Classification of post-deadline specification as admissible ad limitem request rather than prohibited amendment of pleading under Article 204 of the Civil Procedure Code in a dispute over the return of railway materials.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 24 decembrie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a chemat în judecată pârâta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să îi restituie materialele CF cuprinse în listele de inventariere anexate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1599, 1604, 1615, 1616, 1074, 1075, 1079 vechiul C. civ., art. 192, 194 Noul C. proc. civ.

Prin precizarea făcută la 29 ianuarie 2015, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a arătat că valoarea materialelor care fac obiectul cererii de restituire este de 10.068.116,03 RON.

La 27 februarie 2015, a fost înregistrată la dosar cererea reconvenţională formulată de pârâta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prin lichidator A..

Prin sentinţa civilă nr. 8112/30.04.2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015, la 27.07.2015, iar, prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 19.11.2015, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea materialelor CF cuprinse în listele de inventariere aflate la Baza Săbăreni, aceste bunuri fiind enumerate în cadrul unui centralizator.

Prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată la 19.11.2015, pârâta-reclamantă Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. la plata sumei de 299.520.593,86 RON, echivalentul sumei 68.072.832,24 Euro, calculată la cursul BNR din 10.02.2015, sumă ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă, egală cu valoarea chiriei de care a fost privată, începând cu anul 2002 şi până în prezent, ca urmare a folosinţei terenului în suprafaţă totală de 157.576,07 mp de către Compania Naţională Căi Ferate "CFR" SA- S.R.C.F. Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.11.2015 instanţa a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea prezentului dosar la dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu termen de judecată la 24.11.2015.

Prin încheierea pronunţată la 24.11.2015, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus disjungerea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2015 şi restituirea lui completului iniţial învestit, C 10 Fond.

Prin sentinţa civilă nr. 4863 pronunţată la 14 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin lichidator judiciar "A."; a obligat pârâta să restituie reclamantei următoarele bunuri: şina tip 49 nouă-221 kg; şina tip 49 semibună-784.865 kg; şina tip 49 pt. Recondiţionat; 7.300 kg; şina tip 69 semibună - 116291 kg; şina tip 65 pt. recondiţionat - 6500 kg; buloane orizontale T40,T49 noi - 6703 buc; buloane orizontale T49 semibune ~ 111 buc; buloane orizontale T60 noi -683 buc; buloane orizontale T60 semibune -22 buc; buloane orizontale T65 semibune - 14 buc; buloane verticale 22 x 75 noi -492 buc; buloane verticale 22 x 75 semibune - 27934; inele resort C23 noi - 10764 kg; inele resort B25 noi - 325 kg; inele resort B28 noi - 1664; inele resort B23 noi - 114 kg; inele resort C23 semibune - 1049,5 kg; inele resort B25 semibune - 4484 kg; inele resort B23 semibune - 1256 kg; dibluri plastic - 2 buc; lăzi - 141 buc, saci rafie - 13 buc; cupon tranziţie 49/65 x 7 metru liniar fir (382 kg) - 1 buc; plăcuţe polietilenă T49 L - 56671 buc; plăcuţe polietilenă K60 B - 22000 buc; plăcuţe polietilenă K49 B - 3158; plăcuţe polietilenă T60 L -15640 buc; traverse lemn noi -17 buc; traverse lemn semibune - 91 buc; traverse lemn construcţii - 482 buc; traverse lemn foc - 135400 kg; traverse beton 13 recondiţionate - 116 buc; traverse beton 17 recondiţionate - 160 buc; traverse beton 13 semibune - 119 buc; traverse beton 17 semibune - 41064 buc; traverse beton TI3 defecte - 16.369 buc; traverse beton T17 defecte - 47803 buc; traverse beton T18 defecte - 125 buc; traverse beton T26 defecte - 5230 buc; oţel beton 6 mm 100 kg; eclise T60 noi - 33.662 kg; eclise T49 semibune - 60 kg; eclise T60 semibune - 71 kg; eclise T65 semibune - 94 kg; plăci MT 49 lemn noi - 23762 kg; plăci semibune - 282638 kg; cleşti K 49 semibuni - 8829 kg; tirfoane B2 semibune; 1608 kg; tirfoane B5 semibune - 607 kg; cupon tranziţie 40/49 semibun (382 kg); 8 kg; jil T 49 semibun - 3 buc; fier vechi - 1.900.898,26 kg.

A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 20 RON; totodată, a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi înregistrarea acesteia sub un alt număr de dosar, cu termen de judecată la data de 06.10.2016, pentru când s-au citat părţile.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A. prin lichidator judiciar A., care, prin decizia civilă nr. 211 din 31 ianuarie 2018, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pârâta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin lichidator judiciar A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 211 din 31 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1108 din 21 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A. prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 211 din 31 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

In rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub număr de dosar x/2015

Prin decizia civilă nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A., prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A..

La 24 mai 2021, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin administrator special B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La 16 iulie 2021, A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., a depus la dosar o cerere prin care a precizat că îşi însuşeşte recursul declarat de administratorul special B..

În motivarea recursului, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi a raporturilor contractuale derulate între părţi, recurenta a susţinut, în esenţă, greşita reţinere a instanţei de apel în sensul că, în cauză, cererea precizatoare depusă de reclamantă, la 19.11.2015, se încadrează în categoria cererilor adiţionale reglementate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ. ce pot fi formulate oricând până la închiderea dezbaterilor având în vedere că nu deduce judecăţii aspecte de fapt sau de drept noi. Această reţinere a instanţei de judecată, apreciază recurenta, este netemeinică şi nelegală, câtă vreme modificarea cererii de chemare în judecată realizată de către intimata Compania Naţionala de Căi Ferate "CFR" S.A. se încadrează în dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că societatea recurentă nu cunoaşte care sunt materialele depozitate în baza Săbăreni, deoarece nu intra în atribuţiile sale să ţină evidenţa materialelor, apreciază că această interpretare a instanţei de judecată se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., câtă vreme instanţa de judecată şi-a depăşit puterile judecătoreşti şi şi-a întemeiat susţinerile pe motive contradictorii faţă de natura cauzei şi faţă de voinţa reală a CNCF "CFR" S.A..

Totodată, în opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, deoarece, în prezenta cauză, recurenta a precizat că nu se opune ca intimata CNCF "CFR" S.A. să îşi ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei.

Mai mult, consideră că instanţa de judecată trebuie să analizeze o altă perioadă faţă de perioada examinată în dosarul nr. x/2013, probele analizate fiind identice. Precizează că, în dosarul nr. x/2013, societatea CNCF CFR S.A. s-a apărat susţinând că materialele nu se găsesc pe terenul recurentei, ci sunt în raza de protecţie şi acţiune a căilor ferate române, fiind supuse dispoziţiilor O.U.G. nr. 12/1998. În această situaţie, solicită a se observa că instanţele de judecată au fost induse în eroare de către CNCF CFR S.A. şi s-au pronunţat cu privire la acelaşi obiect, însă în moduri diferite şi total opuse, în sensul în care în prezenta cauză instanţa a reţinut că bunurile ocupă terenurile recurentei, însă, în dosarul nr. x/2013, instanţa a reţinut că bunurile nu sunt pe terenurile acesteia. Având în vedere că probele analizate sunt comune, chiar identice, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a dispus disjungerea cauzei.

Menţionează că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a precizat că disjungerea cererii reconvenţionale nu este legală şi a cerut Curţii de Apel să se pronunţe şi faţă de cererea de disjungere, instanţa de apel s-a mulţumit să reţină că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în ceea ce priveşte disjungerea.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel se contrazic, spunând în final, referitor la disjungere, că "nu există dispoziţie legală expresă care să interzică disjungerea."

Astfel, recurenta apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se mai susţine că instanţa de apel în mod nelegal a ignorat faptul că domnul C. nu avea mandat sau împuternicire din partea recurentei pentru gestionarea şi inventarierea bunurilor.

Precizează că potrivit prevederilor Contractului de prestări servicii nr. x/1999, recurenta s-a obligat să asigure paza, păstrarea şi administrarea (pe baza dispoziţiilor beneficiarului) materialelor reclamantei. Aceleaşi obligaţii au fost stipulate în sarcina recurentei şi prin Contractul nr. x/1874/23.04.2003. Astfel, aceasta nu avea ca obligaţie contractuală depozitarea bunurilor, aşa cum este ea stipulată în C. civ., având în contract calitatea de prestator, iar nu de depozitar.

În acest sens, solicită a se observa că şi în contractul nr. x/1874/23.04.2003, recurenta a avut tot calitatea de prestator şi nu de depozitar, nerevenindu-i astfel obligaţiile stipulate la art. 1604 din vechiul C. civ.

Sub un alt aspect, consideră că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1619 C. civ. de la 1864, potrivit cărora:

"Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrala cuvenită lui din cauza depozitului."

In condiţiile în care, cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, apreciază că hotărârea recurată este vădit nelegală.

Totodată, apreciază că interpretarea instanţei de apel a contractului de prestări servicii este netemeinică şi nelegală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare, să se constate că în mod greşit instanţa de fond a dispus disjungerea cauzei şi a reţinut că bunurile reclamantei s-ar afla în detenţia societăţii pârâte, aspect ce nu corespunde adevărului.

Intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de către intimată prin întâmpinare, şi a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate; excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului întâmpinării, cu consecinţa anulării acesteia; excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate Bucureşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A. înţelegând să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru motivele reţinute în cuprinsul acesteia, a respins excepţia tardivităţii recursului, acesta fiind admis în principiu, acordându-se, totodată, termen la 16 noiembrie 2022, pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi a celorlalte excepţii invocate în cauză, precum şi a recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate, excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului întâmpinării şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate Bucureşti, invocate de recurenta-pârâtă, prin răspunsul la întâmpinare, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin întâmpinare, urmează a le respinge, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatei-reclamante Sucursala Regională de Căi Ferate şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului întâmpinării, invocate de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare, prin raportare la argumentele dezvoltate de aceasta cu referire la art. 84 alin. (1) C. proc. civ. şi Decizia nr. 9/4.04.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa supremă constată că excepţiile se impun a fi respinse, recurenta făcând confuzie între reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică (inclusiv formularea cererii introductive de instanţă printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă), supusă dezlegării în acea hotărâre, şi reprezentarea legală.

În privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. prin Sucursala Regională Căi Ferate Bucureşti, invocată de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare, se constată că şi aceasta se impune a fi respinsă, în condiţiile în care titularul actului procedural, în raport cu care se susţine excepţia, este compania, prin director al SRCF Bucureşti, iar nu sucursala, în nume propriu.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin întâmpinare, va fi respinsă, având în vedere că, potrivit legii insolvenţei, lichidatorul judiciar are, sub aspectul promovării căii de atac, calitatea de a reprezenta societatea aflată în respectiva procedură, iar, la dosar a fost depusă de către acesta o cerere de însuşire a recursului declarat de administratorul special B. .

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul recursului au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care au fost apreciate de Înalta Curte ca fiind nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti", Înalta Curte reţine că acesta reprezintă o situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanţa judecătorească: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă, etc.

Or, prin criticile formulate recurenta nu expune o astfel de situaţie, mărginindu-se la a afirma că instanţa de judecată şi-a depăşit puterile judecătoreşti şi leagă această apreciere de faptul că societatea recurentă nu cunoaşte care sunt materialele depozitate în baza Săbăreni, deoarece nu intra în atribuţiile sale să ţină evidenţa materialelor, precum şi de faptul că susţinerile au fost întemeiate pe motive contradictorii faţă de natura cauzei şi faţă de voinţa reală a CNCF "CFR" S.A..; de altfel, aceste critici sunt corelate de recurentă şi cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, situaţia evidenţiată de recurentă, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci vizează doar nemulţumirea recurentei faţă de soluţia pronunţată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut, în esenţă, greşita statuare a instanţei de apel în sensul că cererea precizatoare depusă de reclamantă, la 19.11.2015, se încadrează în categoria cererilor adiţionale reglementate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care, în opinia sa, sunt incidente dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică nu este fondată.

Dispoziţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ., au fost în mod corect aplicate în cauză, instanţa de apel apreciind că, în mod judicios, Tribunalul nu a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a depune cererea precizatoare la data de 19.11.2015.

În acest sens, se reţine că această normă legală constituie o excepţie de la situaţia reglementată de prevederile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., din analiza cărora rezultă că este permisă modificarea cererii de chemare în judecată de către reclamant "numai până la primul termen la care acesta este legal citat" şi că, în caz contrar, intervine sancţiunea decăderii, ce poate fi evitată numai dacă există "acordul expres al tuturor părţilor".

În speţă, se observă că, prin raportare la conţinutul concret al cererii precizatoare depuse de reclamantă la data de 19.11.2015, instanţa de apel a constatat că prin intermediul acesteia nu s-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului, al cauzei sau al părţilor, ci aceasta a precizat în mod concret care sunt materialele CF a căror restituire o solicită. În egală măsură, precizarea efectuată a reprezentat şi o restrângere a obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv nu s-a mai solicitat restituirea materialelor CF depozitate în Baza Ploieşti.

Or, faţă de aspectele de fapt şi de drept reliefate mai sus, nu se poate susţine cu temei că sunt incidente dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum afirmă recurenta, în condiţiile în care tribunalul a fost învestit legal, potrivit art. 204 alin. (2) C. proc. civ., cu precizările depuse de reclamantă la data de 19.11.2015, care nu au valoarea procesuală a unei cereri modificatoare în sensul art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ci reprezintă doar o indicare în concret a materialelor CF a căror restituire se solicită, respectiv o restrângere a obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că nu s-a mai solicitat restituirea materialelor CF depozitate în Baza Ploieşti.

Prin urmare, această cerere din 19.11.2015 se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ. şi are regimul unei cereri adiţionale precizatoare care poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor. Ca atare, nu se poate accepta în speţă o sancţiune a decăderii reclamantei sub acest aspect, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Printr-o altă critică, recurenta a suţinut că, în mod greşit, "instanţa de judecată" a dispus disjungerea cauzei, şi, deşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a precizat că disjungerea cererii reconvenţionale nu este legală şi a cerut Curţii de Apel să se pronunţe şi faţă de cererea de disjungere, instanţa de apel s-a mulţumit să reţină că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în ceea ce priveşte disjungerea.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că măsura disjungerii cererii reconvenţionale formulate de pârâtă a fost luată de tribunal, în primă instanţă, precum şi că obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunţată în apel, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în aceste condiţii, critica referitoare la o soluţie greşită dispusă de "instanţa de judecată" în sensul disjungerii cauzei este inadmisibilă.

De asemenea, reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 465 C. proc. civ., măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, fiind, aşadar, fără relevanţă în cauză criticile recurentei prin care se arată că instanţa de apel s-a mulţumit să reţină că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în ceea ce priveşte disjungerea. De altfel, referitor la această susţinere, se constată că, în realitate, instanţa de apel a examinat chestiunea măsurii disjungerii luate de tribunal, recurenta neobservând această analiză, care, oricum, nu s-ar fi impus, faţă de dispoziţiile anterior menţionate.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurenta se află în eroare cu privire la considerentele reţinute în cuprinsul deciziei de casare nr. 1108/21.05.2019 în referire la această măsură de administrare judiciară, în condiţiile în care în cuprinsul hotărârii respective s-a reţinut, astfel: "instanţa de apel a analizat doar două din motivele de apel, respectiv (...) şi motivul de apel referitor la faptul că instanţa de fond în mod greşit şi nelegal a dispus disjungerea cererii reconvenţionale".

Totodată, s-a reţinut că: "Practic din motivarea succintă a instanţei de apel nu se poate deduce raţionamentul juridico-logic care a determinat judecătorul cauzei să respingă apelul, întrucât aspectele neanalizate pot fi interpretate ca o necercetare a fondului cauzei, făcând imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, în condiţiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluţiei criticate."

Aşa fiind, aceste critici urmează a fi înlăturate.

Într-o altă critică, recurenta a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat susţinerile pe motive contradictorii faţă de natura cauzei şi faţă de voinţa reală a reclamantei, motivarea instanţei de apel fiind netemeinică şi nelegală, deoarece, în prezenta cauză, recurenta a precizat că nu se opune ca intimata-reclamantă să îşi ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Criticile privind contradictorialitatea afirmată de recurentă, sunt legate, în principal, de soluţia dată pricinii, or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei motivări contradictorii în sensul textului legal anterior evocat.

Examinarea concretă a circumstanţelor proprii pricinii deduse judecăţii, aşa cum tinde să solicite recurenta, prin susţinerile conform cărora aceasta nu se opune ca intimata-reclamantă să îşi ridice bunurile de pe terenurile proprietatea pârâtei ce sunt ocupate în integralitate, însă trebuie să-i achite contravaloarea chiriei, implică aspecte care ţin exclusiv de situaţia de fapt şi de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenţei unor motive de nelegalitate.

Critica recurentei prin care se susţine că hotărârea recurată este vădit nelegală, în condiţiile în care cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reţine că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme curtea de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Faptul că instanţa nu este de acord cu argumentele unei părţi, că soluţia dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanţa a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar şi a reţinut o anumită stare de fapt nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a respectat cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi a indicat în cuprinsul deciziei care sunt argumentele pentru care a considerat că apelul pârâtei este nefondat, iar considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nu conţine motive contradictorii, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile recurentei susţinute prin raportare la dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, că acestea excedează cadrului procesual din prezentul litigiu, astfel încât nu se impun a fi analizate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica recurentei prin care se susţine că instanţa de apel în mod nelegal a ignorat faptul că domnul C. nu avea mandat sau împuternicire din partea recurentei pentru gestionarea şi inventarierea bunurilor, nu poate fi analizată în această fază procesuală, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Totodată, criticile recurentei, prin care se afirmă că aceasta a avut calitatea de prestator şi nu de depozitar, potrivit contractului dintre părţi, nerevenindu-i astfel obligaţiile stipulate la art. 1604 din vechiul C. civ., precum şi cele prin care se susţine că interpretarea instanţei de apel a contractului de prestări servicii este netemeinică şi nelegală, nu pot face obiect de analiză în recurs.

Şi aceasta, întrucât, interpretarea clauzelor contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, susţinută de recurenta-pârâtă, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Aşa fiind, în condiţiile în care aceste critici aduc în discuţie chestiuni de netemeinicie legate de interpretarea contractului de către instanţa de apel, de faptul că, potrivit prevederilor contractuale, recurenta nu avea ca obligaţie contractuală depozitarea bunurilor, aşa cum este ea stipulată în C. civ., având în contract calitatea de prestator, iar nu de depozitar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, nefiind aspecte de nelegalitate care să poată fi cercetate de instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine că, deşi se susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1619 C. civ. de la 1864, potrivit cărora:

"Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrala cuvenită lui din cauza depozitului.", recurenta nu prezintă niciun raţionament care să evidenţieze în ce mod instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţiile legale invocate, nu înţelege să aducă critici concrete în acest sens, aprecierea ei fiind astfel o simplă afirmaţie nesusţinută de argumente.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care sa situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, făcând imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de recurenta-pârâtă şi de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A. prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 865 din 14 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.