Revocation damages award quashed and remanded for exceeding contractual-liability limits.

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nelegalitatea art. 5 lit. a) din Decizia nr. 1 din 15.01.2020 a consiliului de administraţie al pârâtei, prin care reclamantului i s-a revocat mandatul deţinut prin contractul nr. x din 04.11.2019.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor interese reprezentând remuneraţia brută fixă lunară de 16.429,5 RON începând cu data revocării nelegale a mandatului din data de 15.01.2020 până la data repunerii în funcţie, precum şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de 100.000 RON pentru daune morale cauzate de afectarea imaginii publice proprii, a demnităţii, a onoarei şi a reputaţiei, prin revocarea intempestivă şi nemotivată a mandatului reclamantului, fără a se arăta vreo neconformitate a activităţii acestuia.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele solicitate, calculate de la momentul introducerii prezentei acţiuni şi până la momentul plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborate cu prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, art. 1270 şi art. 1535 C. civ.

La data de 12.08.2020, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a învederat ca înţelege sa modifice capătul 2 al cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită plata daunelor interese până la data repunerii în funcţie sau până la împlinirea termenelor contractuale stabilite în clauza 3.1 din contractul de mandat nr. x din 04.11.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1473 din 27.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Prin decizia nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant, a fost anulată sentinţa atacată şi în evocarea fondului, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. să plătească reclamantului A. suma de 164.295 RON, reprezentând daune-interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON, aferente perioadei 15.01.2020-16.11.2020, pentru revocarea nelegală a mandatului de director general al reclamantului şi dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de 164.295 RON, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17.02.2020) şi până la data plăţii efective.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.033,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe şi în apel.

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a unor despăgubiri în sumă de 100.000 RON pentru daunele morale suferite.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate.

În aprecierea recurentei instanţa de apel în mod greşit a anulat hotărârea primei instanţe, luând în considerare o presupusă excepţie a inadmisibilităţii ridicată în faţa instanţei de fond, care a determinat soluţia primei instanţe.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât a analizat legalitatea unui fapt juridic pentru care existau alte instrumente procedurale.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de prim control judiciar reţine în cuprinsul deciziei atacate faptul că acest "consiliu de administraţie şi-a depăşit atribuţiile legale, de vreme ce s-a substituit rolului unei instanţe judecătoreşti de a judeca acţiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea 31/1990", pentru ca ulterior să reţină că "un consiliu de administraţie nu poate avea atribuţii AGA şi nici nu se poate substitui puterii judecătoreşti cu privire la constatarea ca «nul» a unui act juridic care a intrat în circuitul juridic civil".

Recurenta apreciază că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1 din 15.01.2020 s-ar fi stabilit nelegalitatea unei Hotărâri AGA, întrucât, în realitate, prin această decizie, consiliul de administraţie revocă un act propriu şi invocă o nulitate în cuprinsul unui act emis tot de acesta, nu de adunarea generală a acţionarilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, întrucât intimatul a avut calitatea de administrator interimar cu atribuţii restrânse privind conservarea activităţii societăţii, nefiind numit în condiţiile dispoziţiilor legale evocate. Prin urmare, administratorii care nu au fost numiţi în temeiul O.U.G. nr. 109/2011 nu pot forma un consiliu de administraţie per se.

Mai arată recurenta că decizia de revocare a mandatului de directorul general al intimatului a fost motivată de lipsa capacităţii consiliului de administraţie, respectiv prin lipsa calităţii de administrator deplin, în sensul O.U.G. nr. 109/2011, care, de altfel, cunoştea normele din acest act normativ.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a motivat în mod neechivoc decizia recurată, ci prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale evocate şi a limitelor cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta consideră că instanţa de apel confundă motivele de revocare ale unui act care stă la baza încheierii contractului de mandat cu motivele de revocare ale mandatului.

Recurenta arată că nu orice motiv de revocare care nu este menţionat în contractul de mandat este fără justă cauză.

Referitor la plata dobânzii legale, nu poate fi admisă, în lipsa punerii în întârziere şi a unui titlu aferent pretenţiilor formulate.

Prin întâmpinarea formulată la 30.09.2022, intimatul A. a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, excepţia nulităţii fiind respinsă la termenul de judecată din 6 decembrie 2022.

Cauza a fost înregistrată la 4 august 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţia din 1 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, cu majoritate, va admite recursul pentru următoarele considerente:

Cu privire la cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că reclamantul (intimat în cauză) s-a adresat instanţei prin acţiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată societatea pârâtă (recurenta) la plata unor daune-interese, urmare a revocării sale lipsite de justă cauză din funcţia de director general.

Recursul are ca obiect decizia pronunţată de instanţa de apel care a admis calea de atac a reclamantului, a anulat sentinţa atacată şi, în evocarea fondului, a admis cererea de chemare în judecată în parte, fiind obligată pârâta la plata daunelor-interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON aferente perioadei 15 ianuarie 2020 - 16 noiembrie 2020, cu dobânda legală penalizatoare de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17 februarie 2020) şi până la data plăţii efective, fiind respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Recurenta-pârâtă a declarat calea extraordinară de atac a recursului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privind depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, care, în raport de conţinutul criticilor formulate, va fi reîncadrat, din oficiu, în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, de asemenea motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, precum şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei ce vor fi analizate prin considerentele următoare se referă la interpretarea greşită a cererii de chemare în judecată, deci la limitele procesuale ale învestirii şi la cadrul judecăţii în drept, la echivocul motivării deciziei atacate, la interpretarea greşită de către instanţa de apel a Deciziei Consiliului de administraţie nr. 1 din 15 ianuarie 2020, în sensul că ar fi stabilit nelegalitatea unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor şi la confuzia motivelor de revocare a mandatului reclamantului deduse judecăţii cu motivele revocării actului care a stat la baza încheierii contractului de mandat, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reţine că în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului de director general, instanţa era învestită cu verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, ceea ce implica analiza îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiţionează.

Astfel, revocarea mandatului nu putea fi abuzivă, adică efectuată cu scopul de a vătăma ori păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

În aceste repere teoretice, instanţei îi revenea sarcina evaluării raporturilor juridice de mandat prin care se realizează dreptul subiectiv de reparaţie recunoscut reclamantului de art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011.

Înalta Curte reţine că pe lângă caracterul intempestiv al revocării din funcţia de director general în care fusese desemnat provizoriu şi neîncadrarea în motivele din contract de încetare, argumentul - cheie căruia instanţa îi conferă greutate în construcţia raţionamentului logico-juridic privind nelegalitatea vădită a măsurii de revocare, reţinute ca atare în dispozitiv, este dat de constatarea că emitentul Deciziei nr. 1 din 15 ianuarie 2020 şi-ar fi depăşit atribuţiile legale şi statutare, respectiv "s-a substituit rolului unei instanţe judecătoreşti de a judeca acţiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea nr. 31/1990, pronunţându-se în sensul nelegalităţii hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor nr. 4 din 18 iulie 2019".

Înalta Curte formulează observaţia că prin Decizia Consiliului de administraţie nr. 1 din 15 ianuarie 2020 nu s-a revocat mandatul acordat reclamantului în baza prevederilor art. 9.1 lit. b) din convenţia încheiată cu acesta, respectiv pentru motivele ce ţin de neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a contractului în exercitarea funcţiei de director general, aspect necontestat în cauză.

Motivarea revocării, astfel cum rezultă expres din conţinutul deciziei consiliului de administraţie a fost legată de nelegalitatea procedurii de desemnare a directorului general. Astfel, "nulitatea" mandatului reclamantului revocat din funcţie era derivată din nelegalitatea hotărârii consiliului de administraţie care l-a procedat în mod necesar.

Prin urmare, scopul declarat al revocării reclamantului a fost acela al intrării în legalitate a administrării societăţii.

Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt necontestată în cauză, în sensul că recurenta-pârâtă este o societate cu capital integral de stat, care având statut de întreprindere publică potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2011 intră sub incidenţa acestui act normativ privind guvernanţa întreprinderilor publice şi care cuprinde dispoziţiile legale instituite pentru ocrotirea unor interese generale, astfel cum aceste interese generale sunt evidenţiate în preambulul acestui act normativ.

În examinarea modului de organizare şi funcţionare a acestei întreprinderi publice, în concursul dintre legea specială şi cea generală, incidenţa normelor speciale este implicită.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, consiliului de administraţie îi revine atribuţia directă a numirii şi revocării directorilor, concordant prevederilor stabilite, inclusiv prin art. 9 lit. i) din contract, mandatul provizoriu al reclamantului fiind prelungit pentru o perioadă de cel mult 12 luni.

Criticile recurentei-pârâte circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nerespectarea cadrului procesual al învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, prin care s-au determinat limitele acţiunii, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în apel limitele efectului devolutiv fiind determinate în temeiul art. 478 C. proc. civ. de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, acţiunea are drept cauză revocarea mandatului de director al reclamantului, apreciată ca abuzivă, fără însă a se susţine de către reclamant şi depăşirea legalităţii în privinţa constatărilor legate de modul de constituire a consiliului de administraţie, potrivit art. 641 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 (privind durata mandatului administratorilor desemnaţi provizoriu şi competenţele acestora).

Astfel, reclamantul face referire în descrierea împrejurărilor care au condus la măsura revocării sale la "posibila" lipsă a capacităţii de exerciţiu a consiliului de administraţie, dar numai pentru a se prevala de calitatea sa de terţ în justificarea acţiunii în despăgubire.

Instanţa de apel, în legitimarea analizei sale, face trimitere la argumentarea reclamantului din cererea de chemare în judecată, din care citează că "un consiliu de administraţie nu poate avea atribuţiile unei adunări generale a acţionarilor şi nici nu se poate substitui puterii judecătoreşti" cu referire la constatarea ca nul a contractului de mandat al reclamantului şi, deci, nu la constituirea consiliului de administraţie prin adoptarea hotărârii adunării generale a acţionarilor, la care se raportează în mod greşit instanţa prin decizia recurată.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, Înalta Curte mai reţine şi că motivarea sentinţei pronunţate de prima instanţă a fost întemeiată pe principiile cu caracter special din legea societăţilor, instanţa de apel raportându-se în mod greşit la regulile de procedură privind invocarea excepţiilor.

Limitele procesuale fiind stabilite prin regulile fixate de lege în funcţionarea societăţilor (art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 face trimitere la dispoziţiile Legii societăţilor nr. 31/1990), sub pretextul verificării legalităţii măsurii de revocare a mandatului reclamantului, instanţa nu se putea substitui controlului ce revine adunării generale a acţionarilor societăţii, constatare corectă a primei instanţe ce nu a avut forma unei excepţii de procedură în temeiul art. 248 C. proc. civ., cum se reţine greşit prin decizia recurată, toate capetele de cerere fiind respinse ca nefondate prin sentinţă.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii recurate se regăsesc considerente lipsite de coeziune logică, instanţa nereuşind să îşi expună într-o manieră clară şi corectă argumentele avute în vedere la adoptarea soluţiei, în condiţiile neîndeplinirii exigenţelor privind motivarea hotărârii potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. neputându-se susţine nici temeiurile în raport cu care s-a pronunţat decizia recurată.

Instanţa de apel, în virtutea precizărilor de la termenul de judecată din 3 iunie 2022, reţine incidenţa art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. Acesta permite corectarea formulării petitelor incorecte ori ambigue din cererea de chemare în judecată, doar că instanţa nu ajunge la concluzia ataşării la pretenţiile băneşti formulate de reclamant şi a unei pretenţii secundare, ci dimpotrivă, reţine că solicitarea din acţiune de constatare a nelegalităţii art. 5 lit. a) din Decizie nr. 1 din 15 ianuarie 2020 a Consiliului de administraţie privind revocarea reclamantului era presupusă ca antecedent logic în soluţionarea acţiunii în despăgubire, prin urmare era circumscrisă cauzei acţiunii.

Deşi nu avea semnificaţia unei modificări a cadrului procesual în apel, potrivit hotărârii prealabile nr. 28/2015 a instanţei supreme, publicate în Monitorul Oficial nr. 772 din 16 octombrie 2015, această explicitare nu este valorificată unitar în soluţionarea cauzei prin decizia recurată.

Astfel, în justificarea admiterii apelului şi anulării sentinţei instanţa reţine nelegalitatea soluţiei privind cererea reclamantei de constatare a nelegalităţii art. 5 lit. a) din Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020, în timp ce în cuprinsul considerentelor alocate evocării fondului se reţine că reclamantul nu a înţeles să învestească instanţa, în această pricină, cu un asemenea capăt de cerere.

Stabilindu-se cadrul judecăţii, urmare a criticilor aduse prin apelul reclamantului soluţiei primei instanţe - care motivase că nici nu se putea solicita controlul judecătoresc asupra deciziei consiliului de administraţie, întrucât nelegalitatea putea fi constatată numai de către adunarea generală a acţionarilor - instanţa de apel reţine că reclamantul nu a învestit instanţa cu anularea ori desfiinţarea parţială a unei decizii a consiliului de administraţie.

Cu toate acestea, contrazicându-şi propriile considerente, instanţa de apel procedează la verificarea voinţei sociale exprimate prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, prin care au fost desemnaţi patru dintre administratorii provizorii ai societăţii, de asemenea a componenţei consiliului de administraţie care a prelungit mandatul reclamantului şi, mai departe, procedează la cenzurarea constatării prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020 că au fost încălcate dispoziţiile art. 641 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, instanţa de apel efectuând un veritabil control al conformităţii legale a actului intern al organului de administrare al societăţii recurente, chiar dacă nu există şi un corespondent sau o soluţie în dispozitivul deciziei recurate.

De altfel, instanţa de apel care aplică prezumţia de validitate a hotărârii AGA, în absenţa contestării acesteia în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, nu explică de ce nu aplică aceeaşi prezumţie şi hotărârii adoptate de consiliul de administraţie, în ipoteza neactivării mecanismelor exclusive de control şi supraveghere aparţinând persoanei juridice.

În analiza motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile incidente din O.U.G. nr. 109/2011, Legea societăţilor nr. 31/1990, precum şi din C. civ. privitoare la mandat, Înalta Curte reţine pentru început că voinţa socială de desemnare în funcţie a directorului, exprimată în acest caz prin hotărârea consiliului de administraţie, care are atribuţii de reprezentare a societăţii în raporturile stabilite cu directorul general al societăţii îşi găseşte expresia juridică în contractul de mandat, act juridic bilateral ce pune în acord voinţa socială cu cea a persoanei desemnate ca director general, acţiunea fiind soluţionată în aceste coordonate proprii responsabilităţii contractuale.

În contextul procesual şi normativ al răspunderii contractuale, instanţa era îndrituită să verifice susţinerile părţilor aflate în litigiu, într-un echilibru al analizei, pentru a stabili dacă erau întrunite condiţiile răspunderii, inclusiv dacă era cazul unei invocări a propriei culpe a societăţii pârâte în legătură cu activitatea de administrare, precum şi dacă reclamantul, la rândul său, parte a organelor de administrare ale societăţii trebuia şi putea să cunoască prevederile statutare privind existenţa şi limitele puterilor mandatarului.

Înalta Curte reţine că sunt întemeiate susţinerile recurentei privind neobservarea efectelor juridice care constituiau premisa analizei, în sensul că prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020 - ce nu conţine nicio referire la hotărârea adunării generale - s-a revocat hotărârea anterioară a consiliului de administraţie nr. 15 din 4 noiembrie 2019 (de aprobare a prelungirii mandatului de director general), iar constatării ca nul a mandatului reclamantului nu i s-au dat efecte retroactive, ci ale unei revocări din funcţie cu efecte viitoare.

În cadrul considerentelor care sprijină în mod direct soluţia de admitere a acţiunii, instanţa nu îşi putea extinde analiza de la justa cauză a revocării mandatului reclamantului, la statuarea asupra presupusei depăşiri a puterilor statutare ale organului de administrare şi a intrării acestuia în domeniul de decizie al adunării generale a acţionarilor, cu încălcarea dispoziţiilor procedurale şi a regulilor de drept instituite prin art. 114 şi art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, hotărârea consiliului de administraţie este un act care produce efecte în ordinea internă a societăţii, iar instanţa nu a fost învestită cu analiza unui conflict între aceste organe societare.

Instanţa, invocând poziţia ierarhică de superioritate a adunării generale şi prezumând că hotărârea nu exprimă voinţa societăţii, a reţinut caracterul ilicit al acesteia, motivând că organul de administrare s-ar fi pronunţat în sensul nelegalităţii unei hotărâri anterioare a adunării generale ordinare a acţionarilor (de desemnare a patru membri ai consiliului de administraţie) şi chiar s-ar fi substituit, astfel, rolului unei instanţe judecătoreşti de a judeca acţiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Procedând astfel, instanţa a analizat un raport juridic dintre acţionari şi administratori, ca organe ale societăţii, care excedează cadrul legal al învestirii prin acţiunea în răspundere contractuală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost numit director general din afara consiliului de administraţie.

Confirmând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că instanţa nu a observat corespunzător distincţia între motivele de revocare a actului care a stat la baza prelungirii mandatului de director general al reclamantului şi motivele revocării acestuia care formau cauza acţiunii.

Totodată, instanţa de apel nu a lămurit în mod corect în temeiul art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 1431 din Legea nr. 31/1990 şi art. 2031 C. civ. nici măsura în care părţile în litigiu au delimitat sau nu în conţinutul contractului de mandat, situaţiile în care revocarea mandatului provizoriu ar fi fost considerată cu justă cauză şi pârâta nu ar fi datorat despăgubiri, dreptul mandantului de a proceda oricând la revocarea mandatarului neputând fi limitat, cu consecinţa că revocarea putea să intervină şi în cazul altor situaţii, în afara celor enumerate în cuprinsul contractului încheiat cu reclamantul.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 şi a art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. împotriva deciziei nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului reclamantului, aceleiaşi instanţe, urmând a se avea în vedere şi prevederile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. împotriva deciziei nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.

Opinie separată

Am opinat în sensul respingerii recursului ca neîntemeiat din următoarele considerente:

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe 3 motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,6 şi 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată vizează excepţia inadmisibilităţii neinvocată în faţa instanţei de fond, analizată ca motiv de nelegalitate de instanţa de apel, fără ca acest motiv să fi fost invocat în cererea de apel, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prioritar, trebuie menţionat că aceste critici se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce se relevă de către recurentă constă în încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nu o reală depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti. Astfel, recurenta nu susţine că instanţa de apel ar fi săvârşit acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească, neinvocându-se deci vreo incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Critica vizând depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel este neîntemeiată.

Astfel, în cererea de apel, s-au formulat critici de nelegalitate a sentinţei primei instanţe relative la respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, susţinându-se pe de o parte că nu a fost invocată vreo excepţie de inadmisibilitate a acestuia nici de către pârâtă şi nici de instanţă din oficiu, lipsind apelantul - reclamant de posibilitatea formulării de apărări sub acest aspect, precum şi de a propune probe faţă de o astfel de constatare. S-a invocat faptul că declararea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, fără a fi invocată şi pusă în dezbaterea părţilor excepţia inadmisibilităţii a dus la încălcarea dreptului la apărare.

Raportându-se la aceste critici, instanţa de apel a constatat că prin niciunul dintre actele de procedură depuse la dosarul de fond de către părţile litigante, nu s-a invocat inadmisibilitatea cererii reclamantului de constatare a nelegalităţii art. 5 lit. a) din decizia nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie, precum şi faptul că nici instanţa de prim grad de jurisdicţie nu a invocat şi nu a pus în discuţie vreo astfel de chestiune decisivă în argumentarea soluţiei adoptate prin sentinţa apelată. În consecinţă, instanţa de apel a constatat încălcarea principiilor rolului activ al instanţei, contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Aplicând dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a reţinut cauza spre judecare în fond.

Rezultă din cele expuse anterior că apelantul a invocat prin cererea de apel aspecte de nelegalitate privitoare la respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, astfel că este neîntemeiată critica recurentei în sensul depăşirii limitelor învestirii instanţei de apel cu analiza acestor aspecte.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a criticat analiza de către instanţa de apel a legalităţii "unui fapt juridic pentru a cărui constatare existau alte instrumente procedurale." În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a expus considerentele instanţei de apel potrivit cărora Consiliul de Administraţie şi-a depăşit atribuţiile legale, de vreme ce s-a substituit rolului unei instanţe judecătoreşti de a judeca acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, precum şi considerentele potrivit cărora un Consiliu de Administraţie nu poate avea atribuţii AGA şi nici nu se poate substitui puterii judecătoreşti cu privire la constatarea ca nul a unui act juridic care a intrat în circuitul juridic civil.

Aceste critici se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta vizând de fapt aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu consecinţa analizării unei cereri care nu poate face obiectul controlului judecătoresc, respectiv legalitatea deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie.

Acest motiv de casare este nefondat.

Prealabil, se cuvine a fi menţionat că acest motiv de casare vizează soluţia instanţei de apel adoptată în evocarea fondului după admiterea apelului şi reţinerea cauzei spre judecare, astfel că nu este apt să ducă la casarea deciziei recurate în totalitatea sa, respectiv şi a soluţiei de admitere a apelului şi a anulării sentinţei instanţei de prim grad.

Apoi, se impune a se reţine că instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., precizate prin decizia cu caracter obligatoriu nr. 28/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a lămurit limitele judecăţii în prima instanţă, arătând că în motivarea cererii introductive, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata unor daune-interese în echivalentul remuneraţiei brute fixe lunare de 16.429,5 RON, pentru perioada menţionată expres, invocând faptul că revocarea mandatului său de director general a survenit abuziv, intempestiv, fără justă cauză, nelegal "în raport de prevederile art. 21 alin. (3) din cadrul O.U.G. nr. 109/2011 coroborate cu prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990".

În alţi termeni, a constatat că reclamantul nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere vizând anularea/desfiinţarea parţială a unei decizii a Consiliului de Administraţie, ci a susţinut că cererea sa de plată a daunelor-interese şi a daunelor morale pentru revocarea intempestivă şi fără justă cauză a mandatului de director general se fundamentează pe nelegala şi netemeinica revocare din funcţie de către Consiliul de Administraţie.

Astfel, în aceste limite, instanţa de apel a analizat motivele care au dus la revocarea mandatului directorului general şi a stabilit că revocarea a avut loc înainte de expirarea termenului prevăzut în contractul părţilor, fiind astfel intempestivă, că atât legea specială (O.U.G. nr. 109/2011), cât şi cea generală (Legea nr. 31/1990 şi C. civ.) prevede dreptul la plata de daune-interese atunci când revocarea a fost fără justă cauză, însă legea specială trimite la clauzele contractului de mandat. Apoi, a constatat că, potrivit contractului de mandat, revocarea putea avea loc doar din motive de neexecutare/executare necorespunzătoare a contractului şi, constatând că nu este incident acest motiv de revocare, a procedat la analizarea motivului concret care a dus la revocarea mandatului, motiv situat în afara prevederilor contractuale. Acest motiv a fost menţionat în decizia nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie, care a declarat nul şi a revocat contractul de mandat încheiat de societate cu reclamantul, ca o consecinţă a constatării lipsei capacităţii Consiliului de Administraţie care a semnat contractul de mandat de a-şi asuma calitatea de reprezentant în raporturile cu reclamantul. Lipsa capacităţii a fost fundamentată pe depăşirea duratei mandatului. Continuând raţionamentul, instanţa de apel a învederat că un act juridic care a intrat în circuitul civil - contractul de mandat - nu poate fi constatat ca fiind nul decât de instanţa de judecată, şi nu de Consiliul de Administraţie subsecvent celui care a semnat contractul. A conchis instanţa de apel în sensul că, bazată pe acest context factual, constatarea nulităţii contractului de mandat cu consecinţa revocării reclamantului, este fără justă cauză.

Este real că instanţa de apel a reţinut că un Consiliu de Administraţie nu se poate substitui puterii judecătoreşti cu privire la constatarea nulităţii actului juridic intrat în circuitul civil, însă acest argument a fost reţinut în analiza caracterului justificat/nejustificat al cauzei revocării mandatului reclamantului, motivul fiind invocat expres de reclamant ca făcând parte din legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, respectiv revocare şi daune-interese. Instanţa de apel nu a analizat nelegalitatea deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie şi nu a dispus anularea acesteia, stabilind generic că validitatea unui act juridic intrat în circuitul civil se poate stabili doar de instanţa de judecată şi nu de una dintre părţile contractante.

Aceleaşi sunt raţiunile pentru care instanţa de apel a învederat că un Consiliu de Administraţie nu poate stabili implicit ca fiind nelegală o hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor prin care s-a numit Consiliul de Administraţie, instanţa de judecată fiind singura abilitată de lege în acest sens.

În consecinţă, toate considerentele instanţei de apel referitoare la atribuţiile adunării generale a acţionarilor, ale consiliului de administraţie şi ale instanţelor de judecată au vizat contextul cauzal al revocării, în scopul stabilirii caracterului just sau injust al acesteia, instanţa de apel nepronunţându-se asupra legalităţii/nelegalităţii deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administraţie, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 132 alin. (2) şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, astfel că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, prin prisma reţinerii greşite a atribuţiilor consiliului de administraţie, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi la motivarea echivocă a hotărârii recurate - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Susţine recurenta că atribuţiile stabilite de art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 nu revin şi administratorilor interimari, un consiliu de administratori numit provizoriu având atribuţii doar de conservare a activităţii societăţii. Or, lipsa calităţii de administrator cu puteri depline conduce la lipsa capacităţii membrilor Consiliului de Administraţie de a alege un director general. În consecinţă, prin interpretarea extinsă dată de instanţa de apel normei juridice aplicabil, cât şi cererii de chemare în judecată, s-a aplicat greşit norma de drept invocată mai sus.

Cu privire la aceste critici se constată, pe de o parte că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a aplicat dispoziţiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, nefiind învestită cu verificarea modului de îndeplinire a atribuţiilor privind numirea şi revocarea reclamantului în funcţia de director general de către consiliul de administraţie, nici cu verificarea persoanelor îndreptăţite în acest sens, ori cu întinderea puterilor acestora, iar pe de altă parte, se constată că o astfel de analiză ar fi presupus chiar o verificare a legalităţii deciziei nr. 15/04.11.2019 a Consiliului de Administraţie, fapt prohibit de lege.

În ce priveşte interpretarea extensivă a acestei norme, prin recunoaşterea aceloraşi atribuţii şi consiliului de administraţie provizoriu, se constată, de asemenea, că instanţa nu a făcut o asemenea analiză, excedând limitelor învestirii.

Totodată, critica referitoare la motivarea echivocă a interpretării art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 şi a cererii de chemare în judecată este apreciată ca fiind lipsită de precizie, ambiguă şi fără temei, de vreme ce instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011.

A mai invocat recurenta aprecierea eronată a instanţei de apel a motivelor de revocare a mandatului, confundându-le cu cele care au determinat revocarea deciziei nr. 15/04.11.2019 a Consiliului de Administraţie. Astfel, prin revocarea acestei decizii au fost invalidate condiţiile preexistente încheierii contractului de mandat, constatându-se lipsa capacităţii de exerciţiu a Consiliului de Administraţie, astfel că prin această decizie nu s-a stabilit o cauză de încetare a mandatului, el fiind revocat pentru neîndeplinirea condiţiilor legale la data încheierii sale, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. A mai susţinut recurenta că măsura revocării nu a fost abuzivă.

Din analiza acestor critici rezultă lipsa precizării normei de drept substanţial interpretată sau aplicată greşit de instanţa de apel, astfel că motivul de casare prevăzut de punctul 8 a fost invocat formal. Apoi, nu există considerente incongruente, confuze sau străine de natura cauzei în decizia instanţei de apel, argumentele fiind expuse în mod logic, raţionamentul instanţei reliefând cauzele pentru care revocarea mandatului a fost apreciată ca fiind fără justă cauză.

Rezultă astfel că şi aceste motive sunt neîntemeiate.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează greşita obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens şi în lipsa punerii în întârziere pentru plata acestor sume.

Acest motiv de recurs nu a fost întemeiat în drept şi nici nu s-a precizat norma de drept substanţial aplicată greşit.

Cu toate acestea, se constată că instanţa de apel nu a aplicat greşit nici o normă de drept material, de vreme ce dobânda legală s-a acordat de la data formulării cererii de chemare în judecată, cu respectarea dispoziţiilor art. 1522 alin. (1) C. civ., punerea în întârziere putându-se realiza şi prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Pentru toate aceste motive, am considerat că se impune respingerea recursului formulat de Societatea Naţională a Apelor Minerale, decizia instanţei de apel fiind legală atât în ceea ce priveşte admiterea apelului şi anularea sentinţei apelate, cât şi în ceea ce priveşte soluţia adoptată în evocarea fondului.