Moral damages compensation in insurance litigation: limits of cassation review and equitable assessment under ASF Norm 23/2014
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the insurer's appeal, upholding the Court of Appeal's decision which awarded the injured plaintiff €59,500 in moral damages and 7,625.20 RON in material damages, plus late-payment penalties. The dispute concerned a traffic accident injury claim where the insurer appealed based on alleged procedural errors, contradictory reasoning regarding the victim's concurrent fault (15% liability for not wearing a seatbelt), and the improper exclusion of the specific regulatory caps under ASF Norm 23/2014. The Supreme Court rejected the appeal, determining that the lower court's findings on the quantum of moral damages and the applicability of late-payment penalties were matters of fact and substantive fairness that fell outside the limited scope of legal review in a cassation appeal; it further held that the regulator norm does not require courts to exhaustively cite existing jurisprudence when applying equitable principles to determine compensation for non-patrimonial harm.
Legislator headnote
AI generatedart. 453 C. proc. civ, art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ, art. 480 alin. (2) din C. proc. civ, art. 480 alin. (2) C. proc. civ, art. 426 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ; Moral damages compensation in insurance litigation: limits of cassation review and equitable assessment under ASF Norm 23/2014: The dispute concerned a traffic accident injury claim where the insurer appealed based on alleged procedural errors, contradictory reasoning regarding the victim's concurrent fault (15% liability for not wearing a seatbelt), and the improper exclusion of the specific regulatory caps under ASF Norm 23/2014. The Supreme Court rejected the appeal, determining that the lower court's findings on the quantum of moral damages and the applicability of late-payment penalties were matters of fact and substantive fairness that fell outside the limited scope of legal review in a cassation appeal; it further held that the regulator norm does not require courts to exhaustively cite existing jurisprudence when applying equitable principles to determine compensation for non-patrimonial harm.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the dispositive as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 1 septembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
- 100.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, la cursul de schimb al BNR, reprezentând daune morale, în temeiul Legii nr. 136/1995 şi a art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, cu modificări;
- 8.531,75 RON, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii nr. 136/1995 şi a art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, cu modificări;
- penalităţi de întârziere în cuantum de 2% pe zi de întârziere, de la data avizării daunei (19.02.2016) şi până la plata efectivă a despăgubirilor, în temeiul art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014;
- cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 136/1995 a asigurărilor, Norma ASF nr. 23/2014, art. 2199 şi următoarele din C. civ.
Prin precizarea de acţiune, înregistrată la 4 aprilie 2018, reclamantul, raportat la dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a înţeles să îşi majoreze pretenţiile aferente capătului de cerere privind daunele materiale, de la suma de 8.531,75 RON la suma de 14.714,75 RON, în temeiul Legii nr. 137/1995 şi a art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 1300 din 27.06.2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A. şi intervenientul forţat C. şi, în consecinţă: a obligat asiguratorul să-i achite reclamantului suma de 8.970,83 RON, cu titlu de daune materiale şi echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii al sumei de 35.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta B. S.A. să-i achite reclamantului penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu data de 18.05.2016 şi până la data achitării debitului principal; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant, solicitate cu titlu de daune materiale şi daune morale; a obligat pârâta să-i achite reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 63 RON; a fost obligat reclamantul să-i achite pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa celei mai mici sume şi a obligat reclamantul să-i achite pârâtei suma de 2.937 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea B. S.A. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1300/2019 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosar nr. x/2016, în sensul că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicare, iar nu "în termen de 7 zile de la comunicare", cum din eroare s-a consemnat.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, doar cu privire la vinovăţia în producerea accidentului şi la cuantumul daunelor morale ca urmare a stabilirii vinovăţiei exclusive a intervenientului forţat şi pronunţarea unei noi hotărâri, în aceste limite, în baza art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar, majorarea daunelor morale acordate de prima instanţă, precum şi obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul exercitat.
Şi intimata-pârâtă B. S.A. a formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 1300/2019 în sensul: aplicării procentului de culpă de 50% reţinut prin sentinţa civila nr. 1300/2019 în sarcina reclamantului A. şi în privinţa daunelor materiale acordate de prima instanţă; diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A., în conformitate cu dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în strictă corelaţie cu practica judiciară constantă în materie; respingerea petitului privind obligarea apelantei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%, începând cu data de 18.05.2016 şi până la data achitării debitului principal, ca nefondat; respingerea cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, în cuantum de 63 RON, reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale, având în vedere faptul că au fost solicitate şi acordate de prima instanţă cu titlu de daune materiale; cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 102/2020 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. şi de asiguratorul B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1300 din 27 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în parte, în sensul că: a fost obligat asiguratorul să-i achite reclamantului suma de 7625,20 RON, cu titlu de daune materiale şi echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii a sumei de 59.500 Euro; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins ca nedovedite cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea primului motiv de casare, recurenta susţine, în esenţă, că motivarea sau pronunţarea hotărârii s-ar fi făcut de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului în apel, în condiţiile în care iniţialele redactorului sunt diferite de cele ale judecătorilor care au făcut parte din complet.
Totodată, recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, în privinţa penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere strict pe considerentul că pârâta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel a acordat aceste penalităţi de întârziere în baza unui temei de drept nou, neinvocat de reclamant, luând în considerare faptul că art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede trei ipoteze diferite, iar dacă se reţine că recurenta nu a răspuns în termenul legal, nu se poate reţine şi diminuarea nejustificată a despăgubirii, fiind ipoteze care se exclud.
În ce priveşte acordarea despăgubirilor motivat de diminuarea despăgubirii, recurenta susţine că, în lipsa unui temei legal, reprezintă o adevărată sancţiune a asigurătorului. Totodată, arată că probaţiunea, respectiv expertiza-medico legală, a fost efectuată în prezentul dosar, sens în care prima ofertă a recurentei nu poate fi apreciată ca diminuată, în mod obiectiv, în raport de elemente ulterioare, respectiv de elementele medico-legale rezultate din expertiza medico-legală administrată în prezentul proces şi soluţia dată de prima instanţă cu privire la daunele morale.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu a motivat în drept decizia, în raport de legislaţia specială incidentă în speţă, respectiv Legea nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014, singura referire fiind făcută la pagina 27 din decizie, unde instanţa reţine faptul că art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 nu poate fi aplicat.
Recurenta menţionează şi că această reţinere a instanţei este greşită, în condiţiile în care acest articol prevede expres şi limitativ daunele şi accesoriile ce pot fi acordate şi nu limitează aplicarea acestor dispoziţii de efectuarea vreunei plăţi sau soluţionarea pe cale amiabilă. Totodată, susţine că legea specială o înlătură de la aplicare pe cea generală.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, sub un al doilea aspect, recurenta invocă lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislaţia şi practica în domeniu, motivare care nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Menţionează recurenta că această critică priveşte faptul că instanţa de apel nu a corelat acordarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România, pe care recurenta a şi depus-o la dosarul cauzei, încălcând dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.
Tot o critică încadrată de recurentă în pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o constituie şi aceea potrivit căreia decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, sub trei aspecte: în privinţa culpei în producerea propriului prejudiciu, în privinţa penalităţilor de întârziere şi în privinţa prejudiciului estetic.
Cu privire la culpa în producerea propriului prejudiciu, recurenta redă pasaje din considerentele deciziei atacate şi conchide că există motive contradictorii întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că purtarea centurii de siguranţă reduce cu 15% numărul persoanelor decedate şi a celor grav rănite, iar pe de altă parte, a reţinut procentul de 15% culpă în sarcina apelantului/reclamant A. pentru necuplarea centurii de siguranţă, care a avut efect favorizant în producerea leziunilor cele mai grave.
Menţionează recurenta că procentul de 15%, indicat şi de expert în cadrul raportului de expertiză criminalistică, vizează reducerea numărului persoanelor decedate şi grav vătămate, în urma studiilor, însă, în cazul de faţă, acest procent nu are legătură cu contribuţia reclamantului în producerea propriului prejudiciu, respectiv incidenţa art. 1371 C. civ. aşa cum a fost dezlegat prin decizia ÎCCJ nr. 12/2016, şi, după cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele hotărârii atacate, vătămările cele mai grave sunt datorate tocmai lipsei centurii de siguranţă.
Recurenta arată că procentul de culpă trebuia stabilit în raport de contribuţia reclamantului la producerea propriului prejudiciu, respectiv în raport de gravitatea leziunilor suferite ca urmare a necuplării centurii de siguranţă şi nu în raport de o statistică referitoare la reducerea numărului persoanelor decedate şi grav rănite ca urmare a necuplării centurii de siguranţă.
În privinţa penalităţilor de întârziere, recurenta susţine, în esenţă, că există o motivare contradictorie, întrucât, pe de o parte, instanţa a reţinut că recurenta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, iar pe de altă parte, a reţinut că oferta recurentei este diminuată, sens în care redă pasaje din considerentele deciziei atacate.
În privinţa prejudiciului estetic, recurenta susţine că există o motivare contradictorie întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că nu există prejudiciu estetic, iar pe de altă parte, a reţinut că există un prejudiciu estetic, sens în care recurenta redă pasaje ilustratoare din considerentele deciziei atacate.
O altă critică subsumată de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. o reprezintă existenţa motivelor străine de natura cauzei, în decizia atacată.
În acest sens, recurenta redă un paragraf din decizia atacată şi conchide că reţinerea prejudiciului estetic ar fi un motiv străin de natura cauzei, în condiţiile în care, prin raportul de expertiză medico-legală nr. x din 18.04.2018 efectuat de IML Cluj se indică, la concluzia de la punctul 4, că nu există un prejudiciu estetic.
Menţionează recurenta că are interes în a indica acest motiv de nelegalitate, în condiţiile în care instanţa de apel a menţinut aceleaşi daune morale înainte de a aplica procentul de culpă, iar recurenta, prin apelul formulat, a criticat şi daunele morale, sens în care invocarea acestui motiv de nelegalitate este în conformitate cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
O primă critică, subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o reprezintă înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 şi, pe cale de consecinţă, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie.
Sub acest aspect, recurenta susţine că Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres şi limitativ daunele şi accesoriile ce pot fi acordate şi nu limitează aplicarea acestor dispoziţii de efectuarea vreunei plăţi sau soluţionarea pe cale amiabilă.
O a doua critică, subsumată de recurentă aceluiaşi motiv de casare, o reprezintă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a dispoziţiilor art. 2208 din C. civ., în privinţa penalităţilor de întârziere.
În acest sens, recurenta arată că a transmis o ofertă reclamantei, la cererea de avizare, în termenul legal de 3 luni, prin care i-au fost aprobate parţial pretenţiile de despăgubire. Totodată, menţionează că trebuia să fie tratată ca şi o greşeală materială menţionarea pe plic a unei adrese eronate, ci nu ca o dovadă de rea-credinţă din partea recurentei, care să justifice acordarea penalităţilor de întârziere pe acest considerent.
Pe de altă parte, în situaţia în care elementele răspunderii civile delictuale ar fi cert stabilite (dosarul penal nr. x/2018 al Judecătoriei Huedin a fost soluţionat la 6.03.2019), recurenta arată că până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al acestor daune morale, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere/accesorii.
Susţine recurenta că daunele morale pot fi estimate, nu şi cuantificate, întrucât prejudiciul moral nu are un caracter cert şi nu poate fi cuantificat în bani. Mai susţine recurenta şi că, potrivit normelor principale ale eticii, este interzisă acordarea unei despăgubiri materiale pentru daune morale, fiindcă suferinţa de ordin psihic nu poate fi echivalată din punct de vedere material, suma de bani acordată având un rol compensatoriu. Totodată, arată că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal şi acestea nu pot curge atâta timp cât debitul principal nu a fost stabilit.
Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2208 C. civ., recurenta arată că, în calitate de asigurător, răspunde doar în limita categoriilor de daune prevăzute în legislaţia specială incidentă, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, şi doar în condiţiile prevăzute în această legislaţie specială, pe care, de altfel, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.
Recurenta învederează că dispoziţiile art. 2208 C. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece intimatul-reclamant a susţinut că recurenta nu a răspuns/ofertat în termenul legal, sens în care şi în măsura în care ar fi aplicabile dispoziţiile C. civ., nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi incident acest articol.
Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant la 01.07.2020 şi intimatului-intervenient forţat la 29.06.2020 .
La 17 iulie 2020, în termen legal, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia de netimbrare a recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, ce vor fi indicate ulterior, în temeiul art. 451 C. proc. civ.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 29.07.2020, care a depus răspuns la întâmpinare, la 3.08.2020 prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului-reclamant, ca nefondate.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 06 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 5 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu recursul.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivarea sau pronunţarea hotărârii s-ar fi făcut de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului în apel, în condiţiile în care iniţialele redactorului sunt diferite de cele ale judecătorilor care au făcut parte din complet.
Potrivit art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ., "hotărârea se redactează de către judecătorul care a soluţionat procesul".
Totodată, dispoziţiile art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti adoptat prin hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1375 din 17.12.2015 dispun în sensul că "hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului.
Pornind de la textele normative de mai sus, se constată că decizia atacată poartă pe ultima pagină iniţialele redactorului C.I., care corespund doamnei judecător D., membru al completului de judecată care a soluţionat cauza în apel, fiind respectate dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ.
Faptul că există menţionate şi alte iniţiale nu constituie o dovadă a încălcării principiului continuităţii completului de judecată, care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, în privinţa penalităţilor de întârziere, instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere strict pe considerentul că pârâta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, iar instanţa ar fi reţinut şi că recurenta ar fi diminuat nejustificat despăgubirea.
Critica este nefondată.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, de la data avizării daunei - 19.02.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, în temeiul art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, sens în care a arătat că, deşi societatea de asigurări a fost notificată cu privire la producerea accidentului şi solicitarea de despăgubiri la 18.02.2016, asigurătorul nu a comunicat niciun refuz de plată a despăgubirilor, dar nici intenţia de a efectua cercetări suplimentare în dosar.
Parte din criticile pârâtei B. din propria cerere de apel au vizat reţinerea de către prima instanţă, pentru obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/20144, atât a faptului că asigurătorul nu a comunicat un refuz de plată a despăgubirilor, cât şi diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Prin urmare, în mod corect a primit spre analiză instanţa de apel ambele ipoteze prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cât timp, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., este ţinută în a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut ca fiind fondată constatarea de către prima instanţă a diminuării nejustificate a despăgubirii, ci, în acord cu susţinerile apelantei-pârâte, a statuat că prima instanţă "s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut" .
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia conţine considerente contradictorii în privinţa reţinerii gradului de culpă a persoanei păgubite în producerea propriului prejudiciu, în privinţa penalităţilor de întârziere şi în privinţa prejudiciului estetic, precum şi considerente străine de natura cauzei.
În primul rând, instanţa supremă reţine că, deşi invocă existenţa unor considerente contradictorii şi străine de natura cauzei cu privire la reţinerea gradului de culpă în producerea propriului prejudiciu şi cu privire la reţinerea existenţei prejudiciului estetic, criticile expuse de recurenta-pârâtă vizează, în realitate, modul în care instanţa de apel a analizat probele (expertize) pentru a stabili situaţia de fapt cu privire la culpa concurentă a victimei A. şi cu privire la existenţa unui prejudiciu estetic.
Astfel, prin majoritatea susţinerilor formulate, recurenta aduce în dezbatere, în esenţă, problematica evaluării probatoriului în vederea stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial.
Considerentele deciziei atacate care au fundamentat concluzia unui procent diminuat, de 15%, al contribuţiei reclamantului la producerea prejudiciului nu pot fi considerate contradictorii, instanţa de apel apreciind acest cuantum prin raportare la împrejurările de fapt în care s-a produs accidentul.
Nici în privinţa prejudiciului estetic nu poate fi reţinută existenţa unor considerente contradictorii, la evaluarea despăgubirilor pentru daune morale instanţa de apel având în vedere un prejudiciu estetic (cele 4 cicatrici postchirurgicale prezente pe membrul inferior drept), chiar dacă nu constituie un prejudiciu estetic grav şi permanent.
În al doilea rând, criticile recurentei privind existenţa unor motive contradictorii cu privire la penalităţile de întârziere nu sunt fondate, întrucât, aşa cum s-a arătat, în mod contrar susţinerilor din memoriul de recurs, instanţa de apel nu a validat raţionamentul primei instanţe privind incidenţa ipotezei diminuării nejustificate a despăgubirii de către asigurător.
Astfel, soluţia instanţei de apel cu privire la acordarea penalităţilor, motivată de reţinerea faptului că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a transmite o ofertă de despăgubire reclamantului, în condiţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind argumentată într-un mod logic, fără elemente contradictorii sau străine de natura pricinii, critica recurentei fiind nefondată din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, ce vizează aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum prea mare, fără a ţine cont de jurisprudenţa în materie, aşa cum dispun dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat.
În analiza acestei critici, se are în vedere, aşa cum s-a arătat, că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, care ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitele analizei permise în această cale extraordinară de atac.
Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă, aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.
Referitor la susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că noţiunea de jurisprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă.
Legislaţia naţională nu cuprinde criterii concrete de evaluare a acestui tip de despăgubire, iar jurisprudenţa a apreciat, de la caz la caz, acest pretium doloris, în raport de importanţa valorii morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
În speţă, se constată că instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelurile şi a validat raţionamentul primei instanţe privind aprecierea daunelor morale prin reţinerea principiului echităţii şi al proporţionalităţii, criterii obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină, ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamantului, dovedite în cauză.
Înalta Curte reţine că nu există o soluţie legislativă, respectiv un act cu forţă normativă care să stabilească anumite criterii şi plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanţele fiind abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de vătămarea corporală a reclamantului şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
Totodată, contrar celor învederate de recurentă, norma indicată, art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, nu impune obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenţei şi de a cita în mod explicit deciziile jurisprudenţiale avute în vedere.
Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.
Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.
Instanţa supremă reţine că au fost invocate în mod formal criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în privinţa penalităţilor de întârziere, întrucât, în realitate, recurenta urmăreşte reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la îndeplinirea obligaţiei de a comunica o ofertă de despăgubire către reclamant.
Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.
Nu în ultimul rând, se reţine că dispoziţiile art. 2208 C. civ. sunt străine de motivarea instanţei de apel care, aşa cum s-a arătat, nu a reţinut ca şi temei pentru acordarea penalităţilor diminuarea nejustificată a despăgubirii, respectiv neefectuarea unei plăţi parţiale de către asigurător, anterior demarării litigiului.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 102/2020 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.