Creditor’s cassation appeal annulled as barred; paulian action inopposability claims fail.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursul de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., B., C., C., a formulat acţiune pauliană împotriva actului fraudulos denumit "Act de alipire şi contract de vânzare-cumpărare", autentificat sub nr. x/23.08.2017, la D., prin care a solicitat declararea inopozabilităţii acestui act faţă de reclamantă, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1562-1563 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1321/30.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Maramureş, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi B., C. şi C.. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor B. şi B. suma de 4.000 RON şi pârâţilor C. şi C. suma de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâţii C. şi C. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul de a se dispune obligarea apelantei-reclamante la plata faţă de intimaţi a sumei totale de 9.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Prin decizia civilă nr. 613/2020 pronunţată la 14 decembrie 2020 de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1321/2019.

A fost admis apelul incident declarat de apelanţii C. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată, în parte, în sensul că: a fost obligată reclamanta-apelantă A. S.A. să plătească intimaţilor-apelanţi suma de 9.300 RON, cheltuieli de judecată în prima instanţă. A fost obligată apelanta să plătească intimaţilor B. şi B. 4.000 RON şi apelanţilor C. şi C. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului formulat de recurentă, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta începe prin a evoca dispoziţiile art. 1562 C. civ. şi a face o prezentare teoretică a instituţiei acţiunii pauliene.

Arată că instanţele de fond şi apel au apreciat ca fiind neîndoielnic întrunite toate condiţiile necesare pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, cu excepţia fraudei sub aspectul probaţiunii relei-credinţe a terţului cocontractant.

Din acest punct de vedere, apreciază recurenta că hotărârea instanţei este deficitară, instanţa procedând la o aplicare greşită a legii faţă de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În continuare, recurenta prezintă o serie de consideraţii doctrinare cu privire la noţiunea de fraudă şi conchide că, în situaţia de faţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ambele părţi au avut nu doar cunoştinţa, dar şi reprezentarea clară a faptului că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează creditorului un prejudiciu patrimonial însemnat.

Se mai arată că la art. 327-329 C. proc. civ. sunt definite prezumţiile ca fiind consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Mai arată recurenta că prin prezumţie nu se poate dovedi direct faptul care a dus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin sau conex din a cărui existenţă se va trage apoi concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului necunoscut ce trebuie dovedit. Astfel, prezumţiile sunt probe indirecte, deoarece reprezintă concluziile trase de lege (prezumţiile legale) sau de judecător (prezumţii simple), de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi.

Apreciază recurenta că este evident că pentru admisibilitatea unei acţiuni pauliene soluţia se poate fundamenta pe o prezumţie simplă, întrucât frauda este o stare psihică a debitorului care nu poate fi dovedită prin probe directe, aşa cum urmăreşte instanţa de apel. Existenţa fraudei se deduce din împrejurările de fapt şi din întregul comportament al părţilor.

Astfel, arată că debitorul B., cunoscând că are datorii importante faţă de bancă şi că împotriva sa a fost iniţiată executarea silită în dosarul nr. x/2017, a înţeles să îşi micşoreze patrimoniul cu un bun imobil important, încheind actul atacat în prezenta acţiune cu bună-ştiinţă şi chiar urmărind să-şi diminueze astfel patrimoniul.

Din succesiunea actelor întocmite, contrar celor reţinute de instanţele de fond, recurenta apreciază că este evident că terţii dobânditori au cunoscut cauza încheierii actului în cauză, sens în care evidenţiază graba nejustificată de a înstrăina ambele spaţii comerciale deţinute de către B., prin semnarea iniţială a unui act de alipire a celor două spaţii, urmată de înstrăinarea intempestivă - ca şi practică juridică şi notarială a acestora, prin acelaşi act notarial prin care s-a realizat şi alipirea.

Susţine recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere următoarele aspecte esenţiale:

a. pentru conturarea relei-credinţe a părţilor, instanţa de apel trebuia şi putea să aibă în vedere modalitatea de stabilire a preţului pretinsei vânzări, din care ar rezulta cu evidenţă că încheierea acestui contract nu reprezintă altceva decât încercarea părţilor de a împiedica, respectiv de a zădărnici executarea silită, printr-o cale ilegală.

Din acest punct de vedere, arată că, aşa cum rezultă din conţinutul actului juridic, în faţa notarului public, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a achitat nicio sumă de bani, nici în numerar, nici prin transfer bancar. Pretinsul avans, în cuantum de 31.000 euro, a fost achitat anterior, în parte în numerar, această operaţiune de plată neputând fi probată.

Mai departe, recurenta prezintă modalitatea de plată a preţului şi calitatea părţilor implicate, susţinând că este de natura evidenţei că terţii dobânditori au fost complici la frauda pârâţilor B., având în vedere că aceştia au fost instruiţi să achite toate sumele datorate în baza actului atacat în contul pârâtei B., în contextul în care contul pârâtului B. era poprit în dosarul de executare anterior indicat de către recurentă.

Apreciază că intenţia de fraudă este dovedită prin încheierea actului adiţional autentificat sub nr. x/31.07.2017, prin care părţile au convenit modificarea contului în care urma a fi plătit preţul vânzării, însă tot pe numele pârâtei B., persoană care nu avea calitatea de fidejusoare în cadrul contractelor de credit.

Prin urmare, consideră că intenţia de fraudare este vădită, indubitabilă şi nu poate fi negată în această cauză. Atât debitorii pârâţi B. cât şi dobânditorii, soţii C., fiind de vădită rea credinţă, succesiunea actelor încheiate în cauză dovedind în mod evident acest fapt.

b. Simplul fapt că actul juridic reclamat a fost "facilitat" sau "instrumentat" prin intermediul unei agenţii de intermediere imobiliară nu este de natură a exclude faptul că terţii C. aveau cunoştinţă de intenţia de fraudă a debitorilor B., aspecte pe care consideră recurenta că le-a dovedit cu probatoriul administrat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că operaţiunea juridică de alipire, urmată de înstrăinare, a fost realizată la 23.08.2017, dar numai după învestirea executorului judecătoresc, după încuviinţarea executării silite şi după efectuarea primelor acte/adrese de executare silită.

Arată că instanţa de apel a reţinut că soţii C. au apelat la agenţia imobiliară încă din 29.07.2017, însă această dată se situează după data încuviinţării judiciare a executării silite împotriva bunurilor imobiliare aparţinând debitorilor B.. Recurenta consideră că agenţia imobiliară a fost doar o persoană interpusă, de natură a aduce un gir de legalitate tranzacţiei încheiate.

Totodată, apreciază că mărturia agentului imobiliar nu poate fi considerată ca o probă absolută a faptului că B. şi soţii C. s-au cunoscut în cadrul agenţiei, în condiţiile în care este foarte puţin probabil ca un investitor, aşa cum erau terţii, să agreeze un spaţiu şi preţul acestuia în numai 2 zile.

În condiţiile art. 293 C. proc. civ., recurenta solicită instanţei de recurs să pună în vedere intimaţilor-pârâţi să depună la dosar istoricul relaţiilor contractuale cu societatea de intermediere imobiliară prin care s-a derulat şi perfectat vânzarea din prezenta cauză.

c. Apreciază recurenta că, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, au manifestat o mare uşurinţă în a aprecia buna-credinţă a terţilor dobânditori, soţii C.. În acest sens, arată că simplul fapt că, la momentul vânzării, cartea funciară nu era blocată nu este de natură a contura buna-credinţă a cumpărătorilor.

Mai mult, susţine că intimatul vânzător B. se prezintă în acest proces ca fiind o persoana care a mai sustras un bun de la executarea silită, aşa cum s-a dovedit în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş, având aşadar un anumit profil deja dovedit. Actele sale de înstrăinare a bunurilor, aproape concomitente, nu pot fi privite în mod singular, ci ca o strategie mai amplă de sustragere a unor bunuri de la executarea silită iniţiată de recurentă.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a acordat o prea mare importanţă achitării preţului vânzării, în timp ce scopul operaţiunii era înstrăinarea bunului şi scoaterea sa din patrimoniul debitorului B., fidejusorul din contractul de credit bancar. Apreciază şi că întreaga analiză a situaţiei de fapt a fost realizată de către instanţa de judecată nu prin raportare la dispoziţiile art. 1562 C. civ. şi art. 1563 C. civ., situaţie în care se cere numai ca terţul dobânditor să "cunoască" faptul că prin actul atacat se creează un prejudiciu însemnat creditorului, ci, instanţa a făcut o analiză a condiţiilor de validitate ale contractului prin raportare la seriozitatea preţului şi încasarea acestuia.

Recursul a fost comunicat intimaţilor la 26.03.2021 .

Intimatul B. a depus întâmpinare, la 22 aprilie 2021, prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive (fiind chemat în judecată în calitate de moştenitor al defunctului B., tatăl acestuia, pârât în dosarul primei instanţe), solicitând admiterea excepţiei invocate motivat de faptul că, până la momentul formulării întâmpinării, nu a acceptat succesiunea după defunctul tatăl său, a cărui succesiune nu a fost dezbătută.

Intimata B. a depus la dosar întâmpinare, la 22.04.2021, prin care a invocat lipsa calităţii procesuale a acesteia (chemată în judecată în calitate de moştenitoare a defunctului B., tatăl acesteia, pârât în dosarul primei instanţe), solicitând admiterea excepţiei invocate motivat de faptul că, până la momentul formulării întâmpinării, nu a acceptat succesiunea după defunctul tatăl său, a cărui succesiune nu a fost dezbătută.

La 28.04.2021 au formulat întâmpinare şi intimaţii C. şi C., prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în raport de faptul că aspectele deduse judecăţii nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 10.05.2021 şi 11.05.2021 şi nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 05 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat un punct de vedere la raport, prin care a susţinut că motivele de recurs reflectă aspectele de greşită aplicare a legii, cu indicarea raţionamentului greşit al instanţei de apel, prin raportare la textele de lege greşit interpretate în cauză.

Recurenta a mai arătat că, în cauză, sunt incidente motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., respectiv lipsa calităţii procesuale pasive în apel a succesibililor defunctului B..

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă a invocat ca şi temei al cererii de recurs cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susţinerile acesteia nu conţin veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc, în realitate, reevaluarea şi reinterpretarea de către instanţa de recurs a probatoriului administrat, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt cu privire la stabilirea voinţei reale a intimaţilor şi la existenţa intenţiei de fraudă în dauna reclamantei.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv prezumţii, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de credit, adrese OCPI, încheierile din dosarul de executare şi restul înscrisurilor depuse în probaţiune şi la care recurenta-reclamantă a făcut referire.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt.

Este de precizat, în acest context, că instanţa de apel a stabilit, în urma evaluării probatoriului, că nu este îndeplinită condiţia privind complicitatea la fraudă a terţului dobânditor.

Or, criticile recurentei se referă, în esenţă, la această stare de fapt reţinută de instanţele de fond. Recurenta urmăreşte, astfel, să demonstreze existenţa fraudei/relei-credinţe a pârâţilor, care "se deduce din împrejurările de fapt", aşa cum recunoaşte în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, critica referitoare la greşita aplicare/interpretare a prevederilor art. 1562-1563 C. civ. a fost formal invocată de recurentă, întrucât se fundamentează pe o situaţie de fapt diferită de cea stabilită de instanţele devolutive. Cu alte cuvinte, pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel este consecinţa netemeiniciei concluziei în fapt la care a ajuns instanţa.

În mod similar, critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 327-329 C. proc. civ. este tot una de netemeinicie deoarece priveşte modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate. În plus, potrivit art. 329 C. proc. civ., invocarea prezumţiilor judiciare este lăsată "la luminile şi înţelepciunea judecătorului", fără a putea fi criticată pe calea recursului.

În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a altui motiv de casare, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevede doar posibilitatea instanţei de a ridica asemenea motive după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar nu şi obligaţia de a proceda în acest sens. În speţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune invocarea din oficiu a motivului de casare privind lipsa calităţii procesuale pasive în apel.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa cu privire la calea de atac formulată de recurenta-reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., instanţa supremă apreciază că nu se mai impune analiza excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive în recurs, invocate de intimaţii pârâţi B. şi B., prin întâmpinare.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 493 alin. (5) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 613/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 613/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.