Cassation annulled for failing to frame factual contract interpretation as a legal ground under Art. 488 CPC

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.08.2017 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA S.A. Bucureşti - Sucursala Siriu-Buzău a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 212.698,06 RON, reprezentând tarif racordare energie electrică la Staţia de pompare 11 Nehoiu, conform facturii nr. x/18.12.2014, reprimită şi aflată la debitor din 22.01.2015, precum şi la plata de dobânzi legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în sumă de 52.960,35 RON pentru perioada 18.01.2015-02.08.2017 şi în continuare până la achitarea de către debitoare a debitului prevăzut în factura indicată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 194, art. 113 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea formulată la 19.06.2019, reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA S.A. Bucureşti - Sucursala Siriu-Buzău a chemat-o în judecată pe pârâta Compania de Apă S.A. Buzău pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:

- în temeiul art. 68 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., art. 64 şi art. 65 din acelaşi cod, solicită să fie chemată în judecată această societate care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, motiv pentru care pârâta A. S.R.L. să fie obligată faţă de aceasta la plata sumei de 212.698 RON, dobânzi legale penalizatoare şi cheltuieli de judecată aferente;

- în subsidiar, dacă soluţia dată primului capăt de cerere va fi de respingere, solicită, în temeiul art. 72 şi urm. C. proc. civ., obligarea Companiei de Apă Buzău la plata sumei respective.

Prin încheierea din 12.09.2019, Tribunalul Buzău a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a Companiei de Apă S.A. Buzău formulată de reclamantă.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017/a1.

Prin decizia civilă nr. 8 din 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA S.A. Bucureşti - Sucursala Siriu-Buzău împotriva încheierii din 12.09.2019 a Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Prin sentinţa civilă nr. 363/2020 din 2 iulie 2020, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA S.A. Bucureşti - Sucursala Siriu-Buzău în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.432,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (6.762 RON reprezintă onorariu expertiză, 3.845 RON cheltuieli cazare, 3.825,9 RON cheltuieli transport).

Reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA S.A. Bucureşti - Sucursala Siriu-Buzău a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 363/2020 din 02.07.2020, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 62 din 19 februarie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.

La 23 martie 2021, reclamanta HIDROCONSTRUCŢIA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta invocă faptul că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1851, art. 1852 alin. (1) şi (2), art. 1854, art. 1166 C. civ., art. 2-4 din Legea nr. 514/2003, art. 25, art. 43 şi art. 44 alin. (2) Codul muncii.

În continuare, se redau o parte din considerentele instanţei de apel din decizia atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1852 alin. (3) C. civ., întrucât a ignorat faptul că acel contract de subantrepriză stipula dispoziţii similare, în lumina prevederilor art. 1852 C. civ., cu cele ale contractului de antrepriză.

Recurenta arată că instanţa de apel trebuia să analizeze contractul de antrepriză nr. x/2012, Acordul contractual BZ CL1 încheiat între asocierea HIDROCONTRUCŢIA S.A., în calitate de antreprenor şi Compania de Apă S.A. Buzău, în calitate de autoritate contractantă, având ca obiect proiectul "Modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată din Buzău şi Nehoiu", în temeiul căruia recurenta s-a obligat să execute şi să finalizeze lucrările stabilite în contract şi să remedieze orice defect care ar putea apărea, în conformitate cu prevederile contractuale. Totodată, trebuia să fie analizat de instanţă contractul de subantrepriză nr. x/2013 la contractul nr. x/2012, prin care A. s-a angajat să execute lucrări de instalaţii electrice, automatizări şi sistem SCADA construcţii, instalaţii mecanice aferente staţiei de tratare apă potabilă Siriu, staţii de pompare apă potabilă şi apă uzată, precum şi rezervoare, descrise în centralizatorul valoric al obiectelor necesare implementării proiectului menţionat.

În continuare, recurenta redă dispoziţiile art. 1.1.6.5, art. 1.4 şi art. 1.13 din contractul nr. CL1 1835/2012 şi concluzionează că HIDROCONSTRUCŢIA avea obligaţia plăţii tarifului de racordare energie electrică, aspect pe care l-a şi realizat prin O.P. nr. x/16.12.2014, în cuantum de 212.698,06 RON.

Arată că tariful de racordare energie electrică a staţiei de pompare SP11 Nehoiu, pentru care A. a executat lucrări, a fost generat de încheierea contractului de racordare nr. x/02.12.2014 între SDEE Buzău Electrica S.A., în calitate de operator şi Compania de Apă S.A. Buzău, în calitate de utilizator, iar aceasta din urmă a achitat tariful de racordare menţionat anterior, potrivit facturii nr. x/02.12.2014, către FDEE Electrica Distribuţie Muntenia Nord S.A. prin SDEE Buzău.

Susţine recurenta că, la încheierea contractului de subantrepriză nr. x la contractul nr. x/2012, părţile, deşi cu interese contrare, au avut în vedere respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare, respectiv şi a art. 1852 din C. civ., astfel că prevederile celor două contracte sunt similare, sens în care citează articolele din contractul de subantrepriză care au legătură cu legalitatea demersului cererii recurentei, respectiv art. 18 cap. V, art. 1 cap. V, cap. XVII.

Autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 1852 C. civ. şi a reţinut că cele două contracte nu sunt similare, sens în care înţelege să redea o parte din considerentele instanţei de apel din decizia atacată. Concluzionează că reţinerea instanţei este nelegală întrucât obligaţia antreprenorului HIDROCONSTRUCŢIA S.A. prevăzută la art. 1.13 lit. b) din contract este corelativă cu obligaţia subcontractorului A. prevăzută de art. 18 din contractul de subantrepriză nr. x/2013. De asemenea, susţine că în contractul nr. x/2013 se prevede şi obligaţia subcontractantului A. de "terminare a lucrărilor" (obligaţie pe care o avea şi antreprenorul faţă de beneficiarul lucrării în contractul nr. x/2012).

Se mai susţine că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile art. 1854 alin. (1) şi (3) C. civ., deoarece tariful de racordare energie electrică ce face obiectul prezentei cauze este o taxă oficială instituită prin Ordine emise de ANRE şi determinarea acesteia se circumscria prevederilor alin. (3) din art. 1854 C. civ.

Prin urmare, consideră că este legală emiterea facturii către A. pentru achitarea tarifului de racordare energie electrică la Staţia de pompare 11 Nehoiu.

Sub un alt aspect, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul obligării recurentei la plata unor cheltuieli constând în transportul şi cazarea consilierului juridic al pârâtei, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 515/2013, precum şi art. 25, art. 42 alin. (1) şi (2), art. 43, art. 44 alin. (2) Codul muncii.

Astfel, susţine că legiuitorul nu a avut în vedere la redactarea art. 451 C. proc. civ. şi referirea expresă la consilierul juridic ca şi reprezentant convenţional al părţii, aşa cum s-a avut în vedere la redactarea art. 84 alin. (1) C. proc. civ.

Se mai redau dispoziţiile art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 515/2013 şi ale art. 42 şi 43 din Codul muncii. Susţine autoarea prezentului demers că legiuitorul a prevăzut ca aceste drepturi să fie achitate salariatului de către angajator sub forma unei clauze de mobilitate prevăzute în contractul său individual de muncă, cu titlu de prestaţii suplimentare în bani. Prin urmare, consilierul juridic al pârâtei - salariat al acesteia - avea aceste drepturi băneşti exclusiv în baza raporturilor sale de muncă cu angajatorul datorită modificării unilaterale de către acesta a locului de muncă, pentru ca salariatul, consilierul juridic, să exercite sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă, sens în care acestea nu reprezintă cheltuieli de judecată necesare pentru buna desfăşurare a procesului în accepţiunea prevederilor art. 451 C. proc. civ.

Recurenta a menţionat că solicită cheltuieli de judecată, respectiv taxele de timbru achitate la fond, apel şi recurs, precum şi onorariul expertului tehnic judiciar.

Prin adresa din 13.05.2021, recurenta a menţionat că solicită ca judecata prezentului dosar să se desfăşoare în şedinţă publică.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10.05.2021 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 21.05.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 02.06.2021 .

La 07.06.2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei şi admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 05 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care a arătat, în esenţă, că teza beneficiilor salariale a fost invocată prin apel şi răspunsul la întâmpinare din apel.

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta şi-a subsumat argumentele motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate întrucât, chiar dacă a invocat formal nesocotirea dispoziţiilor art. 1852 alin. (3) şi 1854 C. civ., în realitate urmăreşte o analiză comparativă a clauzelor contractuale, precum şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare, prin reevaluarea probatoriului şi interpretarea voinţei părţilor la încheierea celor două contracte, de antrepriză şi de subantrepriză.

În acest context, recurenta se cantonează în a evoca prevederile clauzelor contractuale nr. x, 1.4, 1.13 lit. b) din Acordul Contractual BZ CL1 Contract nr. x/2012 şi a susţine că acestea au corespondent în clauzele Contractului de subantrepriză nr. 1S2013, menţionând în acest sens art. 18, art. 1, cap. XVII.

Criticile recurentei nu vizează, în realitate, interpretarea greşită a dispoziţiilor legale invocate ci, aşa cum chiar recurenta menţionează, interpretarea prevederilor contractuale de către instanţa de apel şi stabilirea situaţiei de fapt cu privire la executarea lucrărilor ce au făcut obiectul celor două contracte amintite. În cazul disputei dintre părţi cu privire la înţelesul şi efectele unor clauze contractuale, lămurirea intenţiei reale a părţilor poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului.

În acest context, se cuvine a fi menţionat că instanţele de fond, pe baza evaluării probatoriului administrat (înscrisuri, raport de expertiză), au concluzionat că pârâta nu are obligaţia suportării tarifului de racordare la reţeaua de energie electrică a obiectivului (Staţia de pompare 11 Nehoiu), în condiţiile în care nu şi-a asumat expres această obligaţie prin contractul de subantrepriză şi nici măcar nu şi-a asumat obligaţia de "terminare" a lucrărilor.

Or, aceste aspecte vizează netemeinicia hotărârii atacate, în timp ce recursul urmăreşte verificarea conformităţii cu normele de drept aplicabile.

Dispoziţiile generale cuprinse în art. 1852 alin. (3) C. civ. sunt lipsite de relevanţă în cauză, întrucât acest text legal stabileşte că normele de drept în materia contractului de antrepriză sunt aplicabile şi în cazul subantreprizei, fără a avea sensul că orice contract de subantrepriză subsecvent preia în mod automat toate obligaţiile antreprenorului din contractul principal.

De aceea, interpretarea şi aplicarea greşite a acestor norme de drept material au fost invocate formal, fără legătură cu chestiunea litigioasă esenţială, care consta în interpretarea clauzelor contractului de subantrepriză, în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei obligaţiei imputate pârâtei.

În ce priveşte criticile recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 514/2013, precum şi ale art. 42 şi art. 43 din Codul muncii prin raportare la dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă constată că au fost invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. direct în recurs, astfel încât ele nu pot fi primite.

Se reţine că, prin apelul formulat împotriva sentinţei primei instanţe, recurenta a invocat ca şi argumente caracterul disproporţionat al cheltuielilor cu transportul şi cazarea consilierului juridic al pârâtei şi inexistenţa obligaţiei de a fi prezent la toate termenele de judecată în instanţă a acestuia, doar prin memoriul de recurs apelând la teza beneficiilor salariale ale consilierului juridic.

În ce priveşte susţinerile formulate în punctul de vedere depus la raport, se constată că, deşi, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul de apel, recurenta a făcut vorbire, formal şi fără a indica vreun text normativ, despre beneficiile salariale ale consilierului juridic, răspunsul la întâmpinare nu are rolul de a completa motivele de apel, astfel încât să infirme incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă HIDROCONSTRUCTIA S.A. BUCUREŞTI, prin Unitatea de Construcţii Montaj Siriu-Buzău (U.C.M. Siriu-Buzău) împotriva deciziei nr. 62 din 19 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă HIDROCONSTRUCTIA S.A. BUCUREŞTI, prin Unitatea de Construcţii Montaj Siriu-Buzău (U.C.M. Siriu-Buzău), împotriva deciziei nr. 62 din 19 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.