Exclusion of currency risk clauses from abusive clause review under Directive 93/13/EEC due to reflection of suppletive domestic monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. au chemat în judecată pârâta YY. S.A., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a prevederilor contractuale regăsite în anexa 1 la punctul 5, cu conţinutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor precum şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatări nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 5858/30.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia de necompetenţă materială, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3246/2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi s-a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei. În temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă. În temeiul art. 134 C. proc. civ., instanţa a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 141/20.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19.09.2017.

La 16.09.2016, s-a depus o cerere de renunţare la judecată din partea reclamanţilor E. şi F., iar la termenul din 27.10.2017 tribunalul a luat act de aceasta, în temeiul art. 406 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4151/10.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a luat act de renunţarea la judecată cu privire la cererea formulată de reclamanţii E. şi F., şi a fost respinsă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de ceilalţi reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. şi XX., solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, obligarea intimatei la îngheţarea/stabilizarea cursului de schimb valutar la valoarea indicată în cerere (anexa 1 pct. 3), precum şi obligarea intimatei la restituirea diferenţelor încasate de aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta V., solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 446/2019 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamanta V. şi de apelanţii-reclamanţi Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. şi XX. împotriva sentinţei civile nr. 4151/10.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă YY. S.A., ca nefondate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs reclamanţii Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. şi XX., precum şi reclamanta V..

I. Recurenţii-reclamanţi Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. şi XX. invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit decizia C.J.U.E. din cauza C-l86/16.

Astfel, apreciază că analiza efectuată de instanţă asupra clauzelor deduse judecăţii nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16 şi nici nu se referă la toate dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Recurenţii susţin că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare, iar analiza, în condiţiile Legii nr. 193/2000, a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Astfel, recurenţii apreciază că înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Consideră recurenţii că soluţia instanţei conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor, iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Or, se arată că, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi susţin că principiul nominalismului monetar nu este instituit de norme obligatorii şi nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Consideră recurenţii că, instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat a aplicat excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; or, aşa cum a arătat C.J.U.E. în cauza C-l86/16 la paragraful 31 din decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, eliminarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-ar fi pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Recurenţii consideră că instanţa trebuie să ţină cont de legislaţia specială a protecţiei consumatorului şi nu de dreptul comun aplicabil împrumutului şi să aibă în vedere poziţia juridică a consumatorului, garantată de legea română, care este una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile şi riscurile contractului în care se pregăteşte să intre, iar modul în care profesionistul a acţionat 1-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situaţie juridică mai puţin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Astfel, arată recurenţii că, potrivit raţionamentului instanţei de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părţilor.

De altfel, întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente: forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză.

Ceea ce critică recurenţii este modul şi condiţiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligaţiei de informare, practicile comerciale înşelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiţii fac obiectul unor reglementări speciale.

Recurenţii susţin că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi absolut intangibilă. Consideră că atenţia instanţei trebuie concentrată pe momentul acordării creditului, nu pe modalitatea în care trebuie restituit creditul. În acest sens invocă decizia nr. 3864/4.12.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", apreciază recurenţii că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie, aşa cum C.J.U.E. a reţinut în speţa Kasler.

Cu alte cuvinte, caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către C.J.U.E. în numeroase speţe, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie sa aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

În situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza, chiar şi din oficiu, caracterul abuziv al acesteia.

În prezenţa unor contracte standardizate, caracterizate prin lipsa negocierii, caracterul clar, uşor inteligibil şi neechivoc al clauzelor trebuie probat de comerciant prin documente (altele decât contractul) din care să rezulte informarea completă, precisă şi promptă a consumatorului în faza pre-contractuală.

Lipsa informaţiilor cu privire la condiţiile de executare a obligaţiilor debitorului, precum şi a modalităţilor de modificare a acestor condiţii în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar şi inteligibil. Or, în condiţiile speciale ale contractelor cu intimata nu este explicat nici măcar acronimul CHF.

Arată că art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Chiar dacă instanţa constată că, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Or, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanţei de apel: a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Potrivit C.J.U.E., un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecţie şi a efectivităţii.

Instanţa are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13. În plus, revenea instanţei obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, recurenţii arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 din Hotărârea Andriciuc, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

În ceea ce priveşte redactarea clauzei, C.J.U.E. a reţinut cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei care trebuie înţeleasă în mod extensiv (paragraf 44), iar contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă (paragraf 45).

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie sa privească mai ales consecinţele economice ale clauzei, sens în care recurenţii invocă considerentele reţinute în paragrafele mai sus arătate.

Astfel, apreciază că analiza prezentului motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel.

Deşi instanţa constată că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanţi cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, instanţa de apel ar fi concluzionat, complet surprinzător, că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, astfel de elemente putând prezenta relevanţă în cadrul condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cu alte cuvinte, deşi se constată o vădită încălcare de către intimată a obligaţiei de informare, impusă, în repetate rânduri, de jurisprudenţa Curţii, instanţa de apel lasă nesancţionată o astfel de încălcare, contrar obligaţiilor trasate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru aplicabilitatea automată a sancţiunii nulităţii, recurenţii consideră relevantă în acest sens cauza C-453/10 Jana Perenicovâ, Vladislav Perenic împotriva SOS financ spol. s r. o., precum şi Cauza C- 76/10 - Pohotovosf s. r. o. împotriva Iveta Korckovskâ.

Or, în speţă, recurenţii susţin că, deşi în mod expres s-a reţinut ca intimata nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare a consumatorilor, dovadă ce cădea exclusiv în sarcina acesteia, instanţa de apel a reţinut că lipsa de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, lăsând astfel nesancţionată, conduita abuzivă a băncii.

Impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Tocmai acesta este motivul pentru care, în mod insistent, C.J.U.E. a accentuat, în cauza C-186/16, necesitatea informării cu privire la consecinţele economice.

De asemenea, C.J.U.E. se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare avea obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv art. 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor.

Comercializarea creditelor în valută exotică, derulată, teoretic, la preţuri mai mici (dar, în realitate, la preţuri egale sau chiar mai mari faţă de cele practicate în cazul creditelor în euro), nu a fost însoţită de o avertizare asupra riscului valutar, ceea ce reprezintă o practică comercială incorectă.

De aceea, recurenţii consideră că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind eronată afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6 şi 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Astfel că, recurenţii susţin că sunt eronate argumentele instanţei de apel potrivit cărora nu ar fi aplicabile în speţă dispoziţiile Legii nr. 296/2004 sau O.G. nr. 21/1992.

Recurenţii susţin că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia C.J.U.E., pronunţată în speţa Andriciuc.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc).

Prin urmare, recurenţii apreciază că Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc).

Printr-o altă critică, recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Legislaţia protecţiei consumatorilor protejează consumatorii împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuşi consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Recurenţii-reclamanţi învederează instanţei de recurs faptul că instanţa de apel, în mod greşit şi nelegal a reţinut ca nefiind întemeiată cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar.

Astfel, în mod eronat a considerat că nu pot fi considerate ilicite sau abuzive clauzele contractuale care se referă la riscul valutar, reprezentând o aplicare convenţională a principiului nominalismului monetar şi totodată a apreciat complet eronat şi nelegal faptul că respectivele clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credinţă a băncii, nefiind aşadar îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se retine caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

De asemenea, recurenţii menţionează faptul că, în concret, în temeiul principiului nominalismului, reclamanţii s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat acest împrumut, respectiv CHF.

Este evident, pentru orice persoană cu pregătire medie, că există un risc valutar pe care trebuie să şi-1 asume, la încheierea unui astfel de contract, în condiţiile în care veniturile împrumutaţilor sunt în altă monedă decât cea a contractului.

Ceea ce recurenţii nu puteau prevedea, şi implicit nu puteau, în mod rezonabil, să-şi asume, ca risc, a fost apariţia crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei CHF, monedă calificată, în lucrările de specialitate, ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză.

Consideră relevant faptul că recurenţii au încercat renegocierea clauzelor contractuale, ceea ce demonstrează faptul că obligaţia lor a devenit extrem de împovărătoare, dincolo de limitele posibilităţilor reale de a face faţă acesteia.

Aşadar, întrucât a avut loc o schimbare importantă a condiţiilor în care părţile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părţi, obligaţiile au devenit extrem de împovărătoare pentru recurenţi, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina acestora.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea ca un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îi conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului, riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu recurenţii, aceştia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE.

Prin urmare, recurenţii solicită instanţei de recurs să reţină că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată.

Banca, cu rea-credinţă, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Solidarismul contractual este principiul care guvernează atât conţinutul contractului cât şi comportamentul părţilor contractante. În baza argumentului potrivit căruia echitatea reprezintă o clauză implicită în contract, mai ales în cazul contractelor încheiate pe lungă durată sau cu executare succesivă, art. 970 alin. (2) din C. civ. din 1864 poate constitui un al doilea fundament al teoriei solidarismului contractual.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi susţin că, sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, fluctuaţie care conduce la împovărarea excesivă a obligaţiei de restituire, la ruina debitorului şi chiar pierderea locuinţei familiale contrar deciziilor CEDO în materie de protecţie a dreptului la locuinţa a debitorului, drept care face parte, de altfel, şi din Carta drepturilor fundamentale.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în sensul reanalizării tuturor capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

II. Recurenta-reclamantă V. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că, în ceea ce priveşte aplicarea impreviziunii, instanţa de apel, în mod greşit ar fi făcut aplicarea prevederilor legale în materie, susţinând că reclamanţii nu au cerut adaptarea pentru viitor a efectelor contractului pentru reechilibrarea prestaţiilor, şi chiar dacă ar fi cerut, acest fapt contravine principiului nominalismului.

Recurenta susţine că este total eronată această susţinere, cererea principală fiind obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de la momentul încheierii contractului.

Astfel, consideră că instanţa, în aplicarea teoriei impreviziunii, era în măsură să admită îngheţarea cursului valutar pentru viitor, pe principiul cine poate da mai mult, poate da şi mai puţin.

Limitându-se la aceste dispoziţii pe care le-a aplicat greşit, instanţa de apel ar fi exclus toate celelalte prevederi legale invocate de recurenta-reclamantă şi care sunt aplicabile litigiilor în domeniul protecţiei consumatorilor, încălcând norme de drept material care sunt esenţiale în prezenta cauză (legislaţia privind clauzele abuzive, obligaţia băncii de informare a consumatorului, legislaţia privind practicile înşelătoare sau agresive ale profesioniştilor, precum si pe legislaţia privind produsele defectuoase şi reclamă deceptivă, practica U.E./C.J.U.E.).

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece în realitate, nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. din 1864, este exact opusul acestei aplicări dată de instanţa de apel. Nominalismul monetar ar fi, de fapt, exact regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Astfel, principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului.

Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 ar rezulta că, dacă există o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plăţii.

Regula nominalismului monetar din vechiul C. civ. are în vedere orice credit în valută, adică în alte monede decât cea "aflătoare în curs la momentul plăţii". Aşadar, denominarea poate fi cerută şi de debitorii în euro sau în dolari, atunci când aceste monede au curs fluctuant, întrucât şi în cazul acestora plăţile se efectuează, conform art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864, în "speciile aflătoare în curs" la momentul plăţii, adică în RON.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului.

Autoarea căii de atac mai arată că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive şi, ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa acestora, iar părţile pot deroga de la ele. Or, arată că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziţii legale sau norme administrative obligatorii.

Recurenta-reclamantă susţine că dreptul Uniunii Europene, atât la nivel de normă, cât şi la nivel de jurisprudenţă a C.J.U.E., se opune categoric acestei interpretări contorsionate a principiului nominalismului monetar şi deturnării sensului său real, originar.

Recurenta menţionează hotărârea RWE Vertrieb (C-92/11), considerentul 26 şi hotărârea Mohamed Aziz din 2013, C-415/11, arătând că, în situaţia în care părţile au prevăzut că riscul valutar va fi suportat doar de consumator, art. 1 alin. (2) nu este aplicabil; Hotărârea Barclays Bank (C-280/13), susţinând că hotărârea Barclays, invocată drept temei al respingerii acţiunii ce tindea la conversia în RON şi la îngheţarea cursului francului elveţian, este inaplicabilă, pur si simplu pentru că vizează o altă situaţie de fapt (considerentul 41).

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privinţa acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului său şi oricăror terţi, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligaţie a profesionistului, de menţionare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă, după cum a menţionat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea Matei şi Matei împotriva Volkbank România S.A.

Contrar acestei accepţiuni largi a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului, noţiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13.

Arată că între YY. S.A. şi reclamantă s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă având ca obiect suma de 51.200 CHF pentru o perioadă de 240 luni.

Conform art. 7 din contractul de credit, "Creditul va fi rambursat în 360 rate lunare, conform graficului de rambursare din anexa 1 care face parte integrantă din prezentul contract. Împrumutatul acceptă faptul că acest grafic poate fi modificat unilateral de bancă în cazul modificării nivelului de dobândă conform art. 8.1".

În considerarea similitudinii dintre aceste dispoziţii şi prevederile art. 8.1, 12.1 (din contractul de credit), statuările din sentinţa civilă nr. 10833/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca (rămasă definitivă) se impun în litigiul pendinte cu putere de lucru judecat, lipsa caracterului negociat al clauzei şi consecinţa ce rezultă din aplicarea ei, constând în dezechilibrul prestaţiilor, transparând cu prisosinţă din economia cauzei prin raportare la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se arată că art. 4 alin. (2) teza I din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă privind caracterul nenegociat al clauzelor inserate în contractele standard preformulate iar, în speţă, contractul de credit şi condiţiile generale au caracter standardizat.

Pe de alta parte, susţine că nu s-a făcut dovada că i s-a comunicat un exemplar din Condiţiile Generale de Afaceri în care sunt prevăzute costurile, natura acestor servicii şi valoarea lor nu a fost specificată, omisiune care face imposibilă misiunea de a verifica voinţa părţilor contractante la momentul încheierii contractului de credit şi raportul de proporţionalitate între serviciile acoperite şi preţul pretins al acestora.

Potrivit art. 9.2 din contract se instituie practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elveţieni (CHF), indiferent de evoluţia cursului acestora faţă de moneda naţională la data plăţii.

În jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. (cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13) şi a Î.C.C.J. (Deciziile secţiei a II-a Civile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2014, nr. 1410/21.05.2015) s-a relevat în mod constant faptul că valabilitatea şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii se examinează întotdeauna din perspectiva legislaţiei speciale a protecţiei consumatorilor, nu a dreptului comun; că judecătorul trebuie să examineze şi din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale, întrucât acesta este un aspect de ordine publică economică, nu de ordine privată; că "limbajul clar şi inteligibil" nu înseamnă doar claritate gramaticală ci şi posibilitatea pentru consumator de înţelegere a mecanismului contractual şi a consecinţelor economice, chiar şi în cazul unor clauze care vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului.

Informarea deficitară şi neinteligibilă realizată de intimata YY. S.A. în calitatea sa de profesionist rezultă şi din simplul fapt că în întreg contractul de credit nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elveţieni", ci doar denumirea criptică CHF, care este un cod al valutei respective, alături de precizarea înşelătoare şi susceptibilă de multiple interpretări că este vorba de un contract "denominat" în "CHF", aspect care sugerează că este vorba doar de o simplă valoare de referinţă pentru creditor.

Totodată, recurenta susţine că obligaţia băncii de informare a consumatorilor este impusă de prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. art. 27 lit. a) 44 din Legea nr. 296/2004, art. 56 şi art. 8 din Codul consumului.

În cazul contractului încheiat de recurenta-reclamantă, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

Astfel, în situaţia recurentei, doar YY. S.A. şi-a acoperit propriul risc valutar, în rapoarte sale interne anuale arătându-se că "poziţia valutară" este în general închisă.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei (a se vedea în acest sens cauzele Perenicovâ şi Perenic, C-453/10; Invitel, C-472/10; RWE Vertrieb, C-92/11).

Or, în speţă, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, reprezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

Consumatorul nu a fost niciodată informat complet, corect şi precis de intimata YY. S.A., în calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul fmanciar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit "denominat" în CHF, asupra posibilităţii creşterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câţiva ani şi asupra posibilităţii înregistrării unor pierderi semnificative, deşi aceste aspecte erau cunoscute profesioniştilor în privinţa monedelor de refugiu cum este francul elveţian. Sigurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. a CHF din 13.03.2008, data încheierii contractului de credit.

Art. 970 C. civ. din 1864 obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

În speţă, pe lângă obligaţia de restituire a împrumutului la cursul actual majorat şi cu 100% faţă de momentul acordării, teza a II-a a art. 9.2 din contractul de credit are un caracter abuziv evident, dezechilibrat şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, întrucât permite băncii să stabilească singură şi discreţionar cursul valutar la care îi încasează consumatorului ratele, permiţând profesionistului să aleagă, dintre conturile consumatorului în alte monede decât moneda în care este "denominat" creditul pe care dintre ele să îl debiteze şi astfel şi să aleagă varianta de schimb valutar cea mai profitabilă pentru bancă şi cea mai păgubitoare pentru consumator.

Recurenta face apel la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi susţine că, pentru reglarea raportului dintre părţi, instanţa de judecată este nevoită să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice, şi, prin aplicarea principiului solidarismului contractual, să reechilibreze contractul.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, fiind utilizat ca o monedă de substituţie, asumarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

În acest context, recurenta consideră că îşi găseşte aplicarea jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, respectiv cauza C-26/13, Arpâd Kasler, ZZ. împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt.

În consecinţă, recurenta apreciază că remediul apt să înlăture toate consecinţele negative care derivă din instituirea clauzei abuzive inserate în art. 9.2 îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.3648 RON/1 CHF.

Recurenta prezintă şi alte argumente reţinute de C.J.U.E. în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii împotriva AAA. S.A., arătând că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată se bazează pe aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia nominalismului monetar, care eclipsează orice alte norme sau principii de drept, aplicabile în prezenta speţă, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată.

La 21 iunie 2019, intimata-pârâtă YY. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16.02.2021 instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Prin încheierea din 08.06.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, instanţa supremă apreciază că se poate răspunde acestora prin considerente comune.

Recurenţii-reclamanţi critică soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar prevăzută la art. 9.2 din contractele de credit nr. x/25.09.2006, nr. y/04.03.2008, nr. z/13.03.2008, nr. w/11.09.2007, nr. t/18.10.2007, nr. s/04.03.2008, nr. q/03.06.2008, nr. r/11.09.2007, nr. x9/11.09.2008, nr. x/18.07.2006, nr. x/26.02.2008, nr. x/24.01.2008 care instituie rambursarea ratelor în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile recurenţilor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16), art. 1578 şi art. 1579 din C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a fi făcută precizarea că Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Contractele de credit în discuţie, ale căror clauze în legătură cu riscul valutar sunt criticate ca abuzive, au fost încheiate în perioada 2006-2008, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie supletivă de drept naţional, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza "Andriciuc", rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor din jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva BBB., C-81/19, par. 35: împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare. Deşi clauza în litigiu nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, acest aspect nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite întrucât clauza denumită de recurenţi "clauză de risc valutar" este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe), a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, respectiv a art. 6 din Directiva nr. 93/13, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuiau să fie aplicate cu prioritate, deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Şi această critică este nefondată.

Potrivit art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar, textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi faptul că nu au primit creditul în CHF, aceasta fiind în realitate o monedă de substituţie. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt ce excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului. Cât timp contractele prevăd acordarea unor credite în CHF, iar instanţele de fond nu au stabilit o situaţie de fapt diferită, nu poate fi primită în recurs o critică prin care se tinde la dovedirea faptului că sumele împrumutate au fost remise în altă monedă.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE în analiza clauzei de risc valutar, astfel cum au fost interpretate de CJ.U.E. în cauza C-26/13. Însă, aşa cum s-a reţinut în considerentele anterioare, clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost contractat creditul este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei, întrucât reflectă o normă naţională supletivă, de la care părţile nu au derogat. Prin urmare, criticile recurenţilor referitoare la includerea acestei clauze în noţiunea de obiect principal al contractului şi la verificarea cerinţelor de transparenţă nu pot fi analizate din perspectiva legislaţiei naţionale şi comunitare privind protecţia consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contracte.

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impun următoarele precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor intervenit în cursul executării convenţiei a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Totodată, se reţine că aparenta invocare a caracterului abuziv al clauzelor 15.1, 15.2, 7.6, 17.10 şi 9.4 în memoriul de recurs formulat de reclamanta V., fără legătură cu considerentele deciziei atacate, a fost făcută "omisso medio", prin urmare neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi L., LL., KK., MM., W., WW., XX., RR., Y., S., OO. şi V. împotriva deciziei civile nr. 446/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi L., LL., KK., MM., W., WW., XX., RR., Y., S., OO. şi V. împotriva deciziei civile nr. 446/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.