Validity of accounting statements as acknowledgment of debt and survival of penalty clauses after expiration of written service contracts

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, la plata sumei de 190.817 RON, cu titlu de prejudiciu, şi Ia plata cheltuielilor de judecata.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, 1082, 1084 C. civ., art. 43, art. 46 Codul comercial.

Reclamanta a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, şi 190.817 RON, cu titlu de prejudiciu, actualizate cu coeficientul de inflaţie, începând cu data scadenţei ultimei facturi şi până la achitare.

În subsidiar, în măsura în care instanţa ar concluziona în sensul ajungerii la termen a contractului, a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 77.532 RON, debit principal, actualizat cu coeficientul de inflaţie de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la achitare; 38.766 RON prejudiciu (conform clauzei penale contractuale), actualizat cu coeficientul de inflaţie de la data scadenţei şi până la achitare; 304.192 RON cu titlu de debit principal, actualizat cu dobânda legală şi cu coeficientul de inflaţie de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la achitare.

În subsidiar, în măsura în care instanţa ar înlătura contractul şi clauza penală, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, actualizat cu dobânda legală şi cu coeficientul de inflaţie, începând cu data scadenţei fiecărei facturi şi până la zi.

Prin sentinţa civilă nr. 1232 12 mai 2015, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, a admis acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 381.635 RON, reprezentând debit principal, şi suma de 190.817, RON cu titlu de daune-interese, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.830 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru şi onorariu expert.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta societatea B. S.R.L., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 309/2021 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul formulat de apelanta pârâtă societatea B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., ca nefondat; totodată, a respins cererea de obligare a apelantei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluţionarea în prima instanţă a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în subsidiar, admiterea recursului, casarea cu reţinere a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinţei civile nr. 1232 din 12 mai 2015 şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecata ca nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata - în prima instanţa, apel şi recurs.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că decizia din apel a fost dată cu încălcarea pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate apărările pe care le-a invocat în faţa primei instanţe şi pe care le-a dedus judecăţii prin cererea de apel, nu a analizat niciuna dintre apărările sale în ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008, limitându-se doar la a da prevalenţă semnării celor doua extrase de cont de către administratorul statutar al societăţii.

În mod greşit, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe cele două extrase de cont pe care intimata le-a depus la dosarul cauzei, ignorând toate celelalte apărări pe care le-a formulat în cauză, atât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, cât şi prin cererea de apel şi, de asemenea, a soluţionat cauza preluând argumentele intimatei, fără să analizeze şi să combată apărările recurentei şi, mai ales, fără să arate propriul raţionament asupra cauzei deduse judecăţii.

Instanţa de apel şi-a însuşit în totalitate argumentele intimatei, fără să indice măcar mijloacele de proba care i-au întemeiat convingerea de a exclude situaţia de fapt rezultată din probele pe care pârâta le-a administrat în cauză, atât în faţă primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, respectiv înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori.

Faţă de aceste aspecte, se arată că decizia recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., o asemenea hotărâre, nemotivată în fapt şi în drept, impunând casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, chiar daca teoretic instanţa de apel s-a pronunţat pe fond, deoarece o motivarea lapidară şi strict formală nu permite exercitarea controlului judiciar.

Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) Constituţia României şi art. 6 alin. (1) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului ce consacra dreptul la un proces echitabil, invocându-se în acest sens Cauza Albina contra României.

Apoi, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru prestaţiile pretins a fi executate în perioada 19.03.2010-12.10.2010, în suma de 190.721.59 RON, cât si pentru accesoriile acestora - clauza penală, dobânzi şi actualizare cu rata inflaţiei, făcând o greşită aplicare în cauza a dispoziţiilor 3 şi art. 16 din Decretul - Lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit art. IV pct. 4.2. din contract, cele 6 facturi enumerate în cererea de recurs erau prescrise, în mod greşit, instanţa de apel nefăcând aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 167/1958, act normativ aplicabil la data emiterii facturilor prescrise, coroborat cu art. 12 din acelaşi act normativ. De asemenea, este în mod evident prescrisă şi suma solicitată cu titlu de prejudiciu aferent clauzei penale pentru facturile al căror debit principal este prescris.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "cele doua extrase de cont sunt acceptate fără rezerve de apelanta-pârâtă, care nu a formulat obiecţii faţă de niciunul dintre ele, fiind dovedită prin recunoaştere atât acceptarea facturilor, cât şi debitul pretins".

Semnarea celor doua extrase de cont, nr. 102/29.03.2012 şi nr. 80/27.03.2013, nu echivalează cu "o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripţia", astfel încât sa opereze întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de prevederile art. 16 alin. (1) C. civ. 1864.

Extrasele de cont sunt documente contabile şi nu atestă recunoaşterea executării obligaţiilor asumate prin contract de către intimata, astfel încât acelaşi extrase să reprezinte şi o confirmare a dreptului la plata acestora.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de distincţia clară între recunoaşterea contabilă a celor doua sume şi recunoaşterea juridică a datoriei, făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 167/1958, considerând în mod eronat că semnarea extraselor de cont reprezintă o "recunoaştere a dreptului la acţiune al reclamantei-intimate".

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. 1864 şi art. 46 Codul comercial, în condiţiile în care contractul de prestări servicii din 01.06.2008 şi-a încetat efectele la data de 30.06.2010.

În acest sens, s-a arătat că instanţele de fond au statuat în mod corect, iar niciuna dintre părţi nu a contestat, că efectele contractului de prestări servicii din 01.06.2008 au încetat de drept la 30.06.2010. Problema de drept soluţionată în mod greşit de către instanţele de fond este aceea că "după expirarea termenului contractual între părţi a continuat desfăşurarea aceloraşi raporturi juridice, în absenta unui contract întocmit în scop probator (negotium)".

Recurenta-pârâtă arată că, după data de 30.06.2010, era obligatorie încheierea unui nou contract de prestări servicii de către părţi, în vederea continuării raporturilor juridice dintre acestea, ceea ce nu s-a mai întâmplat, motiv pentru care nu mai poate să subziste în sarcina sa niciun fel de obligaţie după această dată şi nu pot fi incidente în cauza dispoziţiile art. 969 C. civ.. astfel cum, in mod greşit, a reţinut instanţa de apel; în atare situaţie, facturile nr. x, 41, 42, 46,49, 51, 58, 61 si 65, în valoare totală de 304.102,26 RON, nu au avut la bază niciun raport juridic între părţi, deci pârâtei nu îi incumbă obligaţia de plată a acestor facturi.

Se susţine că nu ne aflam în prezenta unui "contract comercial în formă simplificată", astfel cum în mod greşit s-a apreciat, deoarece părţile nu au derulat relaţii comerciale bazate pe comanda urmata de executare, ci au avut încheiat un contract care s-a derulat pe parcursul a doi ani şi care a încetat prin ajungerea la termen.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "pentru prestaţiile ulterioare datei de 30.06.2010, intimata-reclamanta face dovada raporturilor juridice în modalitatea prevăzuta de art. 46 Codul comercial, în vigoare până la data de 15.02.2013" şi, de asemenea, a făcut o greşită aplicare în cauză a acestei dispoziţii legale.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel a considerat că "toate facturile menţionate de intimata-reclamanta sunt facturi acceptate la plata, inclusiv cele emise după expirarea contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008", în condiţiile în care facturile respective nu au fost semnate sau stampilate de către administratorul legal al societăţii, astfel încât nu se poate reţine că ar fi fost acceptate la plata.

Încheierea unui nou contract nu a mai avut loc în anul 2010, pentru perioada ulterioară, tocmai din culpa reclamantei-intimate, care nu îşi îndeplinise obligaţiile asumate prin contractul din 01.06.2008. Aşadar, toate facturile emise după data de 30.06.2010 nu pot fi considerate ca atestând obligaţii de plata valabile, din moment ce nu mai exista contractul pe care se întemeiase relaţia comercială dintre cele doua părţi.

Recurenta a mai susţinut ca nu poate fi reţinut în cauză principiul comercial potrivit cu care "comanda urmată de executare înseamnă contract", aşa cum au procedat instanţele de fond, deoarece reclamanta-intimata nu a făcut dovada niciunei comenzi din partea societăţii pentru executarea unei prestări de către aceasta.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a respins solicitarea sa, în sensul administrării de noi probe, în vederea lămuririi situaţiei de fapt deduse judecăţii, respectiv a executării/neexecutării contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008, deci a aplicabilităţii art. 1073 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că obiectul contractului, prevăzut la art. II, nu este clar determinat şi nu identifică în mod expres serviciile care trebuiau prestate de către reclamanta-intimata.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că desfăşurarea contractului în forma simplificată între părţi, după data de 30.06.2010, nu contravine considerentelor sentinţei civile nr. 12063/09.10.2013, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2013, având ca obiect cererea recurentei de a se constata rezoluţiunea acestui contract, în condiţiile în care statuarea expresă a instanţei în acel dosar, în sensul că "acest contract şi-a încetat de drept efectele, prin ajungerea la termen, la data de 30.06.2010", a intrat in puterea lucrului judecat.

Critică recurenta şi greşita înlăturare a excepţiei de neexecutare a contractului de prestări servicii din 01.06.2008 de către reclamanta S.C. A. S.R.L., excepţie invocată de pârâtă, reţinându-se în mod eronat aplicabilitatea in cauza a dispoziţiilor art. 1073 C. civ.

Recurenta a arătat că intimata nu şi-a îndeplinit următoarele obligaţii asumate prin contractul de prestări servicii: nu a procedat la punerea la dispoziţie de client şi piaţă de desfacere pentru produsele comercializate de recurentă - art. 2.1. contract, teza I; nu a prestat serviciile necesare unei bune desfăşurări a activităţii de livrări intercomunitare sau export - art. 2.2 contract.

Prin facturarea acestor servicii s-a urmărit obţinerea anumitor sume de bani în avans, fără ca obligaţiile respective să fie efectiv executate de către reclamanta din prezenta cauza.

Recurenta a arătat că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 1184 din vechiul C. civ. şi că, în fapt, contractul de prestări servicii încheiat la data de 01.06.2008 constituia cadrul în care urmau să se deruleze relaţiile comerciale dintre părţi, iar acest contract-cadru trebuia detaliat pentru fiecare serviciu prestat in parte.

Or, asemenea contracte ulterioare nu există, tocmai pentru ca nu au fost executate obligaţiile asumate de reclamantă prin contractul-cadru din data de 01.06.2008.

Recurenta a mai susţinut că preţul contractului trebuia să fie determinat sau cel puţin determinabil prin clauzele contractuale, dar nu există nici o asemenea determinare în convenţia panilor.

Prin urmare, intimata-reclamantă a stabilit în mod unilateral costul serviciilor pe care pretinde că le-a executat in favoarea societăţii recurente si le-a facturat fără să detalieze modalitatea de cuantificare a acestor servicii şi fără să ataşeze facturilor înscrisuri care sa ateste efectiva prestare a serviciilor facturate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat probele administrate în cauză, considerând în mod greşit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi, de asemenea, a dat o conotaţie greşita şi trunchiată corespondenţei dintre părţile litigante. Astfel, a fost ignorat faptul că din corespondenţa depusă chiar de către reclamantă, lipseşte tocmai prima etapa, adică cea care să ateste executarea obligaţiilor de către aceasta. Toate înscrisurile depuse de reclamanta-intimata ilustrează doar că recurenta-pârâtă desfăşura activitate de vămuire, încărcare, descărcare etc. Prin urmare, reclamanta-intimata nu a probat, prin înscrisurile depuse în cauză, că ar fi executat prestaţiile a căror plată o solicită în prezenta cauză.

Recurenta a susţinut că nu i se poate pretinde să facă dovada unui fapt negativ, respectiv imposibilitatea continuării activităţii în Portul Constanţa, acest aspect rezultând în mod implicit din însuşi modul de semnare a contractului din 01.06.2008, cât şi din corespondenţa părţilor litigante, ulterioară perfectării contractului de prestări servicii, depusă la dosarul cauzei.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, "în ceea ce priveşte executarea de către intimata-reclamanta a prestaţiilor a căror contravaloare o solicita, tot înregistrarea facturilor şi recunoaşterea soldului confirmă această executare".

Or, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că facturile invocate de către reclamanta-intimata nu sunt însoţite de documente justificative care să ateste prestarea efectivă a serviciilor al căror cuantum este reflectat în factura în cauză.

Recurenta a menţionat că facturile nu dau naştere la drepturi şi obligaţii între părţi şi nici extrasul de cont invocat de către reclamanta-intimata, ele nefiind acte juridice, ci doar documente justificative din punct de vedere contabil.

Recurenta a susţinut că facturile emise de către reclamanta-intimata nu au fost niciodată semnate şi stampilate de un reprezentant al său, nefiind recunoscute la plată.

A invocat dispoziţiile art. 280 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că în sensul acestor dispoziţii trebuie interpretate şi prevederile art. 46-52 Codul comercial, invocate de către intimata-reclamanta.

A mai susţinut că intimata-reclamanta a facturat servicii prestaţii nave, deşi ar fi trebuit să factureze consultanţă clienţi, conform propriilor sale afirmaţii, aspect pe care instanţa de apel nu 1-a avut in vedere la soluţionarea prezentei cauze.

Prin urmare, în condiţiile in care reclamanta-intimata nu a depus la dosarul cauzei documente doveditoare ale prestării de servicii, nu se poate aprecia dacă "prestaţiile de servicii nave, facturare export din facturile a căror plată o pretinde în prezenta cauza se circumscriu activităţii autorizate CAEN 6340", a conchis recurenta.

De asemenea, reclamanta-intimata nu a făcut dovada datei la care s-au efectuat prestaţiile facturate de către aceasta şi a respectării termenului impus de art. 141 alin. (1) si 2 Codul fiscal 2003 pentru emiterea facturilor ce ar fi trebuit să reflecte prestările acesteia, neprezentând relevanţă juridică faptul că "părţile au achitat pentru aceste sume impozitele şi taxele legale".

Recurenta a mai arătat că instanţele de fond nu au ţinut seama de faptul că măsura de "stornare" era obligatorie în considerarea faptului că reclamanta-intimata nu prestase niciunul dintre serviciile facturate de către aceasta. O atare "stornare" ar fi determinat inclusiv rectificarea declaraţiilor fiscale ale ambelor societăţi şi recalcularea impozitului pe profit şi a TVA-ului datorat organelor fiscale, de către ambele părţi.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat apărările sale cu privire la interpretarea art. 21 din Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 şi pct. 48 Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Astfel, s-a susţinut că, din interpretarea prevederilor art. 21 Codul fiscal si a art. 48 din Normele de aplicare, rezulta indubitabil că aceste facturi, neînsoţite de documente justificative, nu reprezintă nici documente fiscale complete şi, cu atât mai puţin, nu pot constitui dovezi cu privire la executarea prestaţiilor de către reclamantă, astfel cum în mod greşit a apreciat Tribunalul Constanţa.

Chiar daca normele conţinute de Legea nr. 571/2003- Codul fiscal si H.G. nr. 44/2004 au ca scop stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului impozabil şi sunt ulterioare semnării contractului din 01.06.2008, ele sunt aplicabile în ceea ce priveşte analiza realităţii unor operaţiuni comerciale nu numai din perspectiva fiscalizării lor, (fiind în vigoare la data emiterii facturilor, deci a presupusei realizări a prestaţiilor), ci şi din perspectiva aprecierii valabilităţii juridice a acestora, inclusiv a obiectului contractului în baza căruia se pretinde că au fost executate.

Recurenta a susţinut că instanţele de fond au ignorat faptul că singurele înscrisuri pe care reclamanta-intimata le-a depus în susţinerea pretenţiilor sale sunt aceste facturi, despre care s-a demonstrat anterior că nu reprezintă probe ale executării prestaţiilor de către reclamanta.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod greşit în sarcina sa obligaţia de a plăti reclamantei-intimate daune-interese în cuantum de 190.817 RON, în condiţiile în care clauza penală nu a produs efecte între părţile litigante.

Recurenta a precizat că instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului sub acest aspect, fără a motiva respingerea solicitării sale de a înlătura aceste daune-interese, având în vedere că acestea nu sunt datorate, deoarece sunt nelegale.

Instanţa de apel nu a avut în vedere ca o asemenea suma nu a fost facturata de către reclamanta-intimata, astfel că, a susţinut recurenta, nu a avut cunoştinţa despre o asemenea solicitare de daune decât la momentul în care a primit cererea de chemare in judecata şi, în condiţiile în care nu există o factură emisă pentru suma de 190.817 RON, din punct de vedere contabil, având în vedere calitatea sa de profesionist şi dispoziţiile Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, nu avea cum să efectueze o asemenea plată.

Recurenta a mai susţinut şi că prescrierea sumei de 190.721,59 RON, debitul principal solicitat, atrage si prescrierea cuantumului daunelor ce ar putea fi pretinse de reclamanta, care ar putea, teoretic, sa aibă ca obiect numai suma de 95.456,70 RON, neafectată de prescripţia extinctiva invocată

În condiţiile în care contractul de prestări servicii a încetat la data de 30.06.2010, fapt reţinut în mod expres chiar de către instanţa de apel, rezultă implicit că şi clauza referitoare la penalitate a încetat la aceeaşi dată să mai producă efecte juridice între părţi.

Recurenta a mai precizat că instanţa de apel nici măcar nu a analizat faptul ca reclamanta-intimata nu avea dreptul de a actualiza cu rata inflaţiei suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere.

Daunele-interese sub forma clauzei penale nu sunt purtătoare de dobânzi si nici nu pot fi actualizate cu rata inflaţiei, tocmai in considerarea faptului ca ele prin însăşi esenţa lor constituie o cuantificare de către părţi, încă de la data încheierii contractului, a unui eventual prejudiciu înregistrat de către acestea. Instanţa confunda posibilitatea ca un debit principal sa fie purtător de dobânzi şi să fie actualizat şi cu rata inflaţiei, cu aceea a unei clauze penale care nu poate fi la rândul ei purtătoare de dobânzi sau actualizată cu rata inflaţiei.

Potrivit argumentelor expuse în cererea de recurs, recurenta a susţinut şi că tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la nulitatea clauzei penale prevăzute de art. 7.1 din contract pentru frauda la lege, deşi a făcut aplicarea unei asemenea clauze între părţile litigante; de asemenea, Tribunalul Constanta nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea sa subsidiară de reducere a clauzei penale convenite de părţi, prin raportare la dispoziţiile art. 1070 C. civ. 1864.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia netimbrării recursului, susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi faptul că prezenta cauză nu se încadrează în prevederile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nefiind o acţiune introdusă de lichidatorul judiciar în procedura insolvenţei.

Totodată, intimata-reclamantă a invocat excepţia tardivităţii recursului, în măsura în care recursul nu a fost formulat în termenul prevăzut de lege, şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că argumentele şi criticile invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare invocate ca temei de drept al recursului, respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pe fond, intimata-reclamantă a solicitat instanţei să respingă recursul, ca nefondat, păstrând neschimbată decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de partea adversă şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a constatat că recursul scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimată, întrucât din verificările efectuate a rezultat că acesta a fost depus cu respectarea termenului prescris de lege, a respins excepţia nulităţii recursului, constatând că o parte din susţinerile autorului căii de atac pot fi analizate prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenţi şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Potrivit situaţiei de fapt concordant reţinute de către ambele instanţe de fond, între S.C. A. S.R.L., în calitate de prestator, şi S.C. B. S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de prestări de servicii din data de 01.06.2008.

Potrivit art. II, obiectul contractului îl reprezintă:punerea la dispoziţia beneficiarului de clienţi şi piaţă de desfacere pentru produsele comercializate de către acesta şi informarea beneficiarului cu privire la formalităţile vamale interne, intracomunitare şi pentru export în funcţie de cerinţele acestuia, precum şi efectuarea altor servicii necesare bunei desfăşurări a activităţii de livrări intracomunitare sau export desfăşurate de beneficiar.

În conformitate cu art. IV din contract, S.C. B. S.R.L. s-a obligat sa plătească contravaloarea prestaţiilor către S.C. A. S.R.L., în termen de maxim 45 de zile de la facturare, iar potrivit art. V, prestatorul reclamant se obligă să execute serviciile, cu condiţia ca beneficiarul prestaţiei S.C. B. S.R.L. să pună la dispoziţia prestatorului toate documentele necesare activităţii, în ceea ce priveşte livrările intracomunitare şi exporturile pentru care acesta oferă informaţii şi servicii.

Potrivit dispoziţiilor art. VII, intitulat Clauza Penală, părţile au convenit că, în cazul in care una dintre ele nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale sau şi le îndeplineşte în mod necorespunzător, aceasta se obligă să plătească celeilalte părţi daune-interese în valoare de 50% din valoarea daunei produse celeilalte.

Potrivit art. III, durata contractului a fost convenită de părţi ca fiind de 1 an, începând cu data semnării, contractul prelungindu-se automat cu aceeaşi perioada, dacă cu 5 zile înaintea expirării termenul stabilit la art. 3.1 nu se prevăd alte termene.

Faţă de prevederile contractuale, s-a stabilit că acest contract de servicii a produs efecte între părţi până la data de 30.06.2010, astfel că numai o parte din facturile a căror contravaloare este pretinsă au fost emise în baza contractului.

De asemenea, pe baza probelor administrate, s-a reţinut că, după expirarea termenului contractual la care s-a făcut mai sus referire, părţile au continuat să aibă relaţii comerciale, în absenţa unui contract întocmit în scop probator (negotium), intimata-reclamantă continuând să presteze servicii, pe care le-a facturat şi le-a pretins la plată recurentei-pârâte.

Pornind de la această precizare a situaţiei de fapt, Înalta Curte va proceda la verificarea hotărârii atacată, în limitele controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nemotivarea hotărârii, în fapt şi în drept, respectiv repronunţarea instanţei asupra tuturor apărărilor invocate în faţa primei instanţe şi pe care le-a dedus judecăţii prin cererea de apel.

Această critică este parţial fondată.

Cauza are ca premisă, aşa cum s-a arătat anterior, continuarea raporturilor juridice dintre părţi în formă simplificată, după încetarea efectelor Contractului de prestări de servicii din data de 01.06.2008 prin ajungerea la termen, pe baza prestării aceloraşi servicii de către intimata-reclamantă, care le-a facturat şi le-a pretins la plată recurentei-pârâte.

În situaţia existenţei raporturilor contractuale în formă simplificată, partea care nu şi-a executat obligaţiile este ţinută să răspundă faţă de cocontractant cu plata contravalorii prestaţiilor efectuate, fiind aplicabil art. 1073 din vechiul C. civ., conform căruia "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare".

Însă, reţinând îndrituirea intimatei-reclamante la plata prestaţiilor şi la actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei pe temeiul sus-menţionat, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel nu răspunde criticii apelantei-pârâte privind greşita obligare la plata sumei de 190 817 RON cu titlu de daune interese, sumă care s-a susţinut că nu a fost facturată de către reclamantă şi despre care pârâta a luat cunoştinţă la momentul comunicării cererii de chemare în judecată. De asemenea, apelanta-pârâtă a invocat în cadrul apelului faptul că, "în condiţiile în care contractul de prestări servicii încheiat cu reclamanta a încetat la data de 30.06.2010 - fapt recunoscut de instanţa de judecată - rezultă implicit că şi clauza prevăzută de art. 7.1 din contract a încetat la aceeaşi dată să mai producă efecte juridice între părţi, o clauză nu poate supravieţui mai mult decât convenţia părţilor prin care a fost stabilită."

Sub acest aspect, prima instanţă reţinuse, lapidar, că "părţile au continuat să aibă relaţii comerciale în formă simplificată, însă cu respectarea clauzelor din contractul încheiat la 01.06.2008, atâta vreme cât şi tarifele la care s-au calculat sumele datorate sunt cele potrivit contractului şi penalităţile sunt calculate şi acceptate tot potrivit contractului".

S-a arătat de către apelanta-pârâtă că daunele-interese sub forma clauzei penale "nu sunt purtătoare de dobânzi şi nici nu pot fi actualizate tocmai în considerarea faptului că prin însăşi esenţa lor constituie o cuantificare de către părţi, încă de la data încheierii contractului, a unui eventual prejudiciu înregistrat de acestea".

Or, motivele de apel anterior menţionate nu îşi găsesc niciun răspuns în considerentele deciziei recurate, instanţa neanalizând dacă daunele interese solicitate au fost acceptate la plată, respectiv care este mecanismul juridic prin care dispoziţiile art. VII din Contract, intitulat Clauza Penală, au continuat să producă efecte în raporturile juridice dintre părţi, ulterior încetării contractului.

Consecinţa este aceea a imposibilităţii exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac în legătură cu această chestiune litigioasă, critica recurentei-pârâte sub acest aspect încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), care devine, astfel, incident în cauză şi atrage soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.

Celelalte critici invocate de recurenta-pârâtă nu vor fi însă primite.

Astfel, nu constituie un aspect de nelegalitate împrejurarea că instanţa de apel a dat prevalenţă semnării celor doua extrase de cont de către administratorul statutar al societăţii.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate, situaţie nerealizată în cauză.

Concluzia instanţei de apel, în sensul că, după data de 01.06.2010, suntem în prezenta unui contract comercial în formă simplificată, care a fost executat de reclamantă, s-a întemeiat pe probele administrate şi pe interpretarea pe care instanţa de prim control judiciar a dat-o acestora, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de valoarea probatorie atribuită celor două extrase de cont acceptate fără rezerve, fără obiecţii de către pârâtă, nereprezentând un aspect de nelegalitate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, apărările din apel formulate sub acest aspect au fost analizate, reţinându-se că intimata-reclamantă face dovada raporturilor juridice în modalitatea prevăzută de art. 46 din Codul comercial, în vigoare până la data de 15.02.2013, potrivit căruia obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează cu facturi acceptate, că cele două extrase de cont exprimă recunoaşterea debitului şi au, pe cale de consecinţă, şi efect de întrerupere a prescrierii dreptului la acţiune, că scopul confirmării extrasului de cont nu era doar acela al confirmării că suma se afla înregistrată în contabilitatea pârâtei, aşa cum a susţinut aceasta, ci chiar semnificaţia confirmării soldului, adică a debitului, întrucât creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza extraselor soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de creanţe şi datorii.

Cât priveşte excepţia de neexecutare reiterată de pârâtă pe calea recursului, instanţa de apel a reţinut că executarea obligaţiilor de către reclamantă este confirmată tot de înregistrarea facturilor şi recunoaşterea soldului şi, "în plus, rezultă din înscrisurile cauzei şi se afirmă chiar şi în apel că întocmirea facturilor s-a realizat tocmai în baza documentelor, informaţiilor şi instrucţiunilor furnizate intimatei-reclamante de către apelanta-pârâtă însăşi, nefiind lipsit de logică, aşa cum susţine apelanta, ca intimata-reclamantă să emită facturi în baza instrucţiunilor apelantei-pârâte, ci ca în lipsa unor prestaţii apelanta-pârâtă să dea instrucţiuni şi să ofere documente şi informaţii pentru facturarea unor servicii neexecutate, şi nu doar o dată ci de douăsprezece ori pe parcursul a trei ani calendaristici, să înregistreze facturile fiscale primite în contabilitate şi să recunoască fără rezerve că are de plătit contravaloarea unor servicii neexecutate, la mai mult de un an de la ultima factură primită".

Aşadar, în această chestiune, nu se poate reţine o omisiune a instanţei de apel de a cerceta şi verifica apărările pârâtei, în contrapondere cu cele ale reclamantei,

În ceea ce priveşte criticile subsumate de recurenta-pârâtă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu va fi reţinută critica referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 19.03.2010-12.10.2010, în condiţiile în care, deşi invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 16 lit. a) din Decretul - lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, autoarea recursului critică de fapt valorificarea celor două extrase de cont semnate de pârâtă ca dovezi ale recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, solicitând, practic, o reapreciere a probatoriului.

Existenţa unei cauze întreruptive de prescripţie a fost reţinută de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză, această chestiune de fapt rămânând câştigată cauzei şi nemaiputând fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Distincţia pe care recurenta o face între "recunoaşterea contabilă a celor două sume" şi "recunoaşterea juridică a datoriei", este una artificială, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, unul dintre efectele Extrasului de cont, aşa cum sunt acestea reglementate de Normele aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004, este acela de a servi la comunicarea şi solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate, provenite din relaţii economico-financiare. Extrasul se întocmeşte în 3 exemplare de compartimentul financiar-contabil al unităţii beneficiare, pe baza datelor din contabilitatea analitică, exemplarele 1 şi 2 fiind transmise unităţii debitoare, care restituie unităţii emitente exemplarul 2 semnat pe verso de conducătorul unităţii şi conducătorul compartimentului financiar-contabil, pentru confirmarea debitului. Eventualele obiecţii asupra sumelor prevăzute în extrasul de cont se consemnează într-o notă explicativă semnată de conducătorul unităţii şi conducătorul compartimentului financiar-contabil, care se anexează la exemplarul 2 al extrasului de cont.

Din această perspectivă, interpretarea art. 21 din Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 şi a punctului 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, pe care recurenta le invocă, sunt irelevante, scopul acestor norme fiind legat, aşa cum însăşi recurenta admite, de stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului impozabil.

Nu pot fi analizate nici susţinerile recurentei-pârâte referitoare la greşita înlăturare a excepţiei de neexecutare a contractului, dar care constau în ample referiri la situaţia de fapt şi la o pretinsă eronată apreciere a probelor administrate, aplicarea dispoziţiilor art. 1073 din vechiul C. civ., privitor la efectele obligaţiilor, fiind invocată generic, fără a se putea decela aspecte de nelegalitate care să poată fi examinate.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind evident că argumente de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ. şi art. 46 din Codul comercial, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că după data de 30.06.2010, dată la care efectele contractului de prestări servicii din 01.06.2008 au încetat prin ajungerea la termen, nu era obligatorie încheierea unui nou contract de prestări servicii de către părţi în formă scrisă.

În reglementarea Codului comercial, aplicabil raporturilor juridice analizate, contractul se putea încheia valabil în modalităţi variate, adaptate nevoilor părţilor, respectiv prin înscris unic sau prin ofertă urmată de acceptare ori ofertă urmată de executare, dar şi prin mijloace specifice (corespondenţă, telefon, fax, factură), apte a naşte obligaţia de plată a serviciilor prestate.

Cât priveşte faptul că decizia instanţei de apel ar contraveni celor statuate prin sentinţa civilă nr. 12063/09.10.2013, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2013, care a avut ca obiect rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părţi la data de 01.06.2008, Înalta Curte constată că această susţinere este nefondată, în conţinutul hotărârii menţionate fiind reţinută aceeaşi situaţie de fapt şi de drept precum cea constatată în prezenta cauză, în sensul că efectele contractului au încetat prin ajungerea la termen, dar că ulterior expirării termenului contractual părţile au continuat relaţiile comerciale, în baza unui alt contract, pentru care nu s-a întocmit un înscris în scop probator.

Pentru toate considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi curte de apel, în limitele care au fost anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 309/2021 din 22 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.