Moral damages for traffic accident: failure to adjudicate withdrawal of appeal violates principle of availability

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul forţat D., obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumelor de: 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, către reclamanta A., în calitate de fiică a defunctei E.; 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plăţii, către reclamantul B., în calitate de nepot de fiică a defunctei E..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 1391 alin. (2) C. civ., Legea nr. 132/2017.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea în parte a acţiunii, cu diminuarea despăgubirilor morale solicitate: a) prin aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale cu privire la repararea prejudiciului în cazul culpei comune pentru care asigurătorul nu este chemat să răspundă; b) prin adaptarea cuantumului daunelor morale la criteriile legale şi jurisprudenţiale pentru a nu constitui o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1169 din 20 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul D., în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 70000 RON reprezentând daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 35000 RON reprezentând daune morale.

A respins restul pretenţiilor reclamanţilor ca nefondate şi a luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1169/20.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, au declarat apel principal reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate, în parte, iar, în rejudecare, să se dispună majorarea daunelor morale stabilite de către prima instanţă de fond, precum şi admiterea capătului de cerere privind dobânda legală, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să admită acest capăt de cerere aşa cum a fost formulat prin acţiunea introductivă, adică obligarea intimatei la plata dobânzii legale calculate de la dala producerii prejudiciului, până la plata efectivă a despăgubirilor.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta C. S.A. a formulat apel incident, solicitând modificarea sentinţei în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă; cu obligarea apelanţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

La 8 ianuarie 2021, apelanţii-reclamanţi au depus o cerere prin care au arătat că înţeleg să îşi retragă apelul principal declarat împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând să se ia act de retragere prin hotărâre definitivă.

Totodată, apelanţii au solicitat să se constate, conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., că apelul incident a rămas fără efect şi să fie respins ca atare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 16 noiembrie 2020, sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1169/20.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul principal formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1169/20.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanţi şi a dobânzii legale aferente pretenţiilor acordate, începând cu data producerii accidentului, respectiv 01.02.2018 şi până la data plăţii efective.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta C. S.A. a formulat recurs.

În motivare, după o scurtă prezentare a cadrului procesual, recurenta a susţinut că:

1.1 Hotărârea nu este motivată şi cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că primul motiv de nelegalitate rezidă în caracterul nemotivat al deciziei cu privire la acordarea dobânzii legale.

În acest sens, a arătat că, aşa cum se poate observa din lecturarea deciziei, considerentele acesteia sunt lacunare, instanţa de apel nefăcând altceva decât să reia motivele de apel ale intimaţilor-reclamanţi, fără a-i analiza argumentele invocate în apel şi fără a face o proprie analiză.

Mai arată că instanţa de apel se rezumă la reluarea unor texte de lege şi la preluarea unei hotărâri judecătoreşti invocate de către intimaţi, care nu are legătură cu prezentul dosar, or, în accepţiunea recurentei, o simplă enumerare a unor prevederi legale, fără analizarea completă a circumstanţelor speţei, precum şi omisiunea analizării susţinerilor uneia dintre părţi echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

În altă ordine de idei, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel de ce hotărârea judecătorească prezentată de C. nu este aplicabilă speţei, cu toate că viza aceeaşi problemă de drept.

Totodată, a afirmat că jurisprudenţa invocată de intimaţii-reclamanţi şi preluată de către instanţa de apel nu prezintă relevanţă, având în vedere că respectiva decizie are în vedere aplicarea de daune moratorii pentru sumele reprezentând cheltuieli de spitalizare, nu pentru daune morale, cum e cazul în speţă.

Mai mult, susţine că, prin decizie, nu s-au analizat în niciun fel caracterele creanţei pentru care s-a acordat dobândă legală, respectiv caracterul cert, lichid şi exigibil.

Prin urmare, consideră că instanţa de apel a încălcat în mod vădit garanţiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil al C., dând prevalenţă cererilor şi motivelor formulate de către intimaţi în detrimentul său.

1.2. Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, recurenta afirmă că, deşi citează articolul 1535 C. civ. privind acordarea daunelor moratorii în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, instanţa de apel acordă dobânda legală de la data producerii accidentului. Or, în accepţiunea recurentei, scadenţa sumei intervine abia la momentul când există hotărâre judecătorească definitivă.

Totodată, afirmă că respectiva confuzie este rezultatul nemotivării şi analizei deficitare a instanţei cu privire la caracterele creanţei.

Prin urmare, consideră că o analiză pur formală, generalistă, nefundamentată juridic şi conţinând considerente contradictorii echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Printr-o altă critică, subsumata motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind dobânda legală.

Detaliind, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale de drept material privitoare la curgerea dobânzii legale incidente în cauză şi la modalitatea în care se stabileşte şi se achită despăgubirea în raporturile de asigurare.

Cu titlu preliminar, recurenta subliniază că, în speţă, au fost solicitate exclusiv daune morale. Prin urmare, în această ipoteză, sumele stabilite de către instanţa de judecată devin certe, lichide şi exigibile abia la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care acestea au fost stabilite.

De altfel, susţine că acest raţionament este validat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 159/A/2017, sens în care reproduce un fragment din considerentele respectivei decizii, apreciat ca fiind relevant.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ., recurenta afirmă că daunele morale intră în categoria prejudiciului care este cuantificat propriu-zis abia la finalul procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel încât, până la acel moment, nu se poate vorbi despre o creanţă certă şi lichidă.

De asemenea, arată că dobânda legală este o sancţiune care intervine pentru neplata la termen a unei sume de bani. Or, recurenta apreciază că nu i se poate imputa o culpă în acest sens, cuantificarea prejudiciului realizându-se pe cale judiciară.

Mai arată că acordarea daunelor moratorii în cadrul răspunderii extracontractuale este o chestiune delicată, care trebuie să ţină cont de specificul instituţiei şi de modalitatea în care sunt acordate despăgubirile. În plus, afirmă că, inclusiv sub imperiul vechiul C. civ., dobânda pentru daune morale se acorda de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Mai mult, afirmă că, şi în reglementarea actuală, doctrina a arătat că este necesară punerea în întârziere a debitorului şi în cazul daunelor moratorii pentru suma stabilită drept despăgubire.

Aşadar, faptul că art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. prevede punerea de drept în întârziere în cazul obligaţiilor extracontractuale nu înseamnă, în accepţiunea recurentei, că şi dobânda legală se acordă de la data producerii accidentului. În opinia sa, punerea în întârziere a debitorului în cazul răspunderii civile extracontractuale ar fi inutilă deoarece art. 1381 alin. (2) C. civ. prevede că, în cazul răspunderii delictuale, "dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat". Practic, în această ipoteză, punerea în întârziere ţine de natura obligaţiei.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, din momentul producerii evenimentului cauzal, creditorul este îndreptăţit la o despăgubire, care nu este încă nici cuantificabilă şi nici exigibilă. Or, în condiţiile în care nu este stabilită o creanţă, nu se poate vorbi despre o întârziere a debitorului sau de un refuz al acestuia.

În susţinerea celor mai sus arătate, recurenta subliniază faptul că instanţa de fond a reţinut, în mod legal şi corect, faptul că despăgubirile solicitate de reclamanţi vor dobândi caracter cert, lichid şi exigibil doar la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care acestea au fost stabilite.

De altfel, susţine că în literatura de specialitate s-a subliniat că dacă obligaţia extracontractuală "este constatată printr-o hotărâre judecătorească ea nu exclude cerinţa punerii în întârziere a debitorului".

Prin urmare, consideră că, în cadrul răspunderii civile delictuale, trebuie să se facă distincţia între momentul de la care se naşte dreptul la despăgubire, momentul la care creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, precum şi momentul de la care ar putea curge dobânda legală.

Totodată, susţine că trebuie să se ţină cont şi de raportul juridic între intimaţii-reclamanţi şi asigurător, întrucât C. nu răspunde pentru o faptă proprie, ci pentru fapta asiguratului.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit cărora, "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aşadar, în accepţiunea recurentei, obligarea la plata dobânzii legale pentru o perioadă anterioară termenului legal de plată echivalează cu o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Totodată, evocând dispoziţiile alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 132/2017 recurenta susţine că, din moment ce legea specială sancţionează neplata sumelor cu penalităţi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, aplicarea dobânzii legale de la data producerii evenimentului este lipsită de fundament.

Nu în ultimul rând, autoarea recursului a făcut trimitere la o decizie a Curţii de Apel Bucureşti în care instanţa a statuat că "principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1385 C. civ. şi regula acordării daunelor moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, prevăzută de dispoziţiile art. 1535 C. civ. nu pot justifica acordarea dobânzii legale penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011 de la data săvârşirii faptei ilicite".

Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material prevăzute în C. civ., O.G. nr. 13/2011, Legea nr. 132/2017, nesocotind momentul de la care se acordă dobânda legală în cazul raportului juridic dedus judecăţii, precum şi caracterele creanţei faţă de care s-a solicitat dobânda legală.

În încheiere, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate, cu obligarea intimaţilor-reclamaţi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 29 iulie 2021, intimaţii-reclamanţi, prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 17 august 2021, recurenta-pârâtă a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru în şedinţa din 7 iunie 2022, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilindu-se termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În şedinţa publică de la 22 noiembrie 2022, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat, din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în neanalizarea cererii de renunţare la apel, formulată de reclamanţi, prin raportare la prevederile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ. şi art. 463-464 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din actele existente la dosarul instanţei de apel, reiese că apelanţii reclamanţi au arătat, fără niciun echivoc, faptul că înţeleg să îşi retragă apelul principal, solicitând instanţei de apel să ia act de retragere.

În acest sens, Înalta Curte notează existenţa cererii de retragere a apelului principal; menţiunea din încheierea de şedinţă din 15 martie 2021, prin care s-a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de apelanţii reclamanţi, şi în care s-a consemnat faptul că, "în motivarea cererii (de preschimbare a termenului) s-a arătat faptul că apelul principal a fost retras..."; menţiunea de la pagina 11 din decizia recurată în care instanţa a consemnat în mod explicit faptul că apelanţii reclamanţi au depus cerere prin care au solicitat retragerea apelului principal.

Cu toate acestea, instanţa nu a luat în analiză cererea apelanţilor reclamanţi şi a trecut direct la soluţionarea pe fond a cauzei, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ., referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor.

Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, Înalta Curte notează că renunţarea la calea de atac exercitată reprezintă un act procedural de dispoziţie permis părţilor în procesul civil, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3) raportat la art. 463-464 C. proc. civ.

Cu privire la achiesarea reclamanţilor la hotărârea primei instanţe, deşi o menţionează în decizie, instanţa de apel nu a făcut nicio analiză, lăsând acest act de dispoziţie fără efecte, fără a aduce vreun argument în acest sens.

Reţinând, aşadar, încălcarea principiului disponibilităţii şi incidenţa motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege mai sus evocate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I din acelaşi cod, să admită recursul, să caseze în tot decizia recurată şi să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În condiţiile admiterii acestui motiv de recurs, care presupune casarea hotărârii pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, analiza motivelor de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă devine de prisos.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.