Leasing vehicle recovery, statute of limitations for purchase option, and res judicata effect of execution contestation

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 decembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi D. S.R.L. a solicitat:

(1) pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., pentru semiremorcă E. rulată, serie şasiu x, an fabricaţie 2003, tipul semiremorcă cu prelată 3 axe, de culoare albastru (în temeiul art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 51/1997);

(2) obligarea pârâtei D. S.R.L. la predarea bunurilor (în baza art. 17 din O.G. nr. 51/1997) constând în semitrailer E. x, autotractor D. x, semiremorcă E. x;

(3) stabilirea daunelor interese şi acordarea acestora după cum urmează:

- stabilirea prejudiciului efectiv creat şi obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 41.017,51 RON;

- stabilirea beneficiului nerealizat constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 10.09.2013 (data pierderii posesiei bunurilor) până la data predării efective a bunurilor şi obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 1.200.000,00 RON;

(4) obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorate şi la cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, la 23 august 2017, cerere de introducere forţată în cauză a terţilor S.C. F. S.R.L., G., H. S.R.L., în contradictoriu cu care să fie admisă acţiunea sub aspectul primelor două petite, respectiv:

(1) pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru semiremorcă E. rulată, serie şasiu x, an fabricaţie 2003, cu prelată 3 axe, de culoare albastru (în temeiul art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 51/1997);

(2) obligarea (în baza art. 17 din O.G. nr. 51/1997) la predarea bunurilor constând în:

- semitrailer E. x;

- autotractor D. x;

- semiremorcă E. x.

Prin cererea înregistrată la 25 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub dosar nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi cu D. S.R.L., a solicitat să se dispună:

(1) constatarea rezilierii contractelor de leasing nr. x/16.06.2008, nr. y/09.06.2008 şi nr. VFS3287/VROM/PD/30.09.2009;

(2) stabilirea daunelor interese şi obligarea pârâtelor la plata de daune interese către reclamantă după cum urmează:

- stabilirea prejudiciului efectiv creat şi obligarea pârâtelor Ia plata sumei estimate provizoriu la suma de 41.017,51 RON;

- stabilirea beneficiului nerealizat constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 10.09.2013 (data pierderii posesiei bunurilor) până la data predării efective a bunurilor şi obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 1.200.000,00 RON;

(3) obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorate;

(4) obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia litispendenţei şi excepţia netimbrării şi a respins ca inadmisibilă cererea de introducere forţată în cauză a F. S.R.L., G. şi H. S.R.L., dispunând, totodată, suspendarea judecăţii cauzei, în baza art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluţionarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti nr. 1118/302/2015, aflat în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 a fost admisa excepţia conexării şi litispendenţei şi s-a trimis dosarul la completul 19 Fond, în vederea reunirii acelei cauze la dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1258 din 22 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta D. S.R.L..

A fost respinsă ca nefondată, excepţia prematurităţii/inadmisibilităţii invocată de pârâta C. S.A..

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare în baza contractului de leasing nr. VFS 2183/VROM/16.06.2008 şi s-a respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris dreptul material la acţiune;

Au fost respinse în rest, ca neîntemeiate, cererile (principală şi conexată), fiind obligată reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B., la plata către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.421,64 RON.

S-a luat act că pârâta D. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă, inclusiv cea din 13 septembrie 2017, prin care s-a respins introducerea în cauză a intervenienţilor forţaţi F. S.R.L., G. şi H. S.R.L. şi încheierea din 8 iulie 2020, prin care s-a invocat pentru prima dată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se respecta principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi administrator special I. a promovat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar S.C. B. şi prin administrator special I. împotriva sentinţei civile nr. 1258 din 22 iulie 2020 şi a încheierilor din 13 septembrie 2017 şi din 8 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A respins ca neîntemeiată cererea apelantei S.C. A. S.R.L. vizând obligarea intimatelor S.C. C. S.A. şi D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată din apel.

A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prima critică adusă deciziei recurate a fost subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia s-a susţinut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

In concret, se reproşează faptul că cele două instanţe au judecat cauza cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 15 C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate principiile contradictorialităţii, a dreptului la apărare, al oralităţii, al egalităţii şi al legalităţii, al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, cu ocazia termenului din data de 8 iulie 2020, când a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la nelegalitatea deciziei, recurenta arătă că, Curtea de Apel Bucureşti deşi reţine ca motiv de apel invocarea nerespectării principiului oralităţii, totuşi nu s-a referit deloc în motivare la încălcarea/neîncălcarea acestuia.

In privinţa nerespectării celorlalte principii al contradictorialităţii, a dreptului la apărare, al egalităţii şi al legalităţii, precum şi pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, critică decizia Curţii de Apel Bucureşti pentru motive de nelegalitate şi solicită să se constate că în contradicţie totală cu legea, Curtea de Apel a respins motivul de apel care viza nerespectarea principiilor enunţate mai sus.

Deşi instanţa de apel motivează la fila x din decizie că a cercetat cu atenţie cele consemnate în încheierea de şedinţă din 8 iulie 2020, specificând asumarea consecinţelor procedurale ale lipsei avocatului reclamantei, prin aceea că din culpa sa nu a fost în măsură să pună concluzii orale atunci când s-a luat cauza "la ordine", totuşi nu observă faptul că excepţia prescripţiei nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Instanţa de apel reţine în mod nelegal, la filele x din decizie, că "Rezultă aşadar că la termenul din 8 iulie 2020, ambele părţi prezente au pus concluzii cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta D. S.R.L., fiind astfel respectate dispoziţiilor art. 390 C. proc. civ. invocate de apelantă. Sunt, prin urmare, vădit lipsite de temei alegaţiile apelantei-reclamante conform cărora "această excepţie nici măcar nu a fost pusă în discuţia părţilor, după cum reiese din încheierea din 8 iulie 2020".

Curtea de Apel Bucureşti, în contradicţie totală cu legea şi cu normele de procedură, reţine în decizia atacată că Tribunalul Bucureşti a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi acest lucru nu corespunde realităţii.

În acest fel, au fost încălcate dispoziţiile art. 390, art. 394 alin. (3) şi art. 20 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând regulile de procedură şi principiile fundamentale ale procesului civil decurgând din inexistenţa vreunui temei legal din care să rezulte că instanţa poate ca după şedinţa de judecată şi după rămânerea în pronunţare să dispună:

"înştiinţarea reclamantei, telefonic sau e-mail cu privire la faptul că în şedinţa publică a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru a i se da posibilitatea ca în cadrul concluziilor scrise să formuleze apărări cu privire la aceasta" nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 7 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea instanţei de a invoca, din oficiu, excepţia tardivităţii şi de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea faptului că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia referitoare la respingerea motivului de apel de la punctul 3.8 din decizie, referitor la obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale penalizatoare.

In raport de cele 8 motive de apel reţinute de către instanţa de apel la fila x din decizie, arată recurenta că se impunea o motivare cu privire la fiecare dintre aceste motive. Deşi instanţa avea obligaţia de a analiza toate motivele respective, ea nu răspunde în nici un fel unora dintre acestea, ceea ce reprezintă un alt caz de încălcare a exigenţelor art. 425 C. proc. civ. referitor la motivarea hotărârii. S-a apreciat că unele dintre motive sunt cereri accesorii cererii principate, astfel că este inutilă analizarea acestora şi motivarea acestora, deoarece soarta lor depinde de dezlegarea dată capătului principal de cerere.

Este vorba despre motivul de apel de la punctul la 3.8. (pagina 51) din decizie referitor la obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale penalizatoare.

Recurenta critică această susţinere a Curţii de Apel, deoarece admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel trebuie motivată judicios, indiferent de dependenţa sau nu de celelalte motive de apel. Cu privire la cele 2 motive de apel, instanţa de apel nu a motivat nimic.

În continuare, se susţine că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei. Se solicită înlăturarea următoarei motivări:

"după includerea dezbaterilor şi amânarea pronunţării, o asemenea modalitate de înştiinţare a reclamantei cu privire la o nouă excepţie de procedură este complet nelegala, neputându-se efectua alte acte de procedură, nici măcar o asemenea înştiinţare, care nu există.

Aceasta, fiindcă măsura luată de prima instanţă, de a dispune "înştiinţarea reclamantei, telefonic sau e-mail cu privire la faptul că în şedinţa publică a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru a i se da posibilitatea ca în cadrul concluziilor scrise să formuleze apărări cu privire la aceasta, este una în favoarea reclamantei, adică a părţii care o critică în maniera expusă.

Fiind favorabilă acesteia, de vreme ce îi dă posibilitatea reclamantei să se apere în privinţa excepţiei prescripţiei (ceea ce s-a şi întâmplat), este evident că nu îi poate aduce părţii respective o vătămare.

Prin urmare, nu este îndeplinită una dintre condiţiile pentru care poate fi dispusă anularea unui act de procedură conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Toate aceste considerente sunt suficiente pentru a valida concluzia Curţii în sensul că este fără fundament alegaţia apelantei-reclamante, pe care îşi întemeiază, practic, primul motiv de apel, potrivit căreia, încălcarea regulilor procedurale şi a principiilor fundamentale privind nepunerea în discuţia părţilor şi neaducerea la cunoştinţa reclamantei a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată direct în şedinţa publică atrag anularea hotărârii şi trimiterea dosarului spre rejudecare primei instanţe".

O ultimă critică adusă deciziei recurate, se referă la existenţa unei motivări contradictorii sau străine de natura cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reproşează instanţei de apel că nu a ţinut cont de hotărârea nr. 2934/2013 despre care face vorbire instanţa de apel.

Practic, recurenta arată că, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile deciziei nr. 2934/2013 a Tribunalului Argeş în care s-a reţinut definitiv, cu autoritate de lucru judecat, că bunurile care făceau obiectul contractelor de leasing au fost ridicate abuziv, iar reclamanta a fost privată de folosinţa bunurilor, fiind astfel tranşată definitiv această chestiune, reţinându-se totodată obligaţia pârâtei de a continua raporturile contractuale în lipsa rezilierii contractelor. Recurenta susţine că nu a fost de rea-credinţă în executarea contractelor ci, a dorit continuarea raporturilor contractuale şi redresarea financiară a sa, lucru care, la un moment dat a devenit imposibil din cauza privării reclamantei de posibilitatea de a-mi desfăşura activitatea în lipsa utilajelor necesare pentru realizarea transportului, aspect care a condus la blocarea din punct de vedere financiar şi la blocarea activităţii, imposibilitatea onorării contractelor şi a ofertelor, creând astfel prejudiciile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Suplimentar, apreciază că instanţa de apel a încălcat şi normele de procedură privind autoritatea de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 430 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod.

Decizia nr. 2934/12.12.2013 a Tribunalului Argeş a reţinut cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al executării silite efectuate de BEJ J., dispunându-se admiterea contestaţiei la executare a societăţii recurente, anularea somaţiilor din dosarele de executare silită nr. x/2012, y/2012, z/2012 emise de BEJ J., constatând suspendată de drept executarea silită şi dispunând întoarcerea bunurilor în mâinile utilizatorului.

Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat reţinând în mod nelegal caracterul abuziv al posesiei reclamantei asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing în perioada 16.06.2011-10.09.2013, în loc să observe caracterul abuziv al executării silite, aşa cum era firesc, reţinând că "a avut în posesie inclusiv bunul mobil la care se referă contractul de leasing nr. VFS2m/VROM/PD/16.06.2008, dar in mod abuziv".

In acest fel au fost ignorate prevederile art. 430 C. proc. civ.

Distinct de aceste aspecte, recurenta mai arătă că există o contradicţie în motivarea deciziei în privinţa momentului de la care curge termenul de prescripţie. La început instanţa de apel a reţinut anul 2011, apoi la fila x a reţinut ca şi posibilitate data de 10.09.2013, reţinând că oricum acest termen era împlinit deja la data de 16.12.2016.

Motivarea instanţei de apel de la pag. 42 în sensul că "deşi apelanta nu a exercitat dreptul de opţiune în sensul de a cumpăra acel bun a continuat totuşi să îl folosească gratuit, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997" este nelegală şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat stabilită prin decizia 2934/12.12.2013 a Tribunalului Argeş, deoarece nu a intervenit o reziliere a contractelor de leasing, astfel că nu se impunea restituirea bunurilor, conform contractelor de leasing.

In contradicţie cu instanţa de apel, recurenta arătă că a intervenit o întrerupere a cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, din partea intimatei C. S.A., rezultată din posesia bunurilor de către societatea reclamantă inclusiv în anul 2013.

Tot în contradicţie cu motivarea instanţei de apel, recurenta arătă că a intervenit o întrerupere a cursului prescripţiei, prin aceea că a promovat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2012, al Tribunalului Specializat Argeş, prin care a solicitat restituirea semiremorcii şi obligarea intimatei la întocmirea actelor de transfer al proprietăţii asupra acestui bun, aşa cum reiese din sentinţa civilă nr. 1392/F din 4 decembrie 2014 a Tribunalului Specializat Argeş.

In cadrul acestui dosar a solicitat si obligarea intimatei la întocmirea actelor de transfer în cazul bunurilor, implicit a bunului achitat integral conform raportului de expertiză. Chiar dacă a reţinut data de 16.06.2011 privind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie cum reţin instanţele de fond şi apel, arătă că la data 20.03.2014 când a depus completări la acţiunea iniţială în dosar nr. x/2012 termenul de prescripţie s-a întrerupt, aşa încât curge un nou termen.

Astfel, solicită să se observe că prin sentinţa civilă nr. 1392/F din 4 decembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012 de către Tribunalul Specializat Argeş, publicată în BP1 nr. 6997/17.04.2015 s-a dispus admiterea acţiunii reclamantei împotriva pârâtei C. S.A., având ca obiect obligaţia de a face, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei semiremorca E. cu număr de înmatriculare x, care a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr. VFS 2183/VROM/PD/16.06.2008.

Prin urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că Curtea de Apel Bucureşti, cât şi prima instanţă, în mod nelegal au apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la 16.06.2011, fără a exista vreun caz de întrerupere a acestuia, criticând considerentele instanţei de apel în privinţa acestui termen.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi procedând la o nouă judecată să se dispună admiterea apelului, admiterea acţiunilor principală şi conexată.

A solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei.

La 24 februarie 2022, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.R.L. a formulat întâmpinare, la 11 martie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 mai 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, se susţine încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât cele două instanţe au judecat cauza cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 15 C. proc. civ., nefiind respectate principiile contradictorialităţii, a dreptului la apărare, al oralităţii, al egalităţii şi al legalităţii, al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO cu ocazia termenului din data de 8 iulie 2020, când a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

In continuarea dezvoltării acestui motiv de recurs, recurenta arată că în fapt, motivul de nelegalitate invocat, vizează lipsa motivării deciziei Curţii de apel Bucureşti cu privire la încălcarea principiului oralităţii de către Tribunalul Bucureşti, critici ce nu pot fi primite, în raport cu consemnările din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din 8 iulie 2020, din care rezultă că ambele părţi prezente au pus concluzii pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta D. S.R.L., fiind astfel respectate dispoziţiile art. 390 C. proc. civ., iar din această perspectivă susţinerea recurentei, potrivit căreia, această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor este lipsită de temei probator si legal.

Totodată, se poate observa că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor prezente excepţia evocată şi pentru asigurarea dreptului la apărare şi a tuturor celorlalte drepturi procesuale i-a dat posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise, în cuprinsul cărora, aceasta şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepţia prescripţiei, apreciind că se impune decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepţia faţă de art. 2513 C. civ., context în care a considerat că se impune respingerea excepţiei invocate la ultimul termen.

De asemenea, nefondate sunt şi alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 20 C. proc. civ. şi art. 22, alin. (2) din acelaşi Cod cu referire la obligaţia judecătorului să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil.

Astfel, împrejurarea că una dintre părţi a invocat o excepţie la ultimul termen de judecată, în lipsa reprezentantului convenţional al celeilalte părţi, nu poate aduce atingere dreptului apelantei la apărare şi nici nu a condus la încălcarea vreunui principiu fundamental al procesului civil, având în vedere că în mod corect a reţinut instanţa de apel că măsura dispusă de instanţa de fond, de a încunoştiinţa prin notă telefonică partea lipsa cu privire la excepţia invocată, nu poate produce recurentei vreo vătămare, de vreme ce măsura a fost dispusă în favoarea acesteia, neputând fi îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 175 alin (1) C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea faptului că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia referitoare la respingerea motivului de apel privind obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale penalizatoare.

Astfel în raport cu cele opt motive de apel reţinute de către instanţa de apel, recurenta arată că se impunea o motivare cu privire la fiecare dintre aceste motive, conform exigenţelor art. 425 C. proc. civ., întrucât s-a apreciat că unele dintre motive sunt cereri accesorii cererii principate, astfel că este inutilă analizarea acestora şi motivarea acestora, referitor la obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale penalizatoare.

civilă.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, potrivit următoarelor argumente:

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta invocă nereguli ale instanţelor care au soluţionat litigiul, cu privire la determinarea legii aplicabile, fiind incidente în opinia sa prevederile art. 2015 C. civ., fapt ce conduce la concluzia ca pârâta Volvo avea posibilitatea de a invoca excepţia doar prin întâmpinare.

De asemenea, face referire la încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează cauzele de întrerupere a prescripţiei, la data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Aşadar, în ceea ce priveşte constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a cerere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare- cumpărare, în corect instanţa de apel a reţinut legea aplicabilă prin raportare la momentul naşterii dreptului la acţiune, fiind astfel avute în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, precum şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, totodată reţinându-se şi dispoziţiile art. 2.3 din contractul de locaţiune, potrivit cărora, durata acestuia a fost de 36 de luni, începând cu data de 16 iunie 2008, perioadă care s-a împlinit la data de 16 iunie 2011, prin plata ultimei rate de leasing - aspect necontestat de recurentă. Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la 16 iunie 2011 şi s-a împlinit trei ani mai târziu, la data de 16 iunie 2014, iar acţiunea a fost introdusă la data de 14 decembrie 2016, ulterior împlinirii termenului de prescripţie, context în care se constată că a intervenit prescripţia, ca sancţiune pentru pasivitatea apelantei.

Cu referire la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei evocate de recurentă, Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă niciun motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, început la data de 16 iunie 2011, având în vedere că instanţele au apreciat că litigiile anterioare purtate între părţi nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei de vreme ce vizau protejarea unor drepturi distincte de cel decurgând din art. 5 la contractual de leasing.

O altă cauză de întrerupere invocată de recurentă se referă la faptul că aceasta a deţinut la un moment dat posesia asupra bunului ce face obiectul contractului VFS nr. x/16.06.2008, evocând în acest sens dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă atitudinea intimatei VFS de a demara o executare silită pentru recuperarea semiremorcii contravine noţiunii de recunoaştere, executarea silită având la baza intenţia fermă de recuperare a bunului, astfel că, simpla deţinere a bunului în baza contractului de leasing, nu are semnificaţia unei recunoaşteri, context reţinut şi de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de procedură referitoare la autoritatea de lucru judecat, recurenta arată, pentru prima dată în recurs că Tribunalul Argeş ar fi fost investit cu o cerere având ca obiect restituirea semiremorcii ce a făcut obiectul contractului VFS 2183/16.06.2008, precum şi obligarea VFS la întocmirea actelor de transfer a proprietăţii.

Din analiza actelor dosarului, se constată că instanţa de apel a judecat cererea în limitele învestirii, context în care se reţine că recurenta nu a invocat în faţa tribunalului prin notele de şedinţă depuse la dosar şi nici prin cererea de apel excepţia autorităţii de lucru judecat, iar din dispozitivul sentinţei 1392/04.12.2014, se poate observa că instanţa nu a dispus întocmirea actelor de transfer al proprietăţii în cazul acestui bun, instanţa, prin admiterea în parte a acţiunii a dispus doar obligarea VFS la restituirea semiremorcii E., respingând în rest acţiunea modificată şi completată.

În acest context, se reţine că recurenta nu a făcut dovada faptului că ar fi învestit Tribunalul Argeş cu o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi că ar fi invocat această excepţie în mod procedural, iar instanţa în mod nelegal ar fi nesocotit dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., precum şi art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997.

Astfel, în ceea ce priveşte contractual de leasing VFS2183/16.06.2008, se reţine că acesta a încetat prin ajungere la termen şi nu mai poate fi reziliat, iar în în ceea ce priveşte celelalte două contracte de leasing VFS 2165/09.06.2008 şi VFS 3287/30.09.2009, se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 1021 C. civ., în raport cu data încheierii acestora.

In acest context, se reţine că, pentru a putea fi dispusă rezilierea unor contracte sinalagmatice este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, fiind de esenţa acţiunii reglementate de art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864, faptul că aparţine exclusiv părţii care într-un raport reciproc şi-a executat prestaţiunea sa sau e gata să o execute, or, contrar celor susţinute de apelanta-reclamantă, aceasta nu a dovedit faptul că şi-a executat propriile obligaţii, astfel că recurenta nu poate invoca în susţinerea cererii de reziliere drept cauza, neîndeplinirea propriilor obligaţii.

Critica referitoare la solicitarea de acordare a daunelor interese este nefondată, întrucât acest capăt de cerere depinde de soluţionarea capătului privitor la reziliere, având natura unei cererii accesorii prin raportare la dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., totodată în cauză, trebuia făcută dovada existenţei unui prejudiciu suferit de reclamantă, ca urmare a neexecutării de către pârâta VFS a obligaţiei, iar instanţa de apel a reţinut în mod corect împrejurarea că nu s-a făcut dovada existentei prejudiciului în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, în sensul că fapta ilicită a constat în preluarea nelegală a posesiei bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 2934/12.12.2012, evocată în argumentare nu era executorie/nu producea efecte la momentul la care intimatele-pârâte au înstrăinat bunurile date în leasing.

Totodată, se reţine că partea lipsită de folosinţa bunului este pârâta VFS, care nu a putut recupera din posesia recurentei autotractorul VOLVO, în valoare de pesta 40.000 Euro, recurenta deţinând posesia acestuia fără ca în schimb să-şi îndeplinească contraprestaţiile corelative şi să plătească ratele de leasing aferente contractului asumat.

Tot în acest context, se reţine cu privire la întinderea prejudiciului solicitat a fi reparat, cu referire la pârâta Volvo, că sentinţa civilă nr. 6222/15.09.2016 nu are autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, de vreme ce aceasta nu a fost parte în acel dosar, identitatea de părţi fiind necesară pentru a se reţine incidenţa prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, tinzându-se aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 7.360,15 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-pârâte suma de 7.360,15 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 7.360,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi D. S.R.L..

Obligă recurenta la plata sumei de 7.360,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2022.