor învestirii stabilite prin obiectivul fixat de instanţă şi fără a avea ca bază înscrisuri sau constatări de la faţa locului, acesta realizând, în realitate, o nouă expertiză, în care a stabilit o valoare de execuţie a lucrărilor aferente acestor facturi.

Deşi era nevoie de lămuriri din partea părţilor pentru a răspunde la această nouă expertiză, recurenta arată că doamna expert nu a mai convocat părţile la faţa locului, formulând concluzii privind valoarea executată cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

În schimb, la expertiza de la fond, când s-a pus aceeaşi problemă prin obiecţiunile la expertiză formulate de reclamant, expertul a răspuns la obiecţiuni în sensul că nu poate confirma executarea anumitor lucrări întrucât nu a existat o analiză a lucrărilor la faţa locului.

Cu toate acestea, însă, în suplimentul de expertiză din apel, d-na expert intră în contradicţie cu cele expuse în răspunsul la obiecţiunile formulate în fond, ceea ce, în opinia recurentei, excede obiectivului stabilit de instanţă.

Mai mult, recurenta menţionează că, în fapt, concluziile expertizei administrate în apel nu sunt de natură a reprezenta un supliment la raportul de expertiză, ci o nouă expertiză, fără ca instanţa să o invalideze pe cea administrată deja.

De asemenea, recurenta susţine că, în afara faptului că lucrările indicate de expertiza din apel nu puteau fi identificate decât prin verificări la faţa locului, expertul stabileşte valori ale unor lucrări fără a deţine documente justificative ale preţurilor indicate.

Cu toate că a formulat obiecţiuni la suplimentul de expertiză, prin care a arătat neregularităţile/contrazicerile expuse de expert şi încălcarea normelor de procedură, recurenta subliniază că instanţa de apel, deşi a observat aceste contradicţii, a respins obiecţiunile ca neîntemeiate, pronunţând o soluţie nelegală şi netemeinică, bazată în totalitate pe acest supliment de expertiză realizat cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

Evocând, totodată, şi dispoziţiile art. 335 alin. (1) C. proc. civ., recurenta solicită anularea acestui supliment la expertiză şi readministrarea probei, cu respectarea dispoziţiilor legale, cu menţiunea că suplimentul la expertiză, astfel întocmit, este de natură să producă o vătămare în sensul încălcării art. 14 din C. proc. civ., vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii din apel.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, printr-o altă critică, recurenta a susţinut:

b) încălcarea dreptului la apărare.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că, după susţinerile părţilor pe fondul cauzei, instanţa i-a respins în mod abuziv solicitarea de a amâna pronunţarea pentru a depune concluzii scrise, încălcându-i, astfel, dreptul la apărare.

Evocând dispoziţiile art. 13 alin. (1) - (3) din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, dată fiind complexitatea dosarului, poziţia vădit favorabilă a instanţei cu privirea la partea potrivnică, catalogarea apelului (cu încălcarea principiului disponibilităţii) drept un apel nemotivat, cu antamarea tuturor motivelor de fond în ciuda existenţei unor motive de apel succinte, dar bine precizate, se impunea respectarea dreptului său la apărare prin acordarea posibilităţii de a prezenta concluziile şi în scris.

A mai arătat că, în decizia atacată, instanţa a precizat doar că s-au depus concluzii scrise. În realitate, concluzii scrise s-au depus doar de către intimata-apelantă la termenul de judecată.

Pentru a proba cele susţinute, solicită ascultarea şedinţei de judecată şi compararea cu notele de şedinţă.

Faţă de motivele de casare invocate, în încheiere, recurenta a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea în tot a hotărârilor atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă de judecată ca legală şi temeinică.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 30 august 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs, împreună cu actele anexate, a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În schimb, la 2 iunie 2022, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor expuse în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a solicitat anularea recursului. Pentru situaţia în care instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului, intimata-reclamantă a formulat şi apărări pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Doar recurenta-pârâtă a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 30 octombrie 2020 şi deciziei civile nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014 şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2) Cod procedură, precum şi limitele efectului devolutiv ale apelului, anume dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că a reţinut, în încheierea de şedinţă din 30.10.2020, că apelul exercitat de intimata-reclamantă este nemotivat.

Critica este nefondată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 208.423,19 RON, înscrisă în trei facturi proformă emise la 15.03.2013 şi la 08.11.2013, a sumei de 116.759,76 RON cu titlu de garanţie de bună execuţie reţinută şi a sumei de 66.178,01 RON, precum şi a penalităţilor de 2,5%/zi de întârziere, în total 391.360,90 RON.

Prin sentinţa primei instanţe, acţiunea reclamantei a fost respinsă, în tot, ca nefondată.

Prin apelul declarat în cauză, intimata-reclamantă a solicitat rejudecarea fondului întregii cauze, pe baza celor invocate la prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare, precizând că înţelege să critice hotărârea primei instanţe din perspectiva faptului că nu este fundamentată pe ansamblul probatoriu, aşa cum a fost administrat în cauză, prima instanţă interpretând greşit atât probele cât şi raportul obligaţional sinalagmatic dintre antreprenor şi beneficiar.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Totodată, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Cu toate acestea, art. 477 alin. (1) din acelaşi cod stabileşte că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului doar în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu. Însă, în situaţia în care apelul nu este motivat, devoluţiunea este totală, dar instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanţă de către toate părţile, cum rezultă din art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Raportând aceste considerente teoretice la situaţia de fapt, Înalta Curte constată că instanţa de judecată a respectat dispoziţiile legale atunci când, în lipsa unor critici concrete ale apelantei, care să vizeze doar în parte soluţia primei instanţe, a reţinut că apelul este nemotivat şi a procedat la o devoluţiune totală a cauzei.

Dintr-o altă perspectivă, cu referire la decizia atacată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni pe care prima instanţă nu le-a reţinut, respectiv asupra faptului că cererea introductivă a fost analizată ţinând cont de principiul neagravării situaţiei în propria calea de atac, aceasta pentru că actul de sesizare al instanţei era inform în ce priveşte situaţia de fapt pretinsă. Prin urmare, recurenta-pârâtă a pretins încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellantum, cât şi a dispoziţiilor art. 481 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel avea de stabilit limitele proprii de învestire cu cererea de apel, strict referitor la motivarea în fapt şi în drept a apelului formulat, în funcţie de care urma a stabili limitele devolutive ale căii de atac.

Principiul non reformatio in pejus concentrează, în substanţa sa, interdicţia de creare a unei situaţii procesuale în defavoarea titularului căii de atac exercitate în mod exclusiv, prin raportare la situaţia deja stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului jurisdicţional. Acest principiu nu intră în contradicţie cu obligaţia instituită de prevederile art. 477 din C. proc. civ.. Dimpotrivă, judecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară în limitele trasate prin cererea de apel, şi nu prin analiza pretenţiilor părţii adverse exprimate în întâmpinare sau alt act de procedură.

De asemenea, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, analizând temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii în limitele determinate pe baza principiului tantum devolutum quantum apellantum, respectiv, în speţă, printr-o judecată completă a cauzei, a constatat că cererea de chemare în judecată este informă în ceea ce priveşte situaţia pretinsă, reţinând că situaţia de fapt a fost stabilită de prima instanţă pe baza susţinerilor ulterioare (întâmpinare/răspuns la întâmpinare). Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că, deşi prima instanţă nu a observat acest aspect, actul de sesizare a instanţei era susceptibil de a fi anulat, în temeiul art. 200 C. proc. civ.

În raport de această situaţie, cum potrivit art. 481 din C. proc. civ., "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege", în mod judicios instanţa de apel a analizat criticile apelantei care priveau soluţia asupra fondului cererii de chemare în judecată în raport de cadrul procesual stabilit de instanţa de fond, critica recurentei-pârâte fiind nefondată din acest punct de vedere.

Cu privire la probatoriul administrat în apel, recurenta-pârâtă înţelege să critice faptul că, prima instanţă de control judiciar a dispus, din oficiu, completarea probatoriului cu un supliment la proba cu expertiză tehnică, administrată în prima instanţă, deşi apelanta nu numai că nu solicitase această probă, dar, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., era şi decăzută din dreptul de a propune probe.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc", iar potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Totodată, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel va putea încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", iar prevederile art. 482 C. proc. civ. dispun în sensul că, "dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol".

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că este obligaţia instanţei de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, instanţa de apel, în virtutea rolului activ conferit, prin art. 22 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., poate să dispună administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Cu atât mai mult acest drept al instanţei nu este afectat de decăderea părţilor din dreptul de a propune probe, cât timp art. 479 din C. proc. civ. acordă posibilitatea instanţei, ca, în mod necondiţionat, să refacă şi să completeze probe administrate la prima instanţă, dar şi să administreze probe noi.

Prin urmare, ordonarea de către instanţa de apel, din oficiu, a unei probe pe care o consideră necesară soluţionării cauzei nu reprezintă o antepronunţare asupra apelului exercitat în cauză, ci reprezintă îndeplinirea obligaţiei instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În plus, instanţa supremă notează că, la termenul din 30.04.2020, la care a fost propusă suplimentarea probatoriului prin efectuarea unui supliment la raportul de expertiză administrat în primă instanţă, recurenta-pârâtă a menţionat că această probă este utilă cauzei şi că îşi asumă plata onorariului expertului. Prin urmare, recurenta-pârâtă nici nu ar putea invoca o veritabilă vătămare cauzată de această suplimentare a probatoriului.

Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc utilitatea probelor ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei de apel cu privire la probatoriul administrat, acestea fiind aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

O altă critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează întocmirea suplimentului la expertiză cu încălcarea principiului contradictorialităţii, recurenta susţinând faptul că nu a fost convocată de expert la faţa locului pentru a analiza execuţia şi suprafeţele efectiv existente în teren, aspect care a împiedicat-o să formuleze apărări cu privire la situaţiile de lucrări prezentate în expertiză.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă, invocând prin motivele de recurs o serie de nemulţumiri privind efectuarea raportului de expertiză, a nesocotit dispoziţiile art. 338 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, după depunerea expertizei nu a formulat obiecţiuni în faţa instanţei de apel prin care să invoce aceste pretinse neregularităţi, deşi a depus obiecţiuni faţă de constatările expertului desemnat în cauză; ca atare, împotriva recurentei-pârâte a operat sancţiunea decăderii din dreptul de a formula obiecţiuni împotriva modului de convocare la efectuarea expertizei la faţă locului, obiecţiuni care nu puteau fi susţinute decât în faţa instanţei care a administrat proba, iar nu în faţa instanţei de recurs.

Pe de altă parte, recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, prin intermediul căreia se declanşează exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate pentru oricare dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în funcţie de motivele de recurs concepute de titularul căii de atac.

Aşadar, stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar potrivit dispoziţiilor legale, instanţei de recurs nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului cauzei.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei privind modul de apreciere de către instanţa de apel a probei cu suplimentul de expertiză efectuat în cauză, prin care se pretinde faptul că există o contradicţie între concluziile raportului de expertiză din apel şi răspunsul expertului la obiecţiunile depuse faţă de expertiza efectuată în primă instanţă cu privire la lucrările efectiv executate de intimata-reclamantă, întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă tinde a demonstra netemeinicia concluziilor raportului de expertiză efectuat în apel, iar instanţa de recurs nu are atributul evaluării unor obiecţiuni la raportul de expertiză.

Este nefondată şi critica privind încălcarea dreptului la apărare al recurentei-pârâte prin respingerea de către instanţa de apel a solicitării de amânare a cauzei în vederea depunerii de concluzii scrise.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţia României dispune că "dreptul la apărare" este garantat.

Potrivit art. 13 C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Dreptul de a lua cunoştinţă trebuie să asigure informarea completă a celui interesat asupra tuturor pieselor cauzei sale şi să-i asigure posibilitatea efectivă de a le discuta, ceea ce presupune ca regulă dreptul de a fi citat şi de a fi prezent în instanţă, direct sau prin reprezentant, şi dreptul de a fi ascultat.

Dreptul părţii de a-şi face propriile observaţii, pe care le consideră pertinente în cauză, nu este efectiv dacă aceste observaţii nu sunt cu adevărat ascultate şi examinate de către instanţă, ele îndeplinind de altfel şi o funcţie euristică în proces. Părţii trebuie să i se asigure posibilitatea de a se exprima, iar instanţa are obligaţia de a o asculta.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, instanţa supremă reţine că, în apel, recurenta-pârâtă a beneficiat de apărare calificată printr-un avocat ales, care a fost prezent la temenele de judecată acordate în cauză şi, în special la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului, instanţa acordându-i cuvântul atât asupra probelor administrate în cauză cât şi în combaterea motivelor de apel susţinute de intimata-reclamantă.

În ce priveşte depunerea de concluzii scrise la dosarul cauzei, instanţa supremă reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. civ., "(1) Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele închide dezbaterile. (2) Dacă va considera necesar, instanţa poate cere părţilor, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părţile pot depune aceste completări şi în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanţă".

Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs reţine, în primul rând, faptul că solicitarea adresată părţilor de a depune concluzii scrise nu este o obligaţie ci este o vocaţie a instanţei, lipită de sancţiune şi lăsată de lege la latitudinea instanţei.

În al doilea rând, reţine că, deşi susţinerile părţilor se pot concretiza şi în concluzii scrise depuse la dosar, la cererea instanţei sau chiar fără a fi obligate, acestea nu sunt destinate să suplinească concluziile orale ale părţilor. Altminteri s-ar încălca, în mod inadmisibil, principiul oralităţii şi al contradictorialităţii dezbaterilor. De altfel, dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. sunt clare în această privinţă, de vreme ce textul se referă la depunerea concluziilor scrise "la închiderea dezbaterilor".

Raportând aceste consideraţii la datele speţei, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă nu poate invoca o vătămare produsă prin nesolicitarea de către instanţa de apel de a se depune concluzii scrise, cât timp partea are dreptul conferit de lege de a le depune şi în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanţă. Aşadar, faptul că doar intimata-reclamantă a înţeles să se prevaleze de acest drept, nu îi poate fi imputat instanţei de apel.

Totodată, reţinând că avocatul ales al recurentei-pârâte a fost prezent la termenul la care apelul a fost dezbătut în fond şi a putut formula concluzii orale, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. în susţinerea obligaţiei instanţei de a amâna pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, nefiind îndeplinite premisele incidenţei acestui text legal.

În aceste condiţii nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare nici prin prisma dreptului naţional şi nici prin prisma art. 6 din CEDO.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, sub un prim aspect, faptul că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de 1864, deoarece instanţa de apel nu a dat eficienţă clauzelor contractuale care impuneau încheierea unui act adiţional pentru modificările şi completările solicitate de Contractor, respectiv pentru lucrările aferente facturilor proformă nr. 1004 şi nr. 1001.

Instanţa de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 prin raportare la probatoriul administrat în cauză, anume corespondenţa electronică dintre părţi, căreia instanţa de apel i-ar fi dat o relevanţă greşită în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că argumentele recurentei-pârâte nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză şi a decelat voinţa reală a părţilor pe parcursul relaţiei contractuale, reţinând intervenirea unei înţelegeri a părţilor, care au înţeles să modifice contractul într-o formă simplificată.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuţie şi cu privire la posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului în lipsa unei cereri reconvenţionale sau a invocării compensaţiei legale. Instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă urmăreşte, în realitate, stabilirea unei alte situaţii de fapt, la care să se aplice dispoziţiile legale privind excepţia de neexecutare a contractului.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că, nu a pretins contravaloarea cheltuielilor efectuate de aceasta pentru remedierea lucrărilor necorespunzătoare, ci doar a arătat instanţei că a fost nevoită a finaliza cu alţi agenţi economici lucrările nefinalizate sau executate necorespunzător de către intimata-reclamantă, precum şi faptul că, potrivit contractului, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, Contractorul pierde dreptul la încasarea preţului integral al contractului ("preţul fix").

Recurenta nu ţine seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că intimata-reclamantă a solicitat plata lucrărilor executate, în conformitate cu dispoziţiile art. 40.4 din convenţia părţilor, iar pe de altă parte, că executarea necorespunzătoare sau cu întârziere, invocată de pârâtă sub forma excepţiei de neexecutare a contractului, deschide dreptul la despăgubiri, dar această susţinere nu este un simplu mijloc de apărare, ci presupune o atitudine activă. A mai reţinut instanţa de apel că, fiind nevoie, în mod evident, de o determinare judiciară a contravalorii viciilor şi a materialelor suplimentare folosite, este necesar ca aceste susţineri să îmbrace forma unei cereri care învesteşte instanţa şi nu a unor simple apărări.

În urma interpretării probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamantei i se cuvine, conform contractului, plata procentuală, în raport cu lucrările executate.

Or, argumentele aduse de recurenta-pârâtă în sprijinul acestei critici gravitează, pe de o parte, în jurul premisei străine de reţinerile instanţei de apel, anume că intimata-reclamantă ar fi solicitat preţul integral al contractului, iar nu doar preţul lucrărilor efectiv executate, iar pe de altă parte, în jurul ansamblului probator administrat în faţa celor două instanţe devolutive (înscrisuri, corespondenţă, expertize, susţinerile părţilor), recurenta-pârâtă urmărind să demonstreze, contrar situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, pe de o parte, că pretenţiile reclamantei cuprinse în cele 3 facturi proformă nu conţin doar contravaloarea lucrărilor executate, iar pe de altă parte, că lucrările fie au fost executate necorespunzător, fie nu au fost executate.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, devolutive, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Faptul că prima instanţă de control judiciar a infirmat soluţia primei instanţe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenţei unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la penalităţile contractuale, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă a invocat doar în mod formal dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât, în realitate, tinde la reevaluarea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la data scadenţei şi data plăţii situaţiei de lucrări nr. 15.

Instanţa supremă nu poate reţine nici argumentele recurentei privind faptul că partea care invocă excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi obligată la daune moratorii, întrucât, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, incidenţa acestei excepţii nu a fost reţinută de instanţa de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.032,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 30 octombrie 2020 şi deciziei civile nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.032,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.