Statute of limitations commencement for recovery of contractual overpayments triggered by audit authority findings rather than performance date

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 25 iunie 2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 de RON, reprezentând valoarea titlului de plată nr. x/04.08.2009 emis de A.N.R.P.

Prin sentinţa civilă nr. 7990 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 13 noiembrie 2020, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2021, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a IV-a Civile a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa soluţionării în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1166 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia prescripţiei, invocată prin întâmpinare; a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 86 din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 1166 din 28 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în mod greşit a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de societatea intimată.

Arată recurenta-reclamantă că înţelege să revină asupra aspectelor prezentate în apărările formulate anterior, în sensul că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control, că nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului A.N.R.P. o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului.

Mai arată recurenta-reclamantă că termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse a fost iniţial 30.04.2013, iar ulterior a fost modificat, din cauza dificultăţilor întâmpinate, în mai multe etape. Astfel, termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

În condiţiile date, recurenta-reclamantă precizează că este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor Curţii.

Având în vedere aspectele prezentate, în opinia recurentei-reclamate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu pot fi reţinute aspectele pe care le-a invocat, referitoare la efectul întreruptiv sau suspensiv al cursului prescripţiei ca urmare a constatării efectuate de Curtea de Conturi la nivelul anului 2013.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, în raport de art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă art. 451 alin. (2) statuează în sensul că instanţa poate, chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Recurenta-reclamantă apreciază că această prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară, cu cât acest onorariu urmează să îi fie opozabil părţii adverse.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită diminuarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, urmează să o respingă, constatând că recurenta-reclamantă a expus critici ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, în etapele procesuale anterioare s-a apreciat că, faţă de momentul naşterii raportului juridic dintre părţi prin contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ., aceste dezlegări fiind necontestate de către recurenta-reclamantă.

În aceste condiţii, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi la dispoziţiile art. 16 din acelaşi act normativ privind întreruperea curgerii termenului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte reţine că prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că termenul a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator.

Recurenta-reclamantă şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin decizia Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 a avut termen iniţial de îndeplinire la 30 aprilie 2013, termenul fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Instanţa supremă constată că prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă din perspectiva momentului de debut al prescripţiei extinctive, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

În cauză, acţiunea pentru recuperarea valorii de 500.000 RON, aferente titlului de plată nr. x din 4 august 2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curţii de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, deşi recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie, decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind aplicabilă şi în speţa de faţă.

Aşadar, nu prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nici data întocmirii deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la 28 iunie 2019.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute aspectele invocate de aceasta cu privire la efectul întreruptiv sau suspensiv al prescripţiei ca urmare a constatării efectuate de Curtea de Conturi, însă această critică este invocată în mod formal, fără a fi expuse argumente de nelegalitate.

De asemenea, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanţei de apel a vizat exclusiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se discuta în vreun fel atribuţiile legale ale Curţii de Conturi.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată - onorariul avocaţial - reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei civile nr. 86 din 19 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2022.