Tort liability for illegal occupation of port infrastructure: limits of res judicata and non-illegality of contractual berth use without abuse of right

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 13 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta Compania de Navigaţie Fluvială Română NAVROM S.A. Galaţi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 385032,59 ron plus dobanda legală, cu titlu de prejudiciu patrimonial (despăgubire), sumă ce se compune din: 378828,59 ron chirii plătite de reclamantă în intervalul iunie 2012- 31 decembrie 2013, către Compania Naţionala Administraţia Porturilor Dunării Maritime S.A. Galaţi şi 6204 ron, cu titlu de impozite plătite către UATO Isaccea pentru anii fiscali 2012-2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 1600000 ron, evaluare provizorie, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru intervalul iulie 2012- decembrie 2013; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1925 din 03.11.2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNFR Navrom S.A. Galaţi, ca nefondată.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Bucureşti şi a fost obligată pârâta CNFR Navrom S.A. Galaţi să plătească în favoarea reclamantei suma de 378828,59 RON reprezentând c/valoare chirii plătite de reclamantă către B. S.A. Galaţi şi suma de 6204 RON reprezentând impozite plătite de reclamantă către UAT Isaccea, jud. Tulcea, sume la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii fiecăreia dintre sumele lunare achitate de reclamantă cu titlu de chirie şi dobânda legală de la data plăţii sumei achitate cu titlu de impozit şi până la data plăţii efective a acestor sume.

A mai fost obligată pârâta CNFR Navrom S.A. Galaţi să plătească în favoarea reclamantei suma de 2622034,8 RON reprezentând c/valoare beneficiu nerealizat în perioada 1.07.2012-31.12.2013.

A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească o diferenţă de taxă de timbru în cuantum de 3593 RON în contul special prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 80/2013, iar pârâta CNFR Navrom S.A. Galaţi a fost obligată să plătească în favoarea reclamantei suma de 60584,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost respinse restul pretenţiilor reclamantei ca nefondate precum şi cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, cerere formulată de pârâta CNFR Navrom S.A. Galaţi în raport de CN Administraţia Porturilor Dunării Maritime S.A. Galaţi, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 398 din 15.06.2017 s-a respins apelul formulat de apelanta pârâtă, cu obligarea acesteia la plata către intimată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestie soluţii a formulat recurs pârâta Compania de Navigaţie Fluvială Română Navrom S.A., iar prin decizia nr. 4883 din 15 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţi a II-a Civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În rejudecare, la Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 11 februarie 2019, sub nr. x/2014*, iar prin decizia civilă nr. 297 din 16 iunie 2021 a fost admisă cererea de majorare onorariu expert formulată de expert tehnic C. cu suma de 12500 RON, fiind obligată intimata reclamantă la plata acestei sume, a fost admis apelul - după casare - promovat de apelanta pârâtă Compania de Navigaţie Fluvială Română Navrom S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi cu intimata CN Administraţia Porturilor Dunării Maritime Galaţi.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 în sensul că s-a respins în totalitate acţiunea, ca nefondată, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligată intimata reclamantă să achite apelantei pârâte cheltuielile de judecată.

Împotriva acestie soluţii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă egală în grad, în conformitate cu prevederile art. 497 teza a II-a din C. proc. civ., în vederea unei bune adminstrări şi înfăptuiri a actului de justiţie.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată de un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată de parcursul soluţionării cauzei cu nerespectarea dispoziţiilor imperative privitoare la repartizarea aleatorie.

În opinia recurentei, decizia a fost pronunţată cu încălcarea normelor imperative care impun respectarea continuităţii completului de judecată şi a repartizării aleatorii a cauzelor, prin înlocuirea unuia dintre membrii completului de judecata pe parcursului soluţionării apelului, fără a se proceda la o repartizare aleatorie sau ciclică, astfel cum în mod expres obligă prevederile Legii nr. 304/2004 şi ale Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor de Judecată.

Se arată că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la 11.02.2019, ulterior soluţionării cererii de abţinere formulată de dl. judecător D., fiind repartizată Completului 5 Apel (constituit cu participarea dl. judecător E. şi a dnei judecător F.).

Ulterior, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal din 17 februarie 2021, învederându-se absenţa d-lui judecător E. aflat în concediu de paternitate, în temeiul prevederilor art. 110 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor de Judecată, s-a dispus prin rezoluţie desemnarea judecătorului respectiv, dna judecător G., urmând a fi înlocuit astfel magistratul aflat în imposibilitate temporară de a asigura compunerea completului de judecată.

Or, astfel cum rezultă dintr-o simpla lectură a menţiunilor cuprinse în încheierile de şedinţă de la termenele ulterioare, completul de judecată se compune în continuare cu participarea dlui judecător E. şi a dnei judecător G., neexistând nicio menţiune, proces-verbal or rezoluţie în ceea ce priveşte motivul înlocuirii dnei judecător F., magistrat desemnat în compunerea Completului 5 Apel la momentul repartizării aleatorii a dosarului.

Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu nerespectarea dezlegărilor şi îndrumărilor cuprinse în decizia de casare.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nicăieri în cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat cu privire la înlăturarea efectelor puterii de lucru judecat generate de sentinţa civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Macin, ci dimpotrivă a trasat în sarcina magistraţilor învestiţi cu rejudecarea pricinii obligaţia de stabili limitele faptice şi temporare ale ocupării fără drept a terenului.

Sub un al alt aspect, tot din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare, arată că, potrivit dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia admiterii recursului în primul ciclu procesual, instanţa de apel cu ocazia rejudecării era ţinută să efectueze o analiză documentată a întregii activităţi derulate de către intimata pârâtă pe terenul sau în legătură cu terenul în litigiu, pentru a putea stabili în ce măsură oricare dintre acţiunile sau inacţiunile acesteia erau susceptibile de a conduce la imposibilitatea recurentei reclamante de a utiliza imobilul închiriat, în tot sau în parte şi pentru ce perioadă de timp.

Analizând însă decizia recurată din perspectiva exigenţelor deciziei de casare, se constată că aceasta nu răspunde cerinţelor privitoare la stabilirea "tuturor elementelor care configurează existenţa sau nu a faptei ilicite de ocupare a terenului".

Instanţa de apel, odată ce stabileşte că potrivit prevederilor art. 44 din O.G. nr. 22/1999 reclamanta nu deţinea un drept de exclusivitate cu privire la operarea danelor 4 şi 5, ci doar un drept de prioritate în calitate de deţinători ai elementelor de suprastructura portuară, concluzionează în sensul inexistenţei faptei ilicite fără a mai analiza şi stabili prin coroborarea întregului material probator, nicio altă acţiune sau inacţiune a intimatei pârâte ce ar fi putut determina atât ocuparea efectivă a terenului portuar deţinut de recurentă, cât şi imposibilitatea obiectivă de a îl utiliza conform destinaţiei atribuite.

Din această perspectivă, argumentaţia instanţei de apel în sensul că utilizarea danelor 4 şi 5 de către intimata-pârâtă nu constituie prin ea însăşi o faptă ilicită, iar ocuparea terenului portuar ca urmare a operaţiunilor de stivuire şi depozitare a fost doar una parţială, nu este de natură să satisfacă nici cerinţele deciziei de casare şi nici exigenţele etapei de cercetare judecătorească în ceea ce priveşte individualizarea conţinutului faptei ilicite în raport de care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale.

Cu referire la incidenţa motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciază că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea în tot a cererii de chemare în judecată şi, totodată, susţine că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei în ceea ce priveşte raţionamentul propus de către instanţa de apel.

În dezvoltarea acestui motiv, susţine, în esenţă, că decizia atacată este nemotivată atât în ceea ce priveşte soluţia adoptată de instanţa cu privire la înlăturarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cât şi cu privire la pretinsa inexistenţă a faptei ilicite de ocupare a terenului deţinut de recurentă, şi, totodată, hotărârea cuprinde argumente contradictorii în ceea ce priveşte configurarea actelor şi faptelor care au condus la imposibilitatea reclamantei de utilizare a terenului conform destinaţiei determinate în mod expres şi explicit în cuprinsul contractului de închiriere.

Din perspectivă incidenţei motivului de nelegalitate instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită a se observa că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea cerinţelor atragerii răspunderii civile delictuale reprezintă în realitate o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. din C. civ., precum şi a normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 22/1999 şi respectiv Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparţine domeniului public al statului.

Astfel, consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, de vreme ce raţionamentul instanţei vizează exclusiv dreptul intimatei-pârâte, privit ca şi vocaţie generală de a utiliza oricare dintre danele portuare în baza unui contract încheiat cu administraţia navală, fără însă a cerceta dacă din perspectiva prevederilor art. 1357 din C. civ. modalitatea de exercitare a acestui drept se constituie sau nu într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trijmiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă egală în grad.

Intimata pârâtă Compania de Navigaţie Fluviala Romana Navrom S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 4 mai 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 iunie 2022, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 19 octombrie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea din în apel a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, iar compunerea completului a fost schimbată, în cursul judecăţii apelului, cu încălcarea legii.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la nerespectarea repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că iniţial, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014 şi a fost repartizată aleatoriu completului cu nr. 5.

După casarea deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, cauza nu a mai fost repartizată aleatoriu ci a fost înregistrată sub nr. x/2014*, şi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 111 alin. (8) din ROI HOT Consiliul Superior al Magistraturii 1375/2015, în forma în vigoare la data înregistrării dosarului în rejudecare, a fost repartizată în mod corect completului iniţial investit.

Referitor la schimbarea componenţei completului de judecată pe parcursul soluţionării apelului cu o pretinsă încălcare a prevederilor legale, Înalta Curte constată că după repartizarea dosarului completului cu nr. 5, iniţial investit în urma repartizării aleatorii, unul dintre judecătorii care făceau parte din componenţa completului, respectiv domnul judecător D., a formulat cerere de abţinere, admisă prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2019, astfel încât s-a dispus înlocuirea acestuia cu doamna judecător F., potrivit rezoluţiei preşedintelui de secţie de pe procesul-verbal aflat la fila x din vol. I al dosarului format în rejudecarea apelului.

Ulterior, doamna judecător F. este înlocuită în componenţa completului nr. 5 cu doamna judecător H., conform Hotărârii nr. 1 din 11 ianuarie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cosntanţa, iar domnul judecător E., aflat în concediu paternal, este înlocuit în componenţa aceluiaşi complet cu doamna judecător I..

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, domnul judecător E. a fost înlocuit temporar cu doamna judecător I., pe durata concediului, iar doamna judecător H. a înlocuit-o definitiv pe doamna judecător F., aceasta din urmă pensionându-se.

La data la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului completul cu nr. 5 era compus din domnul judecător E., titular în complet, revenit din concediu, şi doamna judecător H. devenită membru titular în complet, în cursul judecăţii apelului, potrivit amintitei hotărâri de colegiu, aceştia pronunţând şi soluţia în urma rejudecării apelului.

Faţă de aceste considerente, constatând că în rejudecarea apelului au fost respectate atât dispoziţiile legale privind repartizarea cauzei cât şi cele privind situţiile în care se impune înlocuirea membrilor unui complet de judecată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Se mai critică faptul că hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu nerespectarea dezlegărilor şi îndrumărilor cuprinse în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, motiv de recurs ce poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi înlăturat în totalitate, "fără a oferi niciun raţionament propriu" şi "într-o manieră absolut nelegală" efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce ar rezulta din sentinţa civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Măcin, Înalta Curte constată că susţinerea nu poate fi reţinută.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de apel, în rejudecare, era obligată "să traseze clar limitele puterii de lucru judecat" ataşate sentinţei civile amintite.

Cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a analizat şi constatat că hotărârea Judecătoriei Măcin nu poate beneficia de puterea de lucru judecat în ce priveşte existenţa faptei ilicite pretinsă de reclamantă în prezenta cauză în sarcina pârâtei, câtă vreme deşi instanţa reţine că "terenul a fost ocupat", totuşi nu indică cu exactitate despre ce teren este vorba, în ce a constat această "ocupare" şi nici care este perioada în care a fost ocupată suprafaţa de teren portuar şi platforma portuară închiriată de reclamantă şi nici dacă această ocupare a fost una permanentă sau intermitentă.

Contrar susţinerilor recurentei, aceste observaţii ale instanţe de apel nu reprezintă "un veritabil control de legalitate al hotărârii" Judecătoriei Măcin, în sensul că situaţia de fapt şi de drept reţinută de această instanţă nu se coroborează cu probatoriile administrate în acea cauză, ci o constatare a faptului că aspectele menţionate oricum "nu prezentau importanţă esenţială în procedura specială sumară a evacuării reglementate de dispoziţiile art. 1034 şi urm. din C. proc. civ..", acesta fiind motivul pentru care asemenea statuări nu se regăsesc în conţinutul hotărârii Judecătoriei Măcin.

În raport cu considerentele ce se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate, este nefondată critica recurentei în sensul că instaţa de apel nu ar fi oferit raţionamentul propriu pentru care a ajuns la concluzia că "aspectele reţinute de Judecătoria Măcin pot fi luate în considerare în prezenta cauză ca având valoarea probatorie dar nu ca prezumţie absolută de putere de lucru judecat."

Sub un alt aspect, recurenta susţine că, tot cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., din decizia recurată lipseşte analiza întregii activităţi derulate de către intimata pârâtă pe terenul sau în legătură cu terenul în litigiu, pentru a putea stabili în ce măsură aceasta era susceptibilă de a conduce la imposibiitatea recurentei de a utiliza imobilul închiriat.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată însă că o astfel de analiză există, instanţa de apel făcând o amplă analiză a materialului probator administrat în cauză, iar în realitate nemulţumirea recurentei reclamante vizează concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma rejudecării, în sensul că "reclamanta nu a dovedit săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite."

Sub acest aspect, este de subliniat că simpla nemulţumire a recurentei reclamante cu privirev la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor reclamantei sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a regulilor de procedură.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nemotivată atât în ceea ce priveşte soluţia de înlăturare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cât şi cu privire la pretinsa inexistenţă a faptei ilicite de ocupare a terenului deţinut de reclamantă, şi totodată cuprinde argumente contradictorii în ceea ce priveşte configurarea actelor şi faptelor care au condus la imposibilitatea utilizării terenului.

Sub aspectul pretinsei nemotivări, aşa cum s-a arătat cu prilejul analizei motivelor de casare întemeiate pe pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind clară şi concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Împrejurarea că recurenta consideră motivarea insuficientă sub anumite aspecte sau că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii.

De asemenea, din perspectiva existenţei pretinselor motive contradictorii, instanţa de recurs reţine că această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunţat se poate invoca atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau când, din unele considerente rezultă temeinicia acţiunii, iar din altele netemeinicia acesteia ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc. În speţă, însă, recurenta reclamantă pune în discuţie nu contrarietatea argumentelor reţinute de instanţa de apel, ci situaţia de fapt constatată de aceasta.

Astfel, se invocă de fapt pretinse contradicţii între probele administrate în cauză şi concluziile la care a ajuns instanţa în urma examinării acestora, precum şi insuficienta sau incorecta analiză a întregului material probator, din toate fazele procesuale. Înalta Curte subliniază însă că aprecierile recurentei vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competenţa instanţelor fondului), şi deci, nu control de legalitate, singurul care poate fi realizat de către instanţa de recurs.

O ultimă critică invocată de recurentă, subsumată punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ., vizează pretinsa încălcare şi aplicare greşită a art. 1357 şi urm. din C. civ., precum şi a normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 22/1999.

În realitate, din dezvolatrea acestui motiv de recurs, rezultă că de fapt recurenta este nemulţumită de maniera de interpretare a probelor administrate în cauză, interpretare pe baza căreia a fost stabilită situaţia de fapt. Însă, aşa cum s-a arătat deja, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile care viează temeinicia hotărârii, cum sunt cele care privesc stabilirea situaţiei de fapt ori aprecierea probelor.

Deşi recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de apel îşi întemeiază întregul raţionament pe o analiză exhaustivă a caracterului exclusiv sau neexclusiv de a utiliza dana portuară, instanţa de recurs subliniază că lipsa unei asemenea analize a fost unul dintre motivele care au justificat casarea deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual.

Astfel, potrivit considerentelor obligatorii din decizia de casare, s-a reţinut că "pe tot parcursul procesului, inclusiv în apel, pârâta s-a apărat, arătând că existenţa unui contract de prestări servicii, încheiat cu autoritatea portuară, precum şi dispoziţiile legale care reglementează activitatea în porturi, îi permiteau să folosească orice dane neocupate la data acostării navelor, în condiţiile în care a avut acceptul autorităţii în acest sens, iar aceasta din urmă a încasat şi taxe aferente traficului operat în zona în discuţie (danele 4 şi 5).

O atare apărare presupunea un răspuns specific din partea instanţei, prin raportare la dispoziţiile legale diferite care reglementează, pe de o parte, închirierea terenurilor portuare, iar, pe de altă parte, utilizarea de către nave a cheiurilor, danelor, instalaţiilor portuare."

În mod corect a ajuns instanţa de apel la concluzia că exercitarea unui drept nu poate fi faptă ilicită decât în măsura în care aceasta este făcută cu rea credinţă, situaţie în care însă se pune problema abuzului de drept, iar în cauză recurenta reclamantă nu a invocat abuzul de drept.

Din această perspectivă, invocarea de către recurentă, direct în recurs, a dispoziţiilor art. 14 şi urm. din C. civ., nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 297 din 16 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 297 din 16 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2022.