Restitution of public-domain parking facility value barred by inalienability doctrine and res judicata from prior final judgments

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, la 6 mai 2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu CONSILIUL LOCAL SÎNMARTIN, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 13.944.323,03 RON, înainte de trecerea silită a imobilelor identificate sub nr. x Sînmartin, CF x Sînmartin, CF x Sînmartin în proprietatea Comunei Sînmartin şi a Consiliului Local Sînmartin, precum şi suspendarea predării imobilelor identificate anterior către Comuna Sînmartin şi Consiliul Local Sînmartin până la soluţionarea prezentei acţiuni.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1341, art. 1344-1347, art. 1635-1640, art. 1644, 1646 şi art. 2495 C. civ.

Prin precizarea depusă la dosarul la termenul din 15 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat introducerea în cauză a noului administrator judiciar al reclamantei C.. şi introducerea în cauză, în calitate de pârât, a COMUNEI SÎNMARTIN, prin Primar.

Prin precizarea depusă la 9 martie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D., a solicitat:

- în principal, obligarea pârâţilor la plata sumei de 13.944.323,03 RON, reprezentând valoarea contabilă actualizată a preţului plătit de reclamantă pentru cumpărarea obiectivului Parcare Băile Felix, conform recipiselor E. nr. 181/20.08.2002, nr. 182/20.08.2002, nr. 183/20.08.2002, nr. 32/07.03.2006, înscrisă în balanţa de verificare din perioada 01.12.2017-21.12.2017, în contul 4551 - Acţionari/asociaţi - conturi curente;

- în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata sumei de 13.944.323,03 RON, reprezentând contravaloarea obiectivului Parcare Băile Felix, compus din teren şi construcţii, conform înregistrărilor din evidenţele contabile ale reclamantei de la data intrării în insolvenţă şi de la data predării silite a imobilului mai sus identificat.

Prin sentinţa nr. 211/LP/2020 din 27.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenţei, "in insolvency, en procedure collective", în contradictoriu cu intimaţii COMUNA SÎNMARTIN şi CONSILIUL LOCAL SÎNMARTIN.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F..

Prin decizia nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei şi a sentinţei pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului altei instanţe în vederea soluţionării în mod legal a cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

O primă critică a recurentei priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, arată că prima instanţă ar fi modificat fără drept obiectul acţiunii reclamantei din acţiune în restituirea prestaţiilor în acţiune în pretenţii, fără însă a pune în discuţia părţilor schimbarea de obiect şi fără a pronunţa o încheiere în acest sens.

Ulterior, instanţa de apel ar fi soluţionat un apel împotriva altei sentinţe decât cea atacată, menţionând sentinţa nr. 21/LP/2020 din 27.11.2020, având ca obiect plângere împotriva directorului ORC.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi schimbat obiectul cauzei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale 478 alin. (3) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că ambele instanţe au încălcat autoritatea de lucru judecat a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1393/2003, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2003, învestită cu putere executorie la 24.07.2003, ca atare obligatorie de la acea dată faţă de toate autorităţile, mai ales că a fost recunoscută de Consiliul Local Sînmartin prin nerecurare.

Arată că, prin sentinţa nr. 1393/2003, Judecătoria Oradea a tranşat la acel moment cui, în baza căror acte şi sub ce titlu îi revine dreptul de proprietate asupra imobilelor, după analiza tuturor susţinerilor Consiliului Local Sînmartin care se regăsesc în motivare.

Respingând contestaţia la executare formulată de contestatoarea Consiliul Local Sînmartin, instanţa ar fi confirmat faptul că, prin P.V. nr. 525/2002, spaţiul comercial "parcare auto" Băile Felix din jud. Bihor, înscris în CF x Sînmartin în suprafaţă de 23.022 mp, a trecut în proprietatea A. S.R.L. Oradea cu titlu de cumpărare, titlu recunoscut în mod executoriu, nemaiputând fi pus în discuţie.

Susţine recurenta că instanţele anterioare ar fi încălcat şi dispoziţiile art. 433, art. 434 şi art. 435 C. proc. civ.

Apreciază recurenta că nelegalităţile hotărârilor anterioare sunt evidente, instanţele nesocotind: - dreptul fundamental la proprietate privată şi la despăgubiri, în cazul în care sub orice formă ar fi pierdut posesia imobilelor cumpărate prin orice modalitate, conform art. 1635 C. civ. - dreptul fostului proprietar, care prin H.G. nr. 505/98, şi-a exprimat actul de voinţă de a vinde imobilele construite din fondurile Statului în regimul trecut, acesta fiind Statul Român prin reprezentantul administrativ Guvernul României.

Consiliul Local Sînmartin ar fi avut doar mandat imperativ de a vinde imobilul, astfel că prima instanţă şi instanţa de apel ar fi schimbat calitatea părţilor din proces, transformând mandatarul obligaţiei de a face, în proprietar fără drept al imobilelor, fără ca acesta să prezinte un act translativ de proprietate sau un titlu recunoscut prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor recurentei.

Mai arată că includerea în lista de inventar nu reprezintă mod legal de dobândire a unui drept asupra unor bunuri, dacă dreptul nu a fost anterior dobândit în mod legal, aşa rezultă din sentinţa civilă nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea.

Învederează că, deşi a solicitat în probaţiune efectuarea unei expertize prin care să se stabilească valoarea imobilelor la data introducerii cererii de chemare în judecată şi corectitudinea înregistrărilor contabile, această proba a fost respinsă nemotivat de către ambele instanţe.

Menţionează că, din punct de vedere financiar - contabil, trebuie să existe o corespondenţă între conturile unei societăţi comerciale.

Astfel, în anul 2005 - 2006, când a fost achitat preţul, în contul 4551 s-a înregistrat suma de 280.000, iar în contul privind activele imobilizate, terenuri, s-a înregistrat valoarea acestora de 280.000, ca urmare a prevederilor Codului de procedură fiscală, care spune că persoanele juridice, anual sau o dată la 2 ani, trebuie să facă o reevaluare a bunurilor impozabile pentru stabilirea impozitului. Aceste bunuri au fost reevaluate în perioada de douăzeci de ani cât au fost în posesia reclamantei, astfel că în contabilitatea recurentei valoarea imobilelor este de 13.000.000, care are corespondent cu preţul achitat de 200.000, preţ care trebuie actualizat în consecinţă.

Conchide că, trebuie să existe o corespondenţă între preţ şi valoarea actualizată a imobilului cumpărat, care este de fapt contribuţia celor doi asociaţi, astfel cum este înregistrată în contabilitate şi în tabelul definitiv de creanţe al debitoarei A. S.R.L.

Mai arată că societatea debitoare a depus de bună-credinţă banii, contravaloarea imobilului, în baza unor hotărâri judecătoreşti, şi că din anul 2005, de când se invocă acea decizie de către intimată, comuna Sînmartin nu a făcut niciun demers pentru a intra în posesia bunului.

La 20 august 2021, intimaţii-pârâţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea în concret a motivelor de nelegalitate iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs vizează faptul că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, ar fi schimbat obiectul cauzei deduse judecăţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât se invocă nesocotirea unor norme de procedură civilă, acest motiv trebuie încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa supremă constată, însă, că argumentele recurentei în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se concretizează în adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susceptibile de a fi cercetate în prezenta cale extraordinară de atac, după cum se va arăta în considerentele următoare.

Instanţa supremă nu poate primi critica recurentei privind faptul că prima instanţă ar fi modificat obiectul acţiunii reclamantei din acţiune în restituirea prestaţiilor în acţiune în pretenţii, întrucât acest motiv a fost invocat pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Totodată, instanţa supremă nu poate primi nici critica recurentei privind faptul că instanţa de apel ar fi schimbat obiectul cauzei prin faptul că, ar fi menţionat în decizie că obiectul apelului este "sentinţa nr. 21/LP/2020 din 27.11.2020 având ca obiect plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC", întrucât rezultă cu evidenţă din cuprinsul deciziei atacate că instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra apelului formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.. împotriva sentinţei nr. 211/LP/2020 din 27.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2019, menţionarea greşită a obiectului cauzei fiind urmarea unei erori materiale, iar nu o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 478 alin. (3) din acelaşi cod.

Or, dispoziţiile art. 445 C. proc. civ. dispun în sens imperativ faptul că "îndreptarea hotărârii (...) nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ..".

În ce priveşte critica recurentei privind faptul că instanţa de apel ar fi respins nemotivat proba cu expertiza, instanţa supremă reţine că aceasta se încadrează doar formal în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, vizează stabilirea situaţiei de fapt prin administrarea probatoriului, iar nu prezentarea unei situaţii de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de a fi încadrată în motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta pentru că recurenta nu a arătat, în concret, ce aspecte sunt nemotivate, tinzând astfel la o devoluare completă a cauzei în vederea reaprecierii asupra necesităţii administrării probei cu expertiza.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Contrar celor susţinute de recurentă, decizia instanţei de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1393/2003, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2003, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentinţa sus-menţionată, s-a respins contestaţia la executare formulată de Consiliul Local Sînmartin, în contradictoriu cu A. S.R.L., privind sentinţa civilă nr. 811/LC/05.10.2000, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2000.

Cum prezentul litigiu are ca obiect acţiune în restituirea prestaţiilor, este evident că nu există identitate de obiect şi cauză şi, ca atare, nu se invocă efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, în sensul dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Ceea ce susţine recurenta, în realitate, este încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro varitate accipitur).

Însă, şi sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate reţine că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanţa anterior învestită cu contestaţia la executarea sentinţei civile nr. 811/LC/05.10.2000, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Recurenta a arătat că, în considerentele sentinţei nr. 1393/2003, s-a reţinut faptul că, prin procesul-verbal nr. x/2002 încheiat la 24 septembrie 2002, în baza încheierii civile nr. 2153/2002 a Judecătoriei Oradea pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 811/LC/05.10.2000, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a constatat că spaţiul comercial Parcare Auto Băile Felix a trecut în proprietatea A. S.R.L. cu titlu de cumpărare.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranşate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecăţii o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părţi şi având legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securităţii raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă şi trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (e.g. cauza G. împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe este de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41, cauza G. împotriva României) şi că pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca instanţa să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu, în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea şi cauza Amurăriţei c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi, cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite.

În cauză, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, deşi prin sentinţa civilă nr. 811/LC/05.10.2000, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2000, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sînmartin şi a fost obligată pârâta să vândă reclamantei spaţiul comercial "Parcare auto" din localitatea Băile Felix, cu toate datoriile aferente, hotărâre menţinută în apel prin decizia nr. 106/14.09.2004 a Curţii de Apel Oradea, ulterior, prin decizia nr. 4160/21.09.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2004, s-a admis recursul declarat de pârâta Consiliul Local Sânmartin împotriva deciziei nr. 106/14.09.2004, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în sensul că s-a dispus modificarea acestei decizii în sensul admiterii apelului declarat de pârâta Consiliul Local al Comunei Sânmartin împotriva sentinţei nr. 811/05.10.2000 a Tribunalului Bihor şi respingerii acţiunii ca nefondată.

Potrivit considerentelor deciziei nr. 4160/21.09.2005 a Î.C.C.J.:

"Având în vedere natura imobilului - Parcarea Staţiunii Băile Felix - precum şi faptul că, prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671/bis din 10.09.2002, această parcare a fost cuprinsă în categoria bunurilor care, potrivit Legii nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale, este evident că regimul juridic al acestui bun este cel specific unui bun din domeniul public, caracterizat printre altele de inalienabilitate. Ca atare, el nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condiţiile legii".

Or, stabilind apartenenţa la domeniul public al imobilului în litigiu şi caracterul său inalienabil, instanţa de recurs a statuat în mod irevocabil că acest bun nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condiţiile legii, statuare care se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

În acelaşi sens, recurenta ignoră faptul că, prin sentinţa civilă nr. 334/LP/2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 85/08.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3818/07.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au respins ca nefondate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei de interes invocate de pârâţii A. S.R.L. şi a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanţii Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., H. S.R.L., I. şi J.; au fost declarate nule actele adiţionale la actul constitutiv al H. S.R.L., autentificate prin încheierile nr. 1456/13.03.2006 şi 2338/18.05.2009 la BNP K. privind majorarea capitalului acesteia prin aportarea în natură a imobilelor cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF x Sînmartin; au fost declarate nule încheierile nr. 8175/2006, 27.875/2009 şi 69942/2009, pronunţate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor; s-a dispus rectificarea înscrierilor din CFNDF x Sînmartin, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâţilor H. S.R.L., I. şi J. asupra imobilelor cu nr. cad. x şi restabilirii situaţiei anterioare. De asemenea, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilele cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF x Sînmartin, în natură, reprezentând parcare auto în loc. Băile Felix şi construcţii aflate pe aceasta.

Recurenta ignoră şi faptul că, prin decizia civilă nr. 455/A/9 mai 2007, irevocabilă, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a statuat că procesul-verbal nr. x/2002 al BEJ L. nu reprezintă, prin el însuşi, un act apt de intabulare, iar sentinţa civilă nr. 811/LC/2000 a Tribunalului Bihor, ce a fost invocată, de asemenea, ca temei al intabulării şi prin care Comuna Sînmartin, prin Consiliul local, era obligată să vândă recurentei A. S.R.L. imobilul în litigiu, a fost desfiinţată prin decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2004.

Or, potrivit art. 311 C. proc. civ. din 1865, hotărârea casată nu are nici o putere, iar actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

În concluzie, cum, prin hotărâri irevocabile ulterioare au fost modificate premisele care au stat la baza pronunţării sentinţei nr. 1393/2003 de către Judecătoria Oradea, rezultă că această sentinţă nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât elementele supuse analizei şi tranşate de prima instanţă sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de faţă, introdusă pe rolul instanţelor de judecată ulterior deciziei nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004.

Pentru aceleaşi considerente, este nefondată şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 434 şi 435 C. proc. civ., câtă vreme, prin hotărâre irevocabilă pronunţată asupra fondului dreptului, s-a respins acţiunea reclamantei de obligare a pârâtului la vânzarea imobilului, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că acesta nu poate fi vândut, fiind proprietate publică.

Pe de altă parte, se reţine că, prin sentinţa nr. 1393/2003 a fost respinsă contestaţia la executare, astfel că prin dispozitivul acesteia nu au fost luate măsuri susceptibile de punere în executare silită. În acest context, instanţa supremă reţine că sunt lipsite de relevanţă criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 433 C. proc. civ., privind puterea executorie a hotărârii.

Soluţia instanţei de apel a valorificat tocmai efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de instanţele de apel sau de recurs, după caz, în litigiile anterioare purtate între aceleaşi părţi, criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. fiind nefondate.

Instanţa de recurs nu poate primi criticile recurentei subscrise de aceasta punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât sunt străine atât de motivarea instanţei, cât şi de situaţia de fapt şi de drept stabilită cu efect definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 4160/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004 şi prin decizia civilă nr. 3818/07.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin aceste critici, recurenta îşi manifestă nemulţumirea faţă de chestiunile dezlegate prin hotărârile judecătoreşti care îi sunt defavorabile, dorind să repună în discuţie problemele litigioase dintre părţi, ceea ce este inadmisibil, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului fiind stabilit în mod irevocabil, cât şi faptul că între părţi nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare.

În virtutea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.