Insolvency set-off validity independent of prior claim registration and subsequent payment demands

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 25.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei, în temeiul art. 4 lit. g) din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1469 şi urm. din C. civ., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 284.829,10 RON şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

La primul termen de judecată din 05.09.2019, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care instanţa a unit-o cu fondul, iar ulterior, a recalificat-o ca apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 2682/27.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 de RON reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C..

Prin decizia civilă nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, susţine că decizia a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1617 C. civ.

Arată recurenta că dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 nasc posibilitatea invocării compensaţiei numai creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedură, astfel cum aceştia sunt definiţi de art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014.

Concluzia instanţei de apel, care a validat raţionamentul instanţei de fond, conform căreia compensaţia se produsese de drept anterior deschiderii procedurii de insolvenţă nu este justă întrucât condiţiile operării compensaţiei (reciprocitate, certitudine, lichiditate şi exigibilitate) trebuie îndeplinite şi la momentul lichidării datoriilor reciproce potrivit art. 1617 alin. (2) C. civ.

Or, momentul la care intimata a opus practicianului în insolvenţă compensaţia se situează după data deschiderii procedurii insolvenţei şi a decăderii intimatei din dreptul de a mai formula declaraţie de creanţă. Prin urmare, creanţa deţinută de intimată împotriva intimatei nu se mai bucură de atributul exigibilităţii, nefiind aşadar întrunite condiţiile cumulative instituite de art. 1617 C. civ. pentru a putea opera compensaţia legală.

Totodată, arată că practica statornicită între intimată şi recurenta supusă procedurii, anterior intrării acesteia din urmă în insolvenţă, era aceea ca atunci când se realiza o compensare, voinţa părţilor să fie concretizată printr-un înscris, aşa cum rezultă din chiar dovezile produse de intimată în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, în mod greşit ar fi interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, întrucât această prevedere nu îi vizează pe creditorii neînscrişi la masa credală şi care nu mai au nici posibilitatea legală de a o face, fiind decăzuţi din acest drept.

În acest sens se invocă decizia nr. 19/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din considerentele căreia ar transpare necesitatea ca, modul de stingere al obligaţiilor reciproce, care este compensaţia, să fie precedată de înscrierea în rândul creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedură.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că actul adiţional nr. x, încheiat între părţi, stipulează expres care anume datorii se sting prin compensaţie, fără a menţiona şi restul creanţelor, multe dintre facturi nefiind nici măcar scadente la debutul procedurii, astfel încât în privinţa lor, de plano, nu putea opera compensaţia, conduita părţilor având semnificaţia juridică a unei renunţări tacite la compensaţie.

Susţine recurenta că au fost aplicate greşit şi prevederile art. 1617 alin. (3) C. civ., în sensul că solicitarea practicianului în insolvenţă adresată intimatei, de a achita debitul datorat falitei, avea neîndoielnic semnificaţia renunţării, explicite de această dată, la compensaţie.

Apreciază că această interpretare este concordantă cu principiile procedurii insolvenţei, care vizează maximizarea averii debitoarei şi cel al caracterului concursual al procedurii, dar şi cel al respectării rangului creanţelor.

În plus, precizează şi că un text de lege se interpretează în sensul aplicării, iar nu a neaplicării sale. Astfel, în raport de dispoziţiile art. 1617 alin. (2) C. civ., singura cale prin care intimata putea invoca stingerea datoriilor reciproce era numai prin formularea unei cereri de creanţă.

La 25 octombrie 2021, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, pe baza motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi ale art. 1617 C. civ., deoarece compensarea legală a creanţelor nu poate interveni decât în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei, deci între creanţe înscrise la masa credală a acesteia, pe de o parte, iar pe de altă parte, condiţiile operării compensaţiei trebuie îndeplinite şi la momentul lichidării datoriilor reciproce.

Critica este nefondată.

Compensaţia reprezintă un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte. Utilitatea practică a acestui mod de stingere a obligaţiilor a fost constant subliniată de doctrină, întrucât este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitându-se efectuarea a două plăţi, cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată.

Totodată, compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. Aşadar, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai lui "accipiens". Cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. Ca atare, nu întâmplător, dată fiind situaţia specială în care se află un debitor împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014, prin art. 90, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa. De altfel, dispoziţia legală nu este nouă, prevederi în acelaşi sens cuprinzând şi art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin decizia nr. 19/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu îşi propune să limiteze titularii dreptului de a opune compensaţia legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susţinut că instituţia compensaţiei legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei.

Compensaţia legală este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor sau o hotărâre judecătorească. Din cuprinsul art. 1617 din C. civ. rezultă condiţiile în care compensaţia poate să opereze: creanţele să fie reciproce, iar datoriile să fie certe, lichide şi exigibile, datoriile trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile şi, de asemenea, părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei.

Prin urmare, pentru a opera compensarea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesar ca atât societatea debitoare aflată în procedură cât şi creditorul să deţină unul împotriva celuilalt creanţe certe, lichide şi exigibile la data pronunţării sentinţei de deschidere a procedurii.

Or, în cauză, instanţa de apel a constatat în mod corect că aceste condiţii sunt îndeplinite, având în vedere că procedura insolvenţei debitorului s-a deschis la 15.11.2016, iar compensaţia legală se solicită a se constata pentru două creanţe reciproce născute anterior deschiderii procedurii. Totodată, instanţa supremă reţine şi faptul că, în cauză, recurenta nu a negat existenţa creanţelor reciproce, ci criticile sale privesc doar incidenţa, în cauză, a instituţiei compensaţiei.

În ceea ce priveşte calitatea pârâtei B. de creditor, nu pot fi primite susţinerile recurentei privind neîndeplinirea condiţiei prevăzute de pct. 19 al art. 5 din Legea nr. 85/2015, de a fi creditor înscris la masa credală, respectiv de a fi creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei.

Prin aceeaşi decizie nr. 19/2020 a Înaltei Curţi s-a reţinut (par. 112):

"În ceea ce priveşte titularii dreptului de a invoca compensaţia (...), se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligaţiei, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensaţia de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvenţă, ci şi de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalţi creditori ai lui accipiens". "[…] Nu se poate considera că instituţia renunţării la compensaţie ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuşi, înscriindu-se la masa credală, deşi putea să invoce compensaţia, înţelege să îşi supună propria creanţă caracterului "sacrificial" al procedurii."

Aşadar, dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu condiţionează dreptul unui creditor de a invoca compensaţia de depunerea prealabilă a unei cereri de admitere a creanţei sale împotriva debitoarei.

Dimpotrivă, formularea unei declaraţii de creanţă de către creditor ar putea fi interpretată, în funcţie de circumstanţe, ca o renunţare la beneficiul compensaţiei.

Cât timp, aşa cum rezultă din actele dosarului, necontestate de recurentă, intimata-pârâtă nu a urmărit înscrierea în tabelul preliminar de creanţe împotriva averii recurentei-debitoare cu o creanţă într-un cuantum mai mare decât creanţa deţinută de aceasta din urmă împotriva intimatei-pârâte, B. nu avea niciun interes să depună cerere de admitere a creanţei şi să se supună procedurii colective de acoperire a creanţelor asupra averii debitoarei, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Prin urmare, nu prezintă relevanţă invocarea compensaţiei legale după trecerea termenului pentru depunerea cererii de admitere a creanţei asupra averii recurentei-debitoare, cât timp, pe de o parte, compensaţia legală operează de plin drept, în puterea legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţe al părţilor sau de încuviinţarea judecătorului sindic, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ., iar pe de altă parte, nici nu a fost formulată o astfel de cerere, asupra căreia judecătorul sindic să constate decăderea.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1617 alin. (3) din C. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Aşa cum s-a arătat, art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanţelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensaţia legală, ca mod de stingere a obligaţiilor reciproce, operează de drept, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor sau o hotărâre judecătorească.

Recurenta susţine că a renunţat în mod expres la compensarea creanţelor reciproce prin simplul fapt al solicitării practicianului în insolvenţă adresată intimatei de a achita debitul datorat recurentei-debitoare în insolvenţă.

Contrar acestor susţineri, nici notificarea de plată şi nici acţiunea pendinte nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., având în vedere atât faptul că, în cauză, ambele demersuri au fost efectuate ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanţelor reciproce, cât şi faptul că reclamanta nu a contestat creanţele certe, lichide şi exigibile pe care le avea pârâta faţă de reclamantă anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Instanţa supremă nu poate primi criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 1617 alin. (2) C. civ., întrucât acestea reglementează compensarea judiciară a creanţelor, în timp ce, în cauză, instanţele au constatat intervenirea compensaţiei legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.