Validity of guarantee claim filing deadline: statutory 30-60 day restant period vs. final credit maturity under OUG 92/2013

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.01.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. (în continuare F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN) şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 884.839,87 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei datorate şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516, art. 1518 C. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale funcţionale a instanţei, invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin întâmpinare.

Prin încheierea din 21 iulie 2020, Tribunal Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de suspendare a cauzei, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Prin sentinţa civilă nr. 1332/28.07.2020, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi a obligat pe acest pârât la plata sumei de 884.839,87 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.453,39 RON. A respins cererea de chemare în judecată faţă de FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 1332/28.07.2020, a încheierii de şedinţă din 09.06.2020 şi a încheierii de şedinţă din 21.07.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a formulat apel pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Prin decizia civilă nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 1332/28.07.2020, a încheierii de şedinţă din 09.06.2020 şi a încheierii de şedinţă din data de 21.07.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi cu intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că: s-a respins ca neîntemeiată cererea în contradictoriu cu MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi s-a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

I. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta a arătat că instanţa de apel nu a aplicat corect, în soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013 şi prevederile convenţionale, cu rol de normă specială, conţinute de dispoziţiile art. 5.1. şi 2.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, precum şi de art. 7.1 alin. (1) din Convenţia de colaborare încheiată între Banca şi F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN.

Totodată, a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului şi cele prevăzute de art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea contractului.

În concret, arată că, atât dispoziţiile art. 18 din H.G. nr. 936/2013, cât şi cele ale art. 5.1 din contractul de garantare şi ale art. 7.1. din convenţia de colaborare, prevăd că, cererea de plată a garanţiei se transmite Fondului în perioada de valabilitate a garanţiei, ulterior trecerii la restanţă a întregii finanţări garantate, în intervalul cuprins între 30 zile şi maximum 60 de zile calendaristice de restanţă la plata principalului înregistrată de beneficiar.

Autoarea căii de atac susţine că, atât legiuitorul cât şi părţile s-au raportat la trecerea la restanţă a întregii finanţări garantate în funcţie de înregistrarea restanţei la plata principalului, iar principalul este reprezentat de linia de credit acordată de finanţator, în speţă de Bancă.

Menţionează recurenta că, linia de credit (creditul tip revolving) reprezintă modalitatea de creditare prin care Banca se angajează să pună la dispoziţia beneficiarului finanţării, în limita unui plafon de credit aprobat, fonduri în funcţie de necesităţile de finanţare a activităţii acestuia, cu posibilitatea rambursării permanente a creditului, pe toata durata perioadei de valabilitate a plafonului de credit aprobat, scadenţa finală de rambursare a liniei de credit fiind aceeaşi cu data prevăzută pentru expirarea valabilităţii creditului acordat. Instanţa de apel nu a aplicat prevederile din contractul de garantare de la pct. 2.1., conform cărora beneficiarul finanţării era ţinut sa restituie "principalul" până la data scadenţei, respectiv până la 07.12.2016, astfel că, înainte de această dată, Banca nu putea nici să treacă la restanţă întreaga finanţare garantată şi nici să depună cererea de plata a garanţiei.

Conchide că, contrar dispoziţiilor legale şi convenţionale, instanţa de apel ar fi considerat, cu totul eronat, că Banca era obligată să treacă la restanţă finanţarea în intervalul de 30 - 60 zile calculat de la prima întârziere la plată înregistrată de beneficiar, care însă nu viza restituirea principalului, atât timp cât principalul putea fi restituit până la data de 07.12.2016.

La 25 iunie 2021, intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

La aceeaşi dată, pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

II. Pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR a formulat recurs împotriva deciziei nr. 242/12.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, respectiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., cu aplicarea judicioasă a normelor de drept material incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de reformare, evocat sub imperiul dispoziţiilor art. 488. alin. (1) pct. 3 şi 6 din C. proc. civ., recurentul învederează faptul că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material şi funcţional şi în considerarea unor argumente contradictorii.

Astfel, apreciază că, raportat la motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, litigiul trebuia soluţionat de o instanţă de contencios administrativ, întrucât reclamanta solicită repararea unei pagube cauzate printr-un act administrativ, respectiv decizia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. privind respingerea cererii de plată transmisă de A., aferentă garanţiei acordate în baza contractului de garantare nr. O.U.G. 92-41569/09.12.2014.

Recurenta învederează că, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, natura juridică a deciziei emise de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este de act administrativ, sens în care evocă o parte a considerentelor din decizia Î.C.C.J. nr. 3719/2014.

Conchide în sensul că, faţă de motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă că izvorul raportului juridic dedus judecăţii îl constituie emiterea unui act administrativ (decizia privind respingerea cererii de plată transmise de A.) emis de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., persoană juridică de drept privat asimilată unei autorităţi publice, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, care, în executarea dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 şi ale H.G. nr. 936/2013, a fost autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că, deşi instanţa de apel a reţinut că F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a fost autorizat să presteze un serviciu public, în regim de putere publică, a considerat totuşi că această instituţie este o persoană juridică de drept privat, ce nu poate fi asimilată unei autorităţi publice.

Or, ceea ce a omis instanţa de apel este că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, tocmai persoanele juridice de drept privat sunt cele care pot obţine statut de autoritate publică, prin asimilare, prin prisma scopului pentru care au fost constituite (prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică) cum este cazul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., motivarea instanţei de apel fiind şi contradictorie sub acest aspect.

În continuare, recurentul evocă dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 2 lit. c) şi f) din Legea nr. 554/2004.

Mai susţine recurentul şi că decizia privind respingerea cererii de plată transmise de A. a fost emisă de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. în executarea contractului de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, care, de asemenea este un contract administrativ, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004, în considerarea aceleiaşi argumentaţii, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. acţionând în vederea realizării unul serviciu public.

Pe cale de consecinţă, contrar celor reţinute de instanţele de fond, recurenta învederează că cererea reclamantei se circumscrie sferei contenciosului administrativ, conflictul luând naştere din emiterea unui act administrativ în sensul acestei legi, respectiv decizia de respingere a cererii de plată, aferentă garanţiei acordate în baza Contractului de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 (contract administrativ şi nu civil astfel cum s-a reţinut în mod eronat), raportul juridic care a condus la sesizarea instanţei fiind unul de drept public.

Apreciază recurentul că, în speţă, nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001 (normă cu caracter general), astfel cum a statuat instanţa de apel, deoarece se aplică cu prioritate normele speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 şi ale H.G. nr. 936/2013, care, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, conduc în mod neechivoc la soluţia că, în speţă, competenţa de soluţionare a acestor litigii aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum s-a stabilit în mod constant şi pe cale jurisprudenţială.

Al doilea motiv de recurs priveşte faptul că instanţele de fond au soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de drept material incidente raportului juridic dedus judecăţii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta arată că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 este un act asimilat actelor administrative în sensul dispoziţiilor ari 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea contenciosului administrativ, în derularea căruia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. acţionează în executarea dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 şi ale H.G. nr. 936/2013, prin care a fost autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În continuare, recurentul reia aceleaşi consideraţii pe care le-a evidenţiat pentru a susţine faptul că, în cauză, competenţa de soluţionare a cauzei ar aparţine instanţelor de contencios administrativ, iar nu celor civile.

Un al treilea motiv de recurs priveşte faptul că instanţa de apel ar fi soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. şi a Ministerului Finanţelor cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de drept material incidente raportului juridic dedus judecăţii, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, recurentul arată că Ministerul Finanţelor a fost chemat în judecată în nume propriu, şi nu în reprezentarea Statului Român, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel ar fi schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, substituind pârâtul Ministerul Finanţelor cu un nou pârât, respectiv Statul Român, cu încălcarea principiului disponibilităţii acţiunii civile şi al dreptului la apărare, nesocotind astfel dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Pe de altă parte, arată şi că instanţa de apel nu a avut în vedere că raporturile juridice care au stat la baza declanşării prezentului litigiu au fost derulate între reclamanta A., pe de o parte, şi F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., pe de alta parte.

F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. se bucură de autonomie şi independenţă decizională în soluţionarea cererilor de plată a garanţiilor, Ministerul Finanţelor fiind străin de procesul decizional ce se materializează în adoptarea deciziilor prin care se aprobă sau se resping cererile de plată. Unicul rol al Ministerului Finanţelor este acela de plată a garanţiei, însă această plată se face pe baza deciziei F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. de aprobare a cererii de plată, decizie ce nu a fost emisă în cauză.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care, pe de o parte, Ministerul Finanţelor nu este parte a contractelor pe care se grefează raportul juridic dedus judecăţii, iar pe de altă parte, reclamanta nu a imputat recurentei nicio faptă culpabilă de natură să-i cauzeze acesteia vreun prejudiciu, consideră chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor ca fiind nejustificată, soluţia instanţelor de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor fiind lipsită de suport legal.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., admisă în mod greşit de instanţele de fond, învederează cu prioritate că, prin cererea de apel formulată în cauză, Ministerul Finanţelor a criticat soluţia instanţei de fond de admitere a acestei excepţii, sub toate aspectele, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de apel, considerentele aflate la pct. 55-66.

Astfel, argumentele recurentei nu au fost centrate doar pe stabilirea titularului obligaţiei de plată, astfel cum se reţine prin decizia atacată, ci au vizat şi justificarea calităţii procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., inclusiv prin prisma obligaţiilor pe care această entitate le exercită în nume propriu, în executarea contractului de garantare, iar nu ca reprezentat al Statului Român.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să reţină în analiză şi aceste justificări prezentate în cererea de apel în susţinerea reformării soluţiei instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., însă hotărârea instanţei de apel este eliptică de orice motivare în această privinţă.

La 24 iunie 2021, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

La 25 iunie 2021, intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Cu privire la recursul reclamantei A.:

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1267, art. 1270 C. civ. şi ale art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013, atunci când a analizat îndeplinirea condiţiilor de plată prevăzute de art. 5.1. şi art. 2.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, precum şi de art. 7.1 alin. (1) din Convenţia de colaborare încheiată între Banca şi F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că interpretarea instanţei de apel este în dezacord cu voinţa reală a părţilor, întrucât potrivit art. 5.1 din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 şi art. 7.1 alin. (1) din Convenţia de colaborare încheiată între Banca şi F.N.G.C.I.M.M., scadenţa finală de rambursare a liniei de credit este aceeaşi cu data prevăzută pentru expirarea valabilităţii creditului acordat, astfel că, înainte de data scadenţei finale, 07.12.2016, recurenta nu putea nici să treacă la restanţă întreaga finanţare garantată, nici să depună cererea de plată a garanţiei.

Prealabil, se impune a se arăta că art. 1266 şi 1267 din C. civ. stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor.

Contractul încheiat de părţi trebuie privit ca un tot unitar, clauzele chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înţelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depăşire a efectelor pe care părţile le-au urmărit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste consideraţii teoretice şi de criticile invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 1267 şi art. 1270 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013, cu cele prevăzute de art. 5.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că, cererea de plată se putea formula după trecerea la restanţă a întregii garanţii, însă aceasta trebuia să se producă în intervalul de 30-60 de zile calendaristice din momentul în care beneficiarul nu mai achita obligaţia principală din creditul obţinut, iar nu în momentul la care recurenta aprecia necesar să treacă la restanţă garanţia.

În plus, prin Actul adiţional nr. x/30.12.2015 la Contractul de credit nr. x/23.12.2014, încheiat între Bancă şi beneficiarul B. S.R.L., părţile au stabilit introducerea art. 3.5 în contract, privind eşalonarea creditului, pentru perioada aprilie- decembrie 2016, urmând ca scadenţa lunară pentru ratele de credit să fie data de 20 a fiecărei luni.

Deci părţile contractante, prin acordul lor de voinţă, au stabilit modificarea scadenţei pentru rambursarea debitului principal, de la expirarea termenului de 24 luni de la acordarea creditului (art. 1.1., 3.1. şi 3.2 din contractul de facilitate linie de credit), la care se raportează recurenta, la data de 20 a fiecărei luni, pentru perioada aprilie- decembrie 2016.

În acest context şi în raport de dispoziţiile art. 1270 C. civ., nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora era ţinută de un termen suspensiv reprezentat de scadenţa finală a creditului pentru a trece la restanţă întreaga finanţare garantată şi pentru a depune cererea de plată a garanţiei.

În acest sens, prevederile art. 5.1 alin. (1) din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 impun ca solicitarea de plată să fie transmisă de Finanţator, "în intervalul cuprins între 30 de zile şi maximum 60 de zile calendaristice de restanţă la plata principalului înregistrată de beneficiar".

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Cu privire la recursul pârâtului MINISTERUL FINANŢELOR:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepţiei necompetenţei materiale procesuale nu sunt fondate, ambele instanţe respingând în mod corect această excepţie.

Astfel, potrivit art. 1, 4 şi 5 din O.U.G. nr. 92/2013, prin această ordonanţă se instituie un mecanism de garantare în baza căruia Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să mandateze F.N.G.C.I.M.M. în vederea emiterii de garanţii în numele şi în contul statului în favoarea instituţiilor de credit care urmează să acorde credite I.M.M.-urilor eligibile în cadrul programului. Mecanismul de garantare inclus în program se derulează cu respectarea pct. 3.5 din Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 şi 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanţii (2008/C 155/02), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 155 din 20 iunie 2008.

Programul de garantare vizează accesul întreprinderilor mici şi mijlocii la garantare şi creditare, în cadrul unui program de sprijinire a acestora prin acordarea unei linii de credit pentru capital de lucru, garantată în procent de maximum 50% de către stat.

În aplicarea art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2013, prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 8/2014 a fost aprobată Convenţia privind implementarea Programului de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii dintre Ministerul Finanţelor Publice şi F.N.G.C.I.M.M., iar în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă, între instituţia de credit finanţatoare, beneficiarul programului şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - F.N.G.C.I.M.M., s-a încheiat contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, analizat în cauză.

Deşi reglementarea menţionată a fost adoptată în scopul creării unui cadru favorabil pentru valorificarea posibilităţilor actuale de dezvoltare economică a României şi de stimulare a mediului de afaceri, prin dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi prin îmbunătăţirea accesului acestora la finanţare, implicarea statului în economie în sensul arătat nu constituie un "serviciu public", prestat în regim de putere publică, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. m) şi r) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, pe lângă calitatea de societăţi comerciale pe acţiuni a părţilor semnatare ale convenţiei de garantare, trebuie observat faptul că actele juridice deduse judecăţii nu pot fi calificate ca şi contracte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu au ca obiect prestarea unor servicii publice.

Contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 reprezintă un contract civil, accesoriu activităţii de creditare a unei întreprinderi, iar nu unul administrativ.

Pentru aceleaşi considerente, este nefondată şi critica privind calitatea de act administrativ asimilat a deciziei F.N.G.C.I.M.M. privind respingerea cererii de plată, aceasta fiind emisă în exerciţiul activităţii unei societăţi comerciale, iar nu în regim de putere publică.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că, şi în situaţia în care convenţia de garantare ar fi considerată un act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a prezentei cauze ar fi revenit tot instanţei civile, în acest sens fiind prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, forma modificată prin Legea nr. 212/2018, care dispun că, "litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul respingerii criticilor privind competenţa materială procesuală a primei instanţe.

Este nefondată şi critica recurentului privind soluţia instanţei de apel asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentul plecând de la premisa greşită potrivit căreia raportul juridic contractual dintre părţi este circumscris contenciosului administrativ.

Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nici convenţia de garantare în baza căreia sunt solicitate pretenţiile din prezenta cauză, nici decizia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN de refuz al plăţii contragaranţiei nu reprezintă acte administrative, litigiul dintre părţi fiind unul de drept comun, nefiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că O.U.G. nr. 92/2013 şi normele de aplicare nu au stabilit că refuzul de plată al Fondului, concretizat într-o decizie, se contestă printr-o procedură specială, ori că trebuie anulat pentru nelegalitate înainte sau concomitent cu solicitarea plăţii, astfel că formularea de apărări în legătură cu refuzul de plată, pentru susţinerea cererii de plată a garanţiei, este suficientă pentru atingerea scopului urmărit de reclamantă.

De altfel, deşi invocă în apărare dispoziţiile O.U.G. nr. 92/2013, recurentul nu indică în concret o anumită procedură prevăzută de această lege, pe care reclamanta trebuia să o urmeze.

Recurentul a criticat decizia şi sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor, apreciind că instanţa de apel a schimbat calitatea părţilor în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., recurentul, fiind, în realitate, chemat în judecată în nume propriu, iar nu ca şi reprezentant al Statului Român.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Instanţa supremă reţine că, în contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 se precizează expres că este încheiat între F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar al Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, A., în calitate de finanţator şi B. S.R.L., în calitate de beneficiar.

Totodată, potrivit art. 5.2 alin. (5) din convenţia de garantare, "plata garanţiei se face de către Ministerul Finanţelor Publice (...)".

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea la plata garanţiei, este evidentă calitatea de parte a recurentului, care are obligaţia contractuală de a efectua plata.

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant. Or, în speţă, deşi contractul de garantare este semnat de F.N.G.C.I.M.M., efectele contractului se produc de drept în patrimoniului mandantului, respectiv Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, în lipsa precizării exprese a reclamantei că înţelege să se judece cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, recurenta apreciază că a fost chemată în nume propriu, acest argument nu are susţinere şi este apreciat de instanţa supremă ca fiind speculativ.

Din economia cererii de chemare în judecată se constată, în mod evident, că reclamanta se prevalează de calitatea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, de garant al obligaţiei de plată, precum şi de obligaţia contractuală a recurentului de plăti garanţia.

Înalta Curte reţine că, prin încheierea din 21 iulie 2020, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului F.N.G.C.I.M.M. Prin decizia din apel s-a reţinut că recurentul Ministerul Finanţelor nu a avut critici concrete faţă de soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului.

Cu privire la această soluţie, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în analiza criticilor sale din memoriul din apel, iar pe de altă parte, reiterând argumentele din cererea de apel referitoare la mecanismul de acordare a garanţiei şi la obligaţiile contractuale ale F.N.G.C.I.M.M., printre care şi cea de emitere a deciziei de aprobare a cererii de plată depuse de finanţator, obligaţii contractuale care ar determina calitatea procesuală pasivă a acestei părţi.

În acest context, instanţa supremă reţine că, deşi recurentul a susţinut că ar fi dezvoltat critici sub toate aspectele prin cererea de apel, nu doar cu privire la stabilirea titularului de plată, aşa cum a reţinut prima instanţă de control judiciar, nu a înţeles să critice decizia şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care sancţionează o hotărâre când aceasta nu este motivată cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa supremă nu poate primi criticile recurentului încadrate de acesta în cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în lipsa existenţei unei analize primare a acestor argumente de către instanţa de apel, întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Totodată, sunt nefondate criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului. Aşa cum s-a arătat, lăsarea nesoluţionat a unui motiv de apel ar fi putut fi criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă recurentul nu a înţeles să critice decizia atacată din această perspectivă.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine şi că recurentul nu justifică un interes procesual concret în casarea hotărârii sub aspectul soluţiei de admitere a lipsei calităţii procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M., având în vedere respingerea recursului reclamantei şi rămânerea definitivă a soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. În aceste condiţii, instanţa supremă nu a considerat necesară reîncadrarea sau invocarea din oficiu a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANŢELOR împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.