Consumer credit interest rate dispute resolved by withdrawal of lawsuit and annulment of lower court judgments

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, prin raportare la decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2010, în care a avut calitatea de reclamant, să se dispună următoarele:

1. Să se constate că, prin nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă şi aducerea la îndeplinire a obligaţiei de modificare a clauzei declarată nulă pe baza unei negocieri între părţi finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractului de credit nr. x/01.10.2007 cuantumul dobânzii este de 1,5% pe an, după primul an, pe întreaga perioadă de creditare.

2. Obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia înaltei Curţi, sume care au devenit certe şi lichide, reprezentând clauza privind dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în contractului de credit.

3. Obligarea pârâtei la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 şi în urma încetării, la emiterea noului grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii 1,5% pe an, după primul an, în contractul de credit.

4. Obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu data de 2 august 2016, reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută abuziv şi cuantumul dobânzii contractuale de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit.

5. Obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, precum şi la actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie, pentru sumelor încasate necuvenit:

5.1. cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul contractului de credit.

5.2. cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută abuziv începând cu data de 2 august 2016 şi cuantumul dobânzii contractuale de 1,2% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit.

6. Obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în valoare de 220.000 RON pentru prejudiciile cauzate onoarei şi demnităţii de faptele ilicite ale pârâtei.

7. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 3178 din 31 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea pârâtei privind cheltuielile.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pârâtă a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a cererii privind cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1098 A din 18 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3178 din 31 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să înceteze perceperea de dobândă în cuantum de 3,5% pe an; a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 64/01.10.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data de 9 noiembrie 2015; a obligat pârâta sa plătească reclamantului o sumă egală cu actualizarea cu rata inflaţiei aferentă monedei euro pentru sumele încasate cu titlu de comision de administrare conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 64/01.10.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la data de 9 noiembrie 2015.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

De asemenea, a respins apelul incident declarat de către apelanta-pârâtă, ca nefondat, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea acesteia privind cheltuielile de judecată în apel.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de completare a hotărârii formulate de apelantul-reclamant A. în cauza privind apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3178/31.10.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A., au formulat cereri de recurs, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub număr de dosar x/2018

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în subsidiar, casarea în parte a deciziei atacate şi, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecata, constând în onorariu de avocat.

În motivarea cererii de recurs, cu privire la primul capăt din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a calificat juridic acest prim capăt şi l-a interpretat în alt sens decât cel urmărit de către reclamant; totodată, a susţinut că s-a încălcat principiul disponibilităţii părţilor reglementat de art. 9 C. proc. civ., dar şi principiul rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ.

A susţinut că atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au considerat că a formulat o acţiune în realizare prin care a solicitat să se intervină asupra procentului de dobândă prevăzut în contract, în constituire de drepturi, deşi acest drept i-a fost negat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la momentul pronunţării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, cât şi de către instanţa civilă ce a soluţionat contestaţia la executare a intimatei-pârâte în cadrul dosarului nr. x/2016, deşi scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată a fost altul.

Pentru a-şi întemeia hotărârea, instanţa de apel a efectuat o "amplă motivare" prin redarea la paginile nr. 6-10 a unor pasaje consistente din cuprinsul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi din cuprinsul deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

În opinia recurentului, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că prin capătul de cerere nr. x din cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate că dobânda aplicabilă contractului este de 1,2% pe an şi, astfel, sa se intervină de către judecător în contract, concluzie la care s-a ajuns prin citarea din cuprinsul considerentelor deciziilor mai sus menţionate, facându-se abstracţie de toate motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi cererii de apel. În cuprinsul acestora fiind subliniată reaua-credinţă a băncii în eşuarea negocierilor şi a faptului că negocierile au fost încheiate cu o propunere finală a intimatei ce refuză orice fel de negociere directă cu recurentul, iar acţiunea cu care a fost sesizată instanţa este o acţiune în constatare, şi nu în realizare în sensul de a se interveni în contract, cum în mod eronat s-a afirmat.

Ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, a precizat recurentul, a fost ca instanţa să constate că, urmare a eşecului negocierilor dintre părţi (eşec determinat de exercitarea cu rea-credinţă de către intimată a dreptului la negociere, recunoscut prin hotărârea instanţei supreme), continuă să-şi producă efectele procentul de dobândă de 1,2% .

Deşi toată motivarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată a fost în sensul indicat mai sus, nici tribunalul şi nici instanţa de apel nu au dat eficienţă juridică celor învederate şi nu au pus în discuţie aspectele relatate, ci, dimpotrivă, s-a considerat că cererea este nefondată, deoarece niciunde în cuprinsul deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte nu a menţionat că în cazul eşecului negocierilor dintre părţi se aplică marja fixă de 1,2% şi totodată că cererea încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei amintite, care a statuat că nu se poate interveni în contractul de credit, iar instanţa nu poate aplica marjă fixă de 1,2%.

Instanţele de judecată devolutive nu au apreciat că prin primul capăt din cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate execitarea cu rea-credinţă, în mod abuziv, a dreptului la negociere, impunând, datorită poziţiei dominante pe care banca o are, clauze regăsite în actele adiţionale, ce s-au întocmit ca urmare a "negocierilor purtate între părţi" cu 204 persoane, fapt ce a generat eşecul negocierilor, moment de la care îşi produce efectele componenta de dobândă exprimată sub formă de puncte procentuale fixe, care a rămas pe deplin valabilă şi nu a fost anulată de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată era obligatorie atât pentru tribunal, cât şi pentru instanţa de apel, a mai arătat recurentul.

După redarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin pronunţarea asupra unei cereri cu care nu a fost învestită. De asemenea, greşita calificare a cererii de chemare in judecată de către instanţa de apel constituie o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, niciunei instanţe nefiindu-i permis să schimbe obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv scopul urmărit prin promovarea cererii.

Prin hotărârea instanţei de apel s-au încălcat cu rea-credinţă drepturile recunoscute de lege, deoarece o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, reprezintă lege pentru părţi.

Recurentul a arătat că instanţa de apel nu a fost învestită nici să modifice clauza, nici să o interpreteze în sensul ce poate avea un efect, potrivit prevederilor art. 978 C. civ. din 1864, nici să o interpreteze în favoarea celui care se obligă, potrivit prevederilor art. 983 C. civ., întrucât clauza privind dobânda nu este îndoielnică, ci clară şi precisă la acest moment.

Aceasta a fost anulată parţial de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa componentei de dobândă variabilă, iar în interiorul său continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,2%, ca urmare a eşecului negocierilor dintre părţi, eşec generat de exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor recunoscute intimatei.

Cu toate că prin motivarea instanţei de apel de la pagina 12, ultimul paragraf, s-a înlăturat critica adusă hotărârii primei instanţe, prin care în mod greşit aceasta a interpretat că s-a solicitat să se stabilească dobânda contractuală, motivarea instanţei de apel este contradictorie.

Recurentul a mai susţinut că, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au interpretat, capătul nr. 1 din cererea de chemare în judecată, rupând din context solicitările sale, ceea ce nu este permis fără a se pune în discuţie în prealabil intenţia, scopul urmărit sau clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Deşi, prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat părţile la o negociere reală şi efectivă a modului de determinare a dobânzii variabile, în realitate, intimata-pârâtă nu a avut nicio minimă intenţie de a respecta hotărârea instanţei supreme.

În aceste condiţii, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel, citând în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, a considerat că a solicitat instanţei să intervină în contractul încheiat între părţi sau să modifice contractul de credit, acest capăt de cerere nefiind lămurit pe deplin.

Într-o altă critică, recurentul a susţinut că, în mod nelegal, ambele instanţe devolutive au reţinut puterea de lucru judecat (efectul pozitiv al lucrului judecat) a deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, cu privire la îndeplinirea de către intimată a obligaţiei de negociere reală şi efectivă; de asemenea, a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare proprie conţinutului acestor hotărâri şi a adăugat la acestea.

Dezlegările instanţei de prim control judiciar sub acest aspect sunt nelegale, judecătorii din apel dând dovadă de superficialitate în tratarea cauzei, neanalizând câtuşi de puţin apărările invocate, deturnând şi adăugând la motivările pe care instanţele anterioare le-au pronunţat, motivări care sunt străine de aspectele de fapt reţinute prin hotărârea recurată.

Recurentul a susţinut că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a soluţionat şi s-a analizat contestaţia la executare îndreptată împotriva actelor de executare silită efectuate de către acesta şi ceilalţi consumatori la data de 25 ianuarie 2 2016 şi s-au analizat doar invitaţiile de negociere din 9 februarie 2016 şi ofertele pe care intimata le-a anexat acestor invitaţii; în funcţie de aceste elemente şi probleme de fapt instanţele de executare au analizat dacă recurentul deţinea la cel moment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

În opinia recurentului, decizia Tribunalului Bucureşti nr. 4945 din 12 decembrie 2017 nu analizează invitaţiile transmise în data de 8 februarie 2016 şi ofertele individuale anexate acestora, niciunde în cuprinsul hotărârii nefiind analizate negocierile dintre părţi.

Cum, în prezenta cauză, instanţa a fost învestită să constate că intimata-pârâtă şi-a exercitat abuziv drepturile prevăzute de lege, că a exercitat în mod abuziv poziţia dominantă pe care o are în raport cu consumatorii cu ocazia negocierilor de la C. din data de 15 februarie 2016 şi propunerea finală de negociere din data de 23 februarie 2016, că, în mod nelegal, a perceput dobânda variabilă anulată de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie până la data de 2 august 2016, că, ulterior acestui moment, a refuzat în mod abuziv invitaţiile recurentului la negociere individuală, că propunerile intimatei-pârâte transmise recurentului erau injuste din punct de vedere economic şi nu puteau fi acceptate, rezultă că aceste aspecte de fapt noi nu au fost niciodată avute în vedere cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2016

Astfel, problemele de drept dezlegate cu ocazia judecării dosarului nr. x/2016, a menţionat recurentul, sunt complet diferite faţă de drept cu care a fost învestită instanţa în prezenta cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Recurentul a opinat că nu există putere de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, efectul pozitiv al lucrului judecat, redând în cuprinsul cererii de recurs argumente în susţinerea acestei afirmaţii.

A mai arătat recurentul că însăşi motivarea instanţei de apel de la pagina 12 paragrafele 3 şi 4 se raportează la o altă situaţie de fapt, complet diferită de cea din prezenta cauză. Recurentul a menţionat că în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a reţinut culpa sa rezultând din lipsa iniţierii negocierii directe cu intimata-pârâtă şi nu a fost analizată negocierea propriu-zisă.

Or, nu se putea reţine în sarcina sa o culpă în negociere şi, pe cale de consecinţă, puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2016, în contextul în care hotărârile respective nu analizează nicio negociere, ci doar nişte invitaţii, negocierea având loc la un moment ulterior.

Recurentul a mai precizat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut culpa sa în negociere şi a respins primul capăt de cerere, încălcând astfel puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A subliniiat, totodată, că a fost încălcat principiui forţei obligatorii a contractului, nu a fost lămurită situaţia de fapt pe deplin, nu s-a analizat existenţa relei-credinţe a băncii în negociere, prin raportare la toate condiţiile negocierii, şi nu s-a analizat echilibrul contraprestaţiilor.

A arătat recurentul că nu s-a analizat de către instanţa de apel îndeplinirea de către bancă a obligaţiei rezultând din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 în sensul negocierii unei dobânzi variabile şi nu a unei dobânzi fixe.

Astfel, faptul că intimata-pârâtă a trimis invitaţii la negociere către toţi reclamanţii din acel dosar, nu statuează definitiv aducerea la îndeplinire a celor două obligaţii ce-i incumbă, conform titlului executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015.

Nici tribunalul, nici instanţa de apel nu au analizat dacă ofertele trimise de către intimata-pârâtă sunt în consonanţă cu decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 şi cu contractul încheiat între părţi.

Intimata-pârâtă nu a respectat linia directoare stabilită de către Înalta Curte, de a negocia real şi efectiv cu reclamantul o clauză privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de mai multe aspecte evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs.

În opinia sa, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de negociere reală şi efectivă, precum şi culpa reclamantului în negociere, invalidându-i dreptul de acţiune în justiţie în baza acestui temei, iar hotărârea instanţei de apel nu lămureşte pe deplin situaţia de fapt.

Consideră că instanţa de apel intervine în acordul de voinţă al părţilor, îi viciază consimţământul şi îl constrânge, împotriva voinţei sale, să accepte modificarea clauzei propuse de intimata-pârâtă privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, la acest moment clauză legală, în termenii şi condiţiile stabilite unilateral de bancă.

În atare situaţie, în opinia recurentului, instanţa de apel nu doar că intervine în mod nelegal, indirect, în contractul dintre părţi, dar totodată modalitatea în care intervine se circumscrie unei violenţe indirecte în sensul prevederilor art. 956 C. civ. din 1864 (actualul art. 1216), prin care instanţa de apel îi insuflă teama că singura modalitate prin care ar putea continua contractul de credit ar fi să accepte oferta intimatei-pârâte, cu consecinţa producerii unui dezechilibru semnificativ în propriul patrimoniu. Astfel, prin raportare la prevederile art. 953 C. civ. din 1864, consimţământul său nu este valid când este smuls prin violenţă.

În continuare, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii în privinţa efectelor negocierii.

Astfel s-a susţinut că, în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, contractul de credit nu a rămas rară clauza privind dobânda, după finalizarea negocierii între părţi fără consens.

Instanţa de apel a încălcat normele care reglementează efectele actului juridic, ale nulităţii absolute, prin neanalizarea motivelor invocate şi prin refuzul de a da eficienţă juridică textelor normative arătate.

Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi totodată conţine motive contradictorii.

Astfel, recurentul a arătat că, pe lângă lipsa de motivare şi motivarea contradictorie, deşi prin cererea de apel au fost aduse critici pe larg cu privire la negociere, condiţiile pe care a fost forţat să le accepte sub aspectul lipsei echilibrului contraprestaţiilor, inexistenţa unei negocieri reale, efective şi directe cu acesta, efectul eşecului negocierilor, momentul la care negocierea se consideră finalizată, lipsa echilibrului între contraprestaţiile părţilor, instanţa1 de apel nu a făcut o minimă analiză cu privire la aceste aspecte, considerând în mod nelegal că operează puterea de lucru judecat a deciziei nr. 4945/12.12.2017, hotărâre care nu analizează aceste critici ale sale.

În privinţa motivării contradictorii, susţine recurentul, aceasta rezultă cu puterea evidenţei din cele reţinute în decizia atacată la pag. 12, ultimul paragraf, în cadrul căreia instanţa de apel analizează criticile aduse de către acesta hotărârii primei instanţe, care a menţionat că nu poate stabili un procent de dobândă contractului şi că această solicitare ar fi nefondată.

Motivarea instanţei de apel este vădit contradictorie, deoarece a stabili nu este acelaşi lucru cu a constata, fiind două noţiuni distincte ce se circumscriu unor acţiuni distincte, stabilirea circumscriindu-se acţiunii în realizare, iar constatarea unei acţiuni în constatare.

Aceasta, dincolo de faptul că nu s-a solicitat nici să se stabilească şi nici să se constate un anume procent de dobândă contractuală, ci doar că îşi produce efectele clauza ce nu a fost anulată în procent de 1,2% începând cu al doilea an de contract, solicitare care nu are nicio legătură cu ce au soluţionat instanţele devolutive.

Motivare contradictorie se regăseşte şi la pagina 11 par. 9 - 10 din decizia recurată, în cuprinsul căreia instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că înalta Curte nu a prevăzut în decizia nr. 2123/20.10.2015 faptul că în situaţia în care negocierile dintre părţi eşuează se va aplica o dobândă egală cu marja fixă, iar, pe de altă parte, că acest aspect a fost deja dezlegat de către Tribunalul Bucureşti prin decizia nr. 4945/12.12.2017.

În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să se hotărască la care dintre cele două hotărâri se raportează, aceasta întrucât instanţa supremă nici măcar nu avea cum să raporteze la aspecte ulterioare negocierilor, ci doar a obligat-o pe intimata-pârâtă să realizeze o negociere reală şi efectivă, directă cu consumatorii, iar, pe de altă parte, decizia civilă nr. 4945/12.12.2017 nu analizează problema negocierii reale şi efective, şi constată o îndeplinire parţială a obligaţiei intimatei de a transmite invitaţii la negociere.

Totodată, motivarea apare cu atât mai contradictorie cu cât, în opinia instanţei de apel, contractul rămâne fără dobândă în cazul în care negocierile dintre părţi eşuează, aspect ce contravine puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Motivare contradictorie şi incompletă se regăseşte şi la pag. 12 par. 8-9 din decizia recurată, deoarece judecătorul se raportează la 2016 ca fiind anul în care s-ar fi putut finaliza negocierea, dar nu arată şi data la care s-ar fi putut realiza, dacă este vorba despre data de 9 februarie 2016, când intimata-pârâtă transmis invitaţiile la negociere şi aşa zisele oferte personalizate, sau data de 15 februarie 2016, când au avut negocierile colective la C., ori data de 23 februarie 2016, când intimata a transmis a doua propunere de dobândă de 3,5%, sau poate data de 2 iunie 2016, când recurentul a refuzat oferta intimatei-pârâte.

În drept au fost invocate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recurentul-reclamant a susţinut cu privire la capetele 2, 5.1 şi 6.1 din cererea de chemare în judecată următoarele:

Instanţa de prim control judiciar, prin citarea unor pasaje din considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015, justifică respingerea capătului 2 din cerere, fără a mai efectua o motivare personală, existând aprecieri ale judecătorului din apel doar cu privire la primul capăt de cerere, astfel că decizia recurată nu este motivată.

Din considerentele deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, rezultă, susţine recurentul, că, pe de o parte, Înalta Curte i-a recunoscut dreptul la restituirea clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, clauză nulă, dar, pe de altă parte, a dat posibilitatea intimatei-pârâte ca pe baza unei negocieri reale şi efective cu acesta, să îşi valorifice dreptul de a percepe o dobândă variabilă şi, prin cele trei oferte de dobândă fixă, intimata-pârâtă a renunţat de bună-voie la acest drept.

Apreciază recurentul că, deşi considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015 de la fila x paragrafele 1 şi 2 vizează fără echivoc situaţia celor 20 de contracte nesalvgardate cu privire la care, drept consecinţă a nulităţii părţile, urmează a stabili dobânda prin negociere, instanţa de apel, prin citarea acestor considerente ca temei de respingere a capătului nr. 2 din cererea de chemare judecată, consideră că această prevedere se aplică şi contractelor ce au în componenţa dobânzii şi o parte fixă, cum este cazul contractului încheiat cu acesta. Prin această dezlegare, a fost încălcată puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care i-a fost recunoscut dreptul la restituirea clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, clauză nulă, instanţa de apel considerând că o astfel de cerere nu poate fi primită.

Instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, considerând implicit că părţile se află în continuare în situaţia de la momentul pronunţării deciziei nr. 2123/20.10.2015.

Deşi acest aspect a fost criticat prin invocarea puterii de lucru judecat a deciziei arătate, instanţa de apel l-a analizat într-un alt sens, complet eronat, deturnând considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015 de la de către instanţa supremă.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a deturnat toate guvernează instituţia nulităţii absolute dar şi principiul puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti, şi 1-a obligat fără a menţiona expres, ci indirect, pentru a beneficia de nişte drepturi recunoscute de lege, să încheie, în contra voinţei sale, un act adiţional cu intimata-pârâtă.

Din această motivare deficitară a instanţei de apel reiese că, inclusiv în momentul în care ar solicita rezilierea contractului sau ar refuza oferta intimatei nu ar avea dreptul vreodată să beneficieze de restituirea sumelor pe care intimata pârâtă le-a încasat timp de 9 ani fără drept.

Modalitatea în care s-a interpretat cererea de chemare în judecată încalcă şi puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/25.0.2015, deoarece instanţa supremă, prin această hotărâre, a recunoscut supremaţia principiului restitutio in integrum şi nu a legat exigibilitatea dreptului de restituire de momentul încheierii de către recurent, împotriva voinţei mele, a unui act adiţional cu intimata-pârâtă.

Recurentul a învederat că modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cauza cu privire la capătul 2 din cererea de chemare în judecată încalcă şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, sub aspectul că alte persoane ce s-au aflat în situaţii identice cu acesta au beneficiat de hotărâri definitive şi irevocabile, prin care li s-au recunoscut drepturile şi li s-au acordat despăgubirile materiale rezultând din clauzele declarate nule absolut de instanţe.

În concluzie, recurentul a susţinut că se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. criticile formulate.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut cu privire la capetele 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată următoarele:

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată, nu a oferit o minimă motivare a acestuia, ci s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere inexistent, şi anume de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre procentul de 3,5% şi marja fixă de 1,2%.

În ceea ce priveşte capătul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a făcut din nou trimitere la dezlegările date de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010 şi de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, considerând că nu poate fi vorba despre încălcarea principiului restitutio in integrum, deoarece s-ar încălca puterea de lucru judecat a instanţei supreme.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere pe care nu l-a formulat prin cererea de chemare în judecată, şi anume obligarea intimatei-pârâte la restituirea diferenţei dintre procentul de dobândă perceput în mod unilateral de către intimata pârâtă în cuantum de 3,5% şi procentul marjei fixe de 1.2%, cu motivarea că dacă s-ar admite acest capăt de cerere ar însenina să se recunoască că dobânda, rămasă să producă efecte, ar fi egală cu marja fixă.

Or, din cererea chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa nu rezultă un asemenea petit.

Hotărârea recurată este nelegală deoarece prin admiterea capătului de cerere nr. x, prin care instanţa a obligat-o pe intimată sa înceteze să mai perceapă un procent de dobândă de 3,5%, emiterea unui grafic de rambursare (solicitat prin capătul nr. 4 din cerere) este obligatorie, întrucât numai în acest fel se poate verifica executarea şi îndeplinirea obligaţiei de către intimata-pârâtă.

Or, hotărârea instanţei de apel pune sub semnul tăcerii capătul nr. 4 din cerere, iar lipsa de motivare, atrage încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele menţionate, recurentul a susţinut că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, cu privire la capătul 7 din cererea de chemare în judecată că decizia recurată este insuficient motivată, cuprinde motive străine de natura pricinii, încalcă dreptul la un proces echitabil şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv condiţia referitoare la prejudiciu, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Recurentul a mai susţinut, în esenţă, că, motivarea deciziei recurate contravine normelor de aplicare a dreptului european, dar şi normelor de drept comunitar care au integrat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în categoria dreptului primar al Uniunii Europene.

Recurentul a expus motivele pentru care consideră că erau îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, prezentând aspecte doctrinare şi de speţă, susţinând, totodată, că instanţa de apel nu a făcut o minimă analiză a practicii din materie civilă, fiind cunoscut că practica instanţei supreme este obligatorie prin hotărârile CEDO şi pentru instanţele inferioare.

În concluzie, recurentul a apreciat aceste susţineri ca fiind subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimata B. S.A., prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare şi admiterea recursului declarat de reclamant.

Pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamant şi a admiterii apelului propriu, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sanţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 264 alin. (1) şi art. 478 C. proc. civ.

Consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu depăşirea limitelor cu care a fost învestită, întrucât reclamantul nu a invocat motivele reţinute de instanţă, ci motivul reclamantului a fost acela că, în opinia lui, dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%.

Ca efect al constatării că instanţa nu poate stabili un procent de 1,2%, întrucât s-ar înfrânge autoritatea de lucru judecat, apreciază că instanţa trebuia să respingă şi solicitarea accesorie de a se stopa perceperea cuantumului de 3,5%.

Or, instanţa de apel nu a analizat pretenţia din prisma motivelor invocate de reclamant, ci a considerat că "începând cu data de 2 august 2016 pârâta a instituit unilateral un cuantum al dobânzii de 3,5% pe an. Nu există niciun temei în lege, în contractul dintre părţi sau în decizia nr. x/20.10.2015 a instanţei supreme care să îi permită să procedeze în acest mod", (pagina 13, paragrafele 2-3 din decizia recurată).

Aşa fiind, se poate observa că instanţa nu a analizat motivul invocat de reclamant, respectiv că dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%, ci instanţa a analizat un alt motiv, cu depăşirea limitelor învestirii.

În plus, cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a mai arătat că, la data de 25.10.2010, reclamantul, în calitate de împrumutat (titular de credit) a acţionat banca în judecată, solicitând modificarea contractului de credit anterior menţionat, motivat de pretinsul caracter abuziv al clauzelor acestuia, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Cauza a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, litigiul fiind soluţionat irevocabil prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În luna februarie 2016 părţile au renegociat, astfel cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, derularea în continuare a contractului de credit în ce priveşte dobânda aplicabila creditului. Urmare a negocierilor, pentru creditul reclamantului, banca a implementat în luna august 2016 dobânda fixă de 3.5 pp pe an pe toata perioada creditării, astfel cum rezultă din graficul de rambursare.

Astfel cum a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a refuzat oferta finală de negociere, solicitând în continuare implementarea procentului de dobândă respins irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dovadă în acest sens fiind corespondenţa purtată cu reclamantul.

Recurenta-pârâtă a susţinut că şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile de negociere a dobânzii din contractele reclamanţilor din dosarul nr. x/2010, refuzul nejustificat al reclamantului din prezenta cauză de a accepta cel mai mic cuantum al dobânzii la creditele ipotecare existent actualmente în piaţa bancară din România neputând să îi fie imputat sub nicio formă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa CJUE din cauza Oros C269/19 referitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorului.

Dispunând obligarea sa la încetarea perceperii dobânzii de 3,5% instanţa de apel a nesocotit întreaga jurisprudenţa CJUE, inclusiv hotărârea pronunţată în cauza Oros C-269/19 care statuează obligaţia pentru instanţă de a acorda un nivel sporit de protecţie consumatorilor, paragraful 41.

Concret, prin decizia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul x/2010, dobânda variabilă a fost anulată, instanţa supremă nedispunând nimic provizoriu, până la negocierea părţilor, a fi perceput cu titlu de dobândă. Anularea dobânzii variabile nu presupunea lipsirea contractului de credit de dobândă, ci renegocierea acesteia de către părţi.

Or, singura valoare negociată a dobânzii care ar fi putut fi aplicată provizoriu, până la renegociere, este valoarea fixă a dobânzii de la debutul contractual.

În decizia recurată s-a reţinut nelegal că argumentul băncii pentru implementarea unei dobânzi provizorii de 3,5% este unul pur economic, şi nu juridic.

Nimic nu împiedică profesionistul la a acorda aceeaşi protecţie mai ridicată consumatorului, prin perceperea unei dobânzi inferioare semnificativ dobânzii negociate la debutul contractual.

Argumentul băncii este, aşadar, nu doar unul de ordin economic, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci unul juridic, ce ţine de dreptul european al consumatorilor, acordarea unui nivel sporit de protecţie a consumatorului fiind în conformitate cu Dreptul Uniunii.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul accessorium sequitur principale, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se critică pe calea recursului soluţia instanţei de apel prin care banca a fost nelegal obligată să restituie dobânda legală şi rata inflaţiei aferente unei obligaţii principale stinse prin executare voluntară anterior cererii de chemare în judecată.

După redarea dispoziţiilor art. 1469 alin. (1) C. civ., pârâta a susţinut că prin decizia recurată s-a reţinut că banca a restituit reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare percepute în baza contractului de credit în discuţie la data de 09.11.2015. Aşadar, instanţa de apel a avut cunoştinţă despre stingerea creanţei reclamantului împotriva intimatei (reprezentând comision de administrare), reclamantul însuşi recunoscând plata efectuată de bancă în noiembrie 2015.

Câtă vreme creanţa principală s-a stins prin plată, potrivit principiului accessorium sequitur principale, accesoriile (dobânzi şi rata inflaţiei) aferente respectivei creanţe urmează soarta principalului, fiind aşadar stinse prin plată la data de 6.11.2015, anterior sesizării instanţei în prezenta cauză.

Fiind stinsă creanţa principală, consideră că, în mod nelegal, instanţa de apel a dispus obligarea băncii la plata accesoriilor acestei creanţe stinse, motiv pentru care se impune reformarea deciziei din apel în sensul menţinerii soluţiei tribunalului de respingere integrală a cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său, instanţa de apel urmând a da eficienţă principiului accessorium sequitur principale în privinţa dobânzii legale şi ratei inflaţiei aferente comisioanelor restituite benvol.

Reclamantul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 2 martie 2022 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul- reclamant A. a depus punct de vedere la raportul întocmit.

Prin încheierea din 4 mai 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor.

Reclamantul A. a formulat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub număr de dosar x/2022

În argumentarea recursului, reclamantul A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de completare a deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, deoarece instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susţinut că, în speţă, cu toate că instanţa a respins apelul pe care l-a formulat, în cuprinsul hotărârii nu se regăseşte o minimă motivare cu privire la capătul de cerere nr. x prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea graficului de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,2%pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/01.10.2007.

Prin urmare, arată că a formulat cerere de completare, care a fost respinsă de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 1781A/05.11.2021, hotărâre pe care o consideră nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, soluţia fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de procedură.

Susţine că din coroborarea dispoziţiilor prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 477 şi art. 482 C. proc. civ., din acelaşi cod, rezultă că o sintagmă în cuprinsul dispozitivului hotărârii a cărei completare s-a solicitat în sensul "Menţine în rest dispoziţiile sentinţei apelate" nu este în măsură să acopere lipsa pronunţării asupra motivelor indicate punctual prin cererea de apel, motive care vizează capetele de cerere ce au fost soluţionate prin hotărârea apelată.

Prin apelul formulat, a susţinut recurentul, a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte dezlegarea capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată, şi cu toate acestea instanţa de apel nu a realizat o minimă motivare şi referire la acesta, mai ales că formularea lui era subsidiară capătului de cerere nr. x în modalitatea în care au fost redactate petitele cererii de chemare în judecată.

Obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României la art. 21 alin. (3), cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la art. 6 paragraf 1, în cauza Albina c României, instanţa europeană subliniind importanţa motivării unei hotărâri judecătoreşti, motivare care presupune analizarea reală a problemelor care i-au fost supuse. Omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi de a soluţiona, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate aceste două capete de cerere, nesocoteşte dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind încălcat dreptul recurentului-reclamant la un proces echitabil, întrucât nu poate exercita calea extraordinară de atac, recursul.

Prin nepronunţarea asupra acestui capăt de cerere hotărârea este nelegală deoarece prin admiterea capătului de cerere nr. x prin care instanţa a obligat-o pe intimata-pârâtă să înceteze să mai perceapă un procent de dobândă de 3,5%, emiterea unui grafic de rambursare devine obligatorie, deoarece numai în acest fel se poate verifica executarea şi îndeplinirea obligaţiei de către intimata-pârâtă.

Or, lipsa de motivare a hotărârii instanţei de apel atrage încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar şi a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speţă, instanţa de apel nu a efectuat o minimă motivare cu privire la capătul nr. 4 din cererea de chemare în judecată, iar pronunţarea asupra unui capăt de cerere ce nu s-a cerut nu poate constitui temei pentru respingerea unui capăt de cerere neanalizat.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei prin care i-a fost respinsă cererea de completare în considerarea faptului că respingerea capătului de cerere nr. x ar fi implicită şi ar rezulta din respingerea capătului de cerere nr. x, în opinia recurentului, această motivare este de natură să încalce principiul disponibilităţii procesului civil, deoarece a formulat un capăt de cerere separat şi subsecvent capătului de cerere nr. x şi nu capătului de cerere nr. 1.

A mai susţinut recurentul că nu se poate efectua o motivare implicită în cazul în care capetele de cerere au fost formulate diferit şi în considerarea unor alte aspecte şi argumente.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat sub aspectul caracterului subsidiar al capătului de cerere nr. x ca fiind dependent de capătul de cerere nr. x, cu atât mai mult cu cât recurentul a formulat capătul de cerere nr. x în subsidiar capătului de cerere nr. x şi nu capătului de cerere nr. 1.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 22 iunie 2022 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022 pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul x/2022, în temeiul art. 139 C. proc. civ. s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, având în vedere că cele două dosare se află în aceeaşi etapă procesuală, au aceleaşi părţi, iar între cauzele lor există o strânsă legătură.

La 14 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., iar, la 24 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus cerere de renunţare la recurs şi a învederat instanţei că este de acord cu cererea formulată de recurentul-reclamant.

Analizând actele şi lucrările dosarului, la termenul din 7 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat următoarele:

La 14 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

La 24 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus cerere de renunţare la recurs şi a învederat instanţei că este de acord cu cererea de renunţare la judecată formulată de recurentul-reclamant în dosarele conexate x/2018 şi y/2022

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al părţii, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Totodată, de vreme ce renunţarea la judecată în căile de atac va fi făcută, evident, după primul termen la care părţile au fost legal citate în prima instanţă, în toate cazurile renunţarea va fi condiţionată de acordul pârâtului.

În speţă, manifestarea de voinţă a recurentului, în sensul de a se renunţa la judecata cererii de chemare în judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al părţii, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instituit de prevederile art. 9 C. proc. civ.

Aşa fiind, constatând că recurentul-reclamant a declarat expres că renunţă la judecata cererii de chemare în judecată, având în vedere şi acordul intimatei-pârâte, conform art. 406 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs şi, în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va anula decizia civilă nr. 1098 A din 18 iunie 2021 şi decizia civilă nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va anula sentinţa civilă nr. 3178 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi va lua act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Potrivit art. 406 C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurentei-pârâte în sensul de a renunţa la judecata cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al părţilor, care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

În consecinţă, având în vedere cererea formulată de către recurenta-pârâtă, se apreciază îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 406 C. proc. civ., privind renunţarea la judecată, motiv pentru care, în raport de textul legal evocat, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act de renunţare la judecata recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează decizia civilă nr. 1098 A din 18 iunie 2021 şi decizia civilă nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează sentinţa civilă nr. 3178 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Ia act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Ia act de renunţarea pârâtei B. S.A. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.