Enforcement of corporate share repurchase clause as binding sale promise versus pre-emption right under Civil Code contract formation rules

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 iunie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare (cesiune), având ca obiect vânzarea către reclamantă a părţilor sociale deţinute de pârât la societatea C. S.R.L., respectiv 500 de părţi sociale, numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, în valoare nominală totală de 5.000 de RON şi de 10 RON fiecare, reprezentând 5% din capitalul social; să constatate că preţul de răscumpărare a părţilor sociale menţionate la primul petit este echivalentul proporţional al capitalului social şi rezervelor C. S.R.L., conform ultimelor situaţii financiare auditate la momentul răscumpărării părţilor sociale; să constate stingerea obligaţiei de plată a preţului de răscumpărare a părţilor sociale menţionate la primul petit prin consemnarea lui la dispoziţia pârâtului; să dispună obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2695 din 22 decembrie 2020 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel reclamanta A. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 2196 din 10 decembrie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2695 din 22 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1166, art. 1171, art. 1240, art. 1270, art. 1272 şi art. 1324 C. civ.

Astfel, deşi reţine că în contractul încheiat între părţi în 1 februarie 2015 nu este cuprinsă asumarea de către intimat a obligaţiei de a vinde părţile sociale, ci doar dreptul reclamantei de a răscumpăra părţile sociale în situaţiile determinate de părţi, instanţa de apel nu motivează in niciun fel cine a constituit în favoarea sa respectivul drept şi nici ce natura juridică are acest act juridic în funcţie de numărul părţilor care şi-au manifestat voinţa, de obligaţiile asumate în cuprinsul lui şi de raportul dintre aceste obligaţii.

Aşadar, instanţa de apel a omis faptul că actul încheiat este un contract, care prin excelenţă este un act juridic bilateral, sinalagmatic şi că dreptul recurentei de a răscumpăra părţile sociale a fost constituit convenţional, prin acordul de voinţă al ambelor părţi, inclusiv al intimatului. Or, odată ce, convenţional, intimatul şi-a manifestat acordul de voinţă de a constitui şi recunoaşte în patrimoniul reclamantei dreptul de a răscumpăra părţile sociale în anumite condiţii, asumarea de către acesta a obligaţiei corelative de a vinde părţile sociale în acele condiţii este evidentă, intimatul fiind ţinut de executarea obligaţiei asumate.

Se mai susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1164 C. civ., apreciindu-se că instanţa de apel a considerat în mod eronat că raportul obligaţional reprezentat de contractul încheiat între părţi conţine doar componenta activă a patrimoniului şi că poate exista un drept fără o obligaţie corelativa, respectiv dreptul reclamantei de a răscumpăra părţile sociale fără obligaţia corelativă a intimatului de a le vinde, or potrivit dispoziţiilor evocate, într-un raport contractual nu poate exista un drept fără o obligaţie corelativă, întrucât dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită corespunzătoare şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă acest drept este încălcat.

Totodată, se arată că s-au încălcat prevederile art. 430 C. proc. civ. şi art. 1730 si următoarele C. civ., întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de distincţia pe care instanţa de fond a făcut-o între cele două situaţii în care poate interveni răscumpărarea părţilor sociale, dezlegare care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Astfel, instanţa de fond a interpretat corect condiţiile în care are loc transferul părţilor sociale, reţinând că acestea sunt îndeplinite atât în situaţia în care intimatul renunţă la calitatea de asociat prin înstrăinarea părţilor sociale, cât şi atunci când acesta îşi dă demisia, părăsind în acest fel grupul, iar distincţia făcută de instanţa de fond între cele două ipoteze prezintă o deosebită relevanţă în ceea ce priveşte natura contractului încheiat, obiectul acestuia şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, dreptul de preempţiune, ca beneficiu, legal sau convenţional, acordat unei persoane de a cumpăra un bun cu prioritate faţă de alte persoane, la acelaşi preţ, nu ia naştere decât atunci când vânzătorul îşi exprimă intenţia de a vinde bunul ce face obiectul dreptului de preempţiune, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează acest drept - art. 1730 şi urm. C. civ., iar atâta timp cât vânzătorul nu îşi manifestă intenţia de a vinde, preemptorul nu îşi poate exercita dreptul de preempţiune.

Atâta timp cât instanţa de fond a statuat în mod definitiv că cele două situaţii premisă reţinute de părţi sunt distincte şi că obligaţia intimatului ia naştere inclusiv în situaţia părăsirii grupului prin demisie şi, câtă vreme numai dreptul de răscumpărare poate fi exercitat într-o astfel de situaţie, iar nu şi un eventual drept de preempţiune, recurenta consideră că motivarea soluţiei din apel contravine dispoziţiilor sentinţei, considerentele privitoare la dreptul de preempţiune fiind contrazise de cele cuprinse în sentinţa referitoare la condiţiile în care ia naştere in sarcina intimatului obligaţia de a vinde, context în care se apreciază că hotărârea este nelegală, convenţia părţilor fiind în sensul încheierii unei promisiuni de vânzare în eventualitatea părăsirii de către intimat a grupului, iar nu a constituirii unui drept de preempţiune.

De asemenea, se arată că deşi instanţa de apel reţine că şi cea de-a doua ipoteză - părăsirea de către intimat a grupului din orice motiv - ar da naştere în patrimoniul reclamantei tot unui drept de preempţiune, aceasta nu motivează şi nu arată, într-o astfel de situaţie, cine ar avea prioritate la cumpărarea părţilor sociale.

Se mai susţine că decizia atacată contravine dispoziţiilor art. 1.730 si urm. C. civ. şi din perspectiva naturii dreptului de preempţiune, soluţia instanţei de apel reprezentând o limitare a dreptului intimatului de a dispune de bunul său prin obligarea acestuia, în virtutea unui drept de preempţiune, de a vinde părţile sociale la momentul prezentării demisiei, or dreptul de preempţiune nu obligă vânzătorul să vândă bunul, ci el conferă numai obligaţia în sarcina vânzătorului de respectare a dreptului de preempţiune al preemptorului, atunci când se decide să vândă bunul.

Tot în acest sens, se susţine că soluţia instanţei de apel contravine şi dispoziţiilor art. 1733 alin. (1) C. civ., întrucât ar obliga recurenta să răscumpere părţile sociale, în condiţiile cuprinse în contractul încheiat de intimat cu un eventual terţ, inclusiv in ceea ce priveşte preţul părţilor sociale convenit cu respectivul terţ, or o astfel de situaţie ar contraveni dispoziţiilor contractului încheiat, prin care părţile au convenit asupra unui anume preţ de răscumpărare.

Se mai susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1236 C. civ., întrucât, deşi se reţine că recurenta ar fi urmărit la momentul încheierii contractului să beneficieze de un drept de preempţiune la achiziţia părţilor sociale deţinute de intimat, instanţa de apel nu motivează care ar fi fost cauza care a stat la baza încheierii respectivului contract.

Astfel, la momentul cesionarii către intimat a părţilor sociale, recurenta deţinea 90% din capitalul social al societăţii, iar după cesiune, 85% din capitalul social, deci un controlul asupra oricărei înstrăinări a părţilor sociale pe care intimatul ar fi dorit să le realizeze către persoane din afara societarii.

Or, din moment ce recurenta deţinea în permanenţă dreptul de a se opune oricărei înstrăinări de către intimat a părţilor sociale către persoane din afara societăţii, nu exista niciun motiv, pentru ca prin contractul încheiat să reitereze dreptul de control, iar instanţa de apel, prin interpretarea dată contractului, a procedat la lipsirea acestuia de cauză.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1266, art. 1268 C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 5, 6 şi 22 C. proc. civ., se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu este rolul său să interpreteze contractul decât în limitele învestirii şi că, astfel, nu se poate stabili în procesul de faţă care sunt drepturile şi obligaţiile ce decurg din convenţia respectiva.

Astfel, deşi din considerentele deciziei recurate şi din actele existente la dosarul cauzei rezultă că exista o neînţelegere asupra clauzelor contractului, instanţa de apel a refuzat în mod nejustificat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1268 C. civ., ce vizează clauzele îndoielnice susceptibile de mai multe înţelesuri, dar şi clauzele confuze, se arată că sub acest aspect, instanţa a făcut o greşita interpretare a dispoziţiilor evocate, atunci când a raportat dispoziţia legală nu la conţinutul contractului, ci la obiectul cererii deduse judecăţii.

Referitor la încălcarea art. 1669, art. 1279, art. 1660 alin. (2), art. 1661 şi art. 1495 alin. (1) C. civ., recurenta susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 1669 si art. 1279 C. civ., pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, de asemenea nefondată fiind şi aprecierea instanţei, potrivit căreia, contractul încheiat între părţi nu ar conţine preţul vânzării şi data încheierii contractului sau că intenţia de a vinde trebuie exprimată clar şi neechivoc.

Tot în acelaşi context, se susţine că instanţa trebuia să ţină cont şi de faptul că recurenta a învestit instanţa, prin cererea de chemare în judecată, şi cu un petit de stabilire a preţului de răscumpărare a părţilor sociale, astfel că nu exista niciun impediment în pronunţarea unei hotărâri în sensul solicitat.

De asemenea, se arată că în mod greşit şi nemotivat a reţinut instanţa de apel, că prin contractul încheiat, părţile nu ar fi convenit asupra datei încheierii contractului de răscumpărare, cu toate că această dată determinabilă reieşea clar din contract - momentul părăsirii de către intimat a Grupului din orice motiv.

În acest sens, se arată că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1669 şi art. 1279 C. civ., reţinând în mod nelegal că promisiunea de a contracta nu ar fi valabil încheiată şi nu ar putea îndreptaţi creditorul la obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de contract, decât dacă preţul bunului şi data încheierii contractului sunt expres şi concret indicate în promisiune, deşi legea permite încheierea valabilă a unui contract chiar şi în condiţiile în care preţul şi data executării obligaţiei sunt determinabile sau, mai mult, neprecizate expres.

Într-o altă critică, se susţine că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 1516 si art. 1272 C. civ., întrucât în mod greşit a reţinut instanţa de apel că solicitarea intimatului de a vinde către recurentă la un alt preţ decât cel convenit prin contractul încheiat nu ar reprezenta un refuz al acestuia de a executa obligaţia de a vinde părţile sociale după părăsirea grupului prin demisie.

Astfel, în cazul de faţă, intimatul a solicitat ca răscumpărarea părţilor sociale să se realizeze la un alt preţ decât cel convenit prin contractul încheiat, or solicitarea de a i se plăti un alt preţ, faţă de cel convenit, sau calcularea preţului în funcţie de o serie de indicatori ce nu au fost niciodată agreaţi de părţi echivalează cu un refuz al intimatului de a da curs obligaţiei de vânzare asumată prin contractul încheiat.

În acest context, se arată că instanţa de apel nu a ţinut cont că recurenta era îndreptăţită să obţină de la intimat îndeplinirea integrală şi exactă a obligaţiei asumate de acesta, constând în vânzarea părţilor sociale către reclamantă, la preţul reprezentând suma echivalentă cu partea corespunzătoare din capitalul social şi rezervele C. S.R.L..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Pe baza materialului probator administrat în cauză, instanţele de fond au reţinut că, prin contractul de cesiune de părţi sociale din data de 01.02.2015, reclamanta a vândut către pârâtul B. un număr de 500 de părţi sociale, numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, în valoare nominală totală de 5.000 de RON, reprezentând 5% din capitalul social al C. S.R.L.

La aceeaşi dată, părţile au încheiat un contract prin care s-a stabilit că în situaţia în care pârâtul intenţionează să vândă părţile sociale sau părţi ale acestora sau părăseşte D. - din orice motiv, atunci reclamanta are dreptul de a răscumpăra toate părţile sociale din cadrul C. S.R.L., care sunt, direct sau indirect, în posesia lui pârâtului. În ce priveşte preţul de achiziţie pentru răscumpărarea părţilor sociale s-a convenit ca acesta să fie este echivalentul capitalului social şi rezervelor proporţionale conform ultimelor situaţii financiare supuse auditului la momentul răscumpărării părţilor sociale.

La data cesiunii pârâtul ocupa funcţia de director general adjunct în cadrul C. S.R.L., pentru ca ulterior, la 13.07.2018, să-şi demisia, iar prin decizia nr. 104/30.07.2018 societatea C. S.R.L. a decis că începând din 01.08.2018 încetează contractul individual de muncă al pârâtului.

Întrucât reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul din 01.02.2015 prin care şi-a rezervat dreptul de răscumpărare a părţilor sociale, instanţele de fond au reţinut că se impune să se stabilească natura convenţiei dintre părţi şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de cesiune.

În acest sens, instanţele au indicat dispoziţiile art. 1516 alin. (1), art. 1669 şi ale art. 1279 alin. (3) C. civ., reţinând că, din interpretarea logica-juridică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că pentru a fi îndeplinite condiţiile pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să fie încheiată o promisiune de vânzare-cumpărare, iar una dintre părţi să refuze nejustificat să încheie contractul promis. Prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract instanţa suplineşte doar lipsa consimţământului părţii care refuză să-şi îndeplinească obligaţia de a încheia contractul, raţiunea fiind aceea ca promisiunea cuprinde deja acordul de voinţa al părţilor asupra tuturor elementelor esenţiale ale contractului de vânzare cumpărare, de aceea la modificarea oricărei clauze, nu se va încheia un contract in baza promisiunii, ci un contract nou.

Din modalitatea în care a fost conceput contractul din 01.02.2015, interpretând gramatical clauza, instanţele au reţinut că părţile nu s-au obligat la încheierea unei cesiuni viitoare, ci au constituit convenţional un drept de preempţiune în favoarea reclamantei, pentru situaţia în care pârâtul ar dori să înstrăineze părţile sociale sau ar părăsi D.. S-a apreciat că s-a stabilit numai un drept in favoarea A., care se naşte în ipotezele în care GP părăseşte grupul sau intenţionează să vândă, nu şi o obligaţie corelativă de a vinde, nefiind stipulate toate clauzele specifice contractului de vânzare cumpărare, respectiv asumarea de către intimat a obligaţiei de a vinde şi data perfectării vânzării .

Prima instanţă a reţinut că acest drept de preemţiune al reclamantei există şi în ipoteza în care pârâtul îşi dă demisia, părăsind în acest fel grupul, neprimind apărarea pârâtului în sensul că părăsirea grupului ar viza doar situaţia când ar renunţa la calitatea de asociat prin înstrăinarea părţilor sociale.

O alta condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract considerată a nu fi îndeplinită în cauză a fost aceea ca partea care s-a obligat la încheierea actului, să refuze, în mod nejustificat încheierea actului, conform art. 1669 alin. (1) C. civ., din corespondenţa părţilor şi din ansamblul probator, reţinându-se că intimatul şi-a manifestat intenţia de a vinde imediat ulterior încetării contractului său de muncă. Iniţiativa pârâtului de a vinde pârţile sociale către apelanta şi negocierile dintre părţi cu privire la preţul datorat confirmau că voinţa părţilor nu a fost de perfectare a unei promisiuni de vânzare, fiind evident că acestea au fost conştiente de necesitatea negocierii ulterioare a clauzelor unui contract de vânzare cumpărare, tocmai pentru că acestea nu fuseseră stabilite anterior aşa cum impun prevederile legale menţionate anterior.

Pe calea prezentului recurs, reclamanta a criticat tocmai modalitatea de interpretare a clauzei inserate în contractul de cesiune a părţilor sociale şi în contractul de răscumpărare semnat în aceeaşi zi care a condus la calificarea dreptului consacrat ca fiind unul de preemţiune şi la respingerea de plano a acţiunii formulate, ce avea drept premisă semnarea unei promisiuni de vânzare. Aceasta constituie o critică de nelegalitate încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece priveşte aplicarea corectă a normelor de drept prin raportare la voinţa exprimată anterior de părţi şi forma juridică în care au înţeles să o îmbrace.

Or, în ciuda conţinutului acestei clauze, deşi instanţele de fond au pretins aplicarea regulii interpretării gramaticale a acesteia, s-a ajuns la ignorarea sensului literal al termenilor utilizaţi de părţi.

Astfel, în contextul dobândirii de către pârât a funcţiei de director general adjunct în cadrul societăţii C. S.R.L., societatea reclamantă, în calitate de asociat majoritar, cesionează acestuia un număr de părţi sociale reprezentând 5% din capitalul social al societăţii. Cu acest prilej, părţile au semnat şi un contract prin care au convenit "răscumpărarea părţilor sociale", în cazul existenţei intenţiei de vânzare din partea cesionarului sau a părăsirii de către acesta din orice motive a grupului de societăţi, prevederile acestuia fiind preluate în art. 1 alin. (3) din contractul de cesiune.

Interpretarea propusă de instanţele de fond în sensul că aceste clauze încorporează exclusiv un drept de preemţiune conduce la aplicarea limitată a acestora, contrar dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., existând situaţii de părăsire a grupului de societăţi, ca în cazul demisiei de faţă, fără automata exprimare a intenţiei de vânzare, care să facă posibilă manifestarea dreptului de preemţiune. Pe de altă parte, a susţine că instituirea pe cale convenţională a unui drept de răscumpărare nu este însoţită de o obligaţie corelativă în sarcina celeilalte părţi contravine dispoziţiilor art. 1164 C. civ.

De altfel, clauzele au fost redactate tocmai în considerarea faptului că părăsirea grupului de societăţi se putea realiza şi prin alte modalităţi decât înstrăinarea părţilor sociale obţinute la numirea în funcţie, ele urmărind păstrarea de către cedent a controlului asupra pachetului de părţi sociale deţinut iniţial, suplimentar faţă de pârghiile deja oferite de actul constitutiv şi prevederile Legii nr. 31/1990 republ. referitoare la forma societăţii emitente. Negocierile purtate între părţi şi imposibilitatea semnării până la acest moment a contractului de vânzare/cesiune părţi sociale nu înlătură interpretarea clauzelor potrivit conţinutului acestora şi voinţei iniţiale a părţilor, ci constituie doar motivul învestirii instanţelor de judecată cu prezentul litigiu, în temeiul art. 1279 şi 1669 C. civ.

Totodată, contrar susţinerilor instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta reclamantă a susţinut în mod constant că aceste clauze cuprind menţiuni referitoare la elementele esenţiale ale contractului de vânzare, respectiv criterii agreate de părţi privind determinarea momentului vânzării în raport de data părăsirii grupului de societăţi şi a preţului de cumpărare ca "echivalent al părţii corespunzătoare din capitalul social şi rezerve potrivit ultimelor situaţii financiare auditate la momentul răscumpărării", instanţele fiind ţinute să aprecieze asupra eficienţei acestora în litigiul dintre părţi în baza unui probatoriu specific şi în aplicarea normelor incidente, existând solicitare expresă în acest sens din partea reclamantei şi o opoziţie fermă din partea pârâtului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a admite recursul, a casa decizia atacată şi a trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2196 din 10 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2022.