Validity of antecontract for future goods under old Civil Code; specific performance vs. rescission for unmet suspensive condition
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appellant’s cassation appeal, upholding the lower court’s decision that rejected the original claim and ordered the appellant to pay 4,000 RON in judicial costs to the respondent. The dispute concerned a 2010 notarized antecontract for the purchase of 92 hectares of land, where the appellant company sued to compel specific performance (transfer of possession) or, subsidiarily, to rescind the contract and recover 141,900 EUR, arguing the respondent breached his obligation to facilitate land registration. The court rejected the cassation grounds, finding no procedural violations regarding the revocation of evidence or denial of the right to defense; determined that the lower court properly motivated its refusal to address the subsidiary request by finding the respondent’s actions did not constitute a mandate; and ruled that the old Civil Code of 1864, not the new Civil Code, governed the contract because it was executed before October 2011 and did not fall under the transitional exceptions of Law 71/2011. The court further affirmed the lower court’s classification of the agreement as a bilateral promise to sell future goods subject to a suspensive condition, rejecting the appellant’s argument that the respondent acted as a complex agent under a framework contract, thereby upholding the application of the principle of party autonomy in contract interpretation.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 174 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 476 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 248 alin. (1) din C. proc. civ; Validity of antecontract for future goods under old Civil Code; specific performance vs. rescission for unmet suspensive condition: , au fost invocate dispoziţiile art. 1019 - 1021 coroborate cu art. 1313 - 1314, precum şi cu art. 1532 - 1559 din vechiul C. civ., în ce priveşte primul capăt de cerere, respectiv art. 1320 - 1321 coroborate cu art. 1541, art. 1544 - 1545 din vechiul C. civ. şi art. 1549 - 1550 din noul C. civ., în ce priveşte capătul de cerere subsidiar.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., în principal, obligarea pârâtului la îndeplinirea obligaţiei contractuale de a pune în posesie reclamanta, asupra tuturor terenurilor (imobilelor) pe care le-a achiziţionat în numele reclamantei, în baza prevederilor art. 2 coroborat art. 7 din contractul certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 încheiat între părţi, iar în subsidiar, rezilierea contractului certificat sub nr. x/25.05.2010 şi obligarea pârâtului la restituirea sumei de 141.900 euro, reprezentând preţul plătit de reclamantă pentru achiziţionarea terenurilor, echivalentul a 1.534 euro/hectarul pentru o suprafaţa de 92 de hectare si 5032 m.p. (suprafaţa totala de 925.032 m.p.), cu titlul de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1019 - 1021 coroborate cu art. 1313 - 1314, precum şi cu art. 1532 - 1559 din vechiul C. civ., în ce priveşte primul capăt de cerere, respectiv art. 1320 - 1321 coroborate cu art. 1541, art. 1544 - 1545 din vechiul C. civ. şi art. 1549 - 1550 din noul C. civ., în ce priveşte capătul de cerere subsidiar.
Prin sentinţa civilă nr. 2318 din data de 23.11.2020, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 7000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 2217 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata către intimat a sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată. Top of FormBottom of Form
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea in totalitate a deciziei recurate.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea normelor de procedură prevăzute de art. 174 C. proc. civ., fiind încălcate principiul dreptului la apărare, principiul oralităţii şi principiul contradictorialităţii.
Astfel, prin încheierea din 02.11.2021 instanţa de apel, admiţând probele propuse de către A. a formulat câte o adresă atât către O.C.P.I. competent, solicitând să depună la dosar extras de carte funciară sau certificat de sarcini, cât şi către primăriile competente, solicitând informaţii cu privire la numele proprietarului terenurilor înscris in evidenţele acestora; la termenul următor, din data de 07.12.2021, nu ajunseseră încă în dosar toate documentele solicitate (înscrisurile de la O.C.P.I. Botoşani şi Primăria Bira), astfel ca A. a solicitat amânarea judecăţii, considerându-le relevante şi utile în soluţionarea cauzei; prin încheierea din 07.12.2021, instanţa de prim control judiciar a respins solicitarea apelantei de a amâna judecata, a renunţat la administrarea probei cu respectivele înscrisuri, esenţiale in soluţionarea cauzei, şi dând cuvântul pe fond, a încheiat dezbaterile, rămânând in pronunţare, cu stabilirea datei de pronunţare în 14.12.2021.
Aşa fiind, procedând la înlăturarea acestor probe, instanţa de apel a încălcat dreptul său de apărare, iar, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor, probele care fuseseră încuviinţate, instanţa a încălcat şi principiile oralităţii şi contradictorialităţii.
Prin concluziile scrise depuse în 10.12.2021, recurenta a învederat instanţei că au ajuns în dosar documente noi după închiderea dezbaterilor, trimise de autorităţile cărora curtea de apel le solicitase. Prin urmare, s-ar fi impus repunerea cauzei pe rol pentru ca probele să fie administrate.
In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în sinteză, că decizia este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pentru care a fost respins al doilea capăt de capăt de cerere din acţiunea introductivă, respectiv capătul de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 şi obligarea pârâtului la la restituirea sumei de 141.900 euro.
Cum apelul are efect devolutiv, conform art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel, prin rejudecarea fondului, este învestită să analizeze toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate capetele de cerere formulate în fond, şi să se pronunţe inclusiv asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Or, Curtea de Apel Bucureşti a considerat "că devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligaţiilor ce reveneau intimatului" şi a omis să se pronunţe cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.
In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile privind legea aplicabilă în cauză şi, de asemenea, pe cele privind natura juridică a contractului încheiat între părţi nr. x/25.05.2010.
Recurenta a considerat aplicabile prevederile C. civ. nou, conform art. 6 alin. (2) din Legea 71/2011, iar nu cele ale C. civ. vechi.
Totodată, ambele instanţe au interpretat greşit natura juridică a contractului x/25.05.2010, considerând că este o simplă promisiune de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare. În opinia recurentei, contractul dintre părţi are o natură complexă, în care dl. B., apare în dublă calitate, vânzător şi cumpărător, şi semnează contractul în dublă calitate: Dl B. este în acelaşi timp, unicul reprezentant legal al A. ca promitentă cumpărătoare, si este de asemenea, promitentul vânzător, persoana fizică.
In niciun caz, Dl. B. nu a încheiat ante-contractele de vânzare-cumpărare, în calitate de promitent-cumpărător pentru a finaliza transferul proprietăţii asupra terenurilor pentru sine. Singurul scop pentru care a devenit cumpărătorul acestor terenuri a fost de a efectua lucrările cadastrale, de a le intabula pe numele său şi apoi a le revinde, imediat către A., conform instrucţiunilor acesteia.
Dacă ar fi acţionat doar ca persoană fizică cumpăratoare, promitenta vânzătoare, astfel cum în mod eronat susţine prima instanţă, iar apoi instanţa de apel în decizia sa, terenurile pe care urma să le vândă trebuia să fi fost cumpărate cu fonduri proprii şi fără nicio legătură cu recurenta. Chiar şi atunci, s-ar fi ridicat problema conflictului de interese, mai ales că la acel moment dumnealui era şi administrator al recurentei, deci o reprezenta legal şi tot dumnealui a semnat contractul în numele recurentei. Fiind administrator al recurentei, tot dl. B. avea control şi în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor de intabulare a terenurilor - de fapt, acesta a fost rolul său în cadrul recurentei - să înlesnească îndeplinirea obiectului de activitate al recurentei, acela de a deveni proprietar al terenurilor, fiind şi singurul reprezentant permanent al recurentei.
Recurenta nu a avut angajaţi, Dl. B. fiind singura persoana care a avut acces la documentaţia acesteia în legătură cu cumpărarea terenurilor.
Prin urmare, dl. B. a acţionat în numele său, chiar şi atunci când aparent a acţionat în "nume propriu", ca persoană fizică, deci, in calitate de mandatar. Chiar dacă respectivul contractul a fost numit "Antecontract de Vanzare-Cumparare", în realitate, acesta a fost un Contract Cadru a unui raport juridic complex între părţi, fiind un contract "nenumit", care depăşeşte natura juridică a unui ante-contract de vânzare cumpărare, cum simplist şi eronat, 1-a calificat instanţa de fond.
Contractul - Cadru (Ante-Contractul atestat sub nr. x/25.05.2010), astfel cum a fost formulat şi semnat de părţi, cuprinde în fapt, două contracte suprapuse, sinalagmatice.
Lucrările cadastrale puteau fi efectuate exclusiv, prin intermediul domnului B., care a fost şi administrator al societăţii şi mandatar, cu mandat special/scris, după cum de altfel acesta a recunoscut.
In plus, tot Dl B. deţinea toate actele cu privire la terenuri, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă tocmai pentru a debloca această situaţie, pentru a putea realiza lucrările cadastrale şi a înregistra în Cartea Funciară dreptul de proprietate al A. Nu se poate realiza această întabulare fără dl. B., care, conform contractului, ar trebui să colaboreze pentru ca acest contract-cadru să-şi producă efectele, nu să rămână "suspendat".
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, respectiv respingerea recursului ca nefondat; totodată, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea argumentelor intimatului-pârât.
Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".
Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.
Criticile recurentei-reclamante în sensul că prin înlăturarea unor probe propuse de aceasta, încuviinţate în apel, instanţa de prim control judiciar a încălcat dreptul său la apărare, iar, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor probele care fuseseră încuviinţate, instanţa a încălcat şi principiile oralităţii şi contradictorialităţii, nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte reţine că dreptul la apărare este consacrat de art. 13 din C. proc. civ., potrivit căruia:"(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate".
Principiul contradictorialităţii consacrat de prevederile art. 14 din C. proc. civ., impune ca toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate să fie puse în discuţia părţilor, iar actele de procedură si înscrisurile să fie comunicate între părţi, în condiţiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului.
De asemenea, oralitatea, ca principiu fundamental al procesului civil, prevăzut de art. 15 C. proc. civ., înseamnă că pricinile se dezbat oral, prin urmare apelanta şi intimatul sunt îndreptăţite să susţină în mod verbal cu ocazia dezbaterilor din apel, toate criticile cuprinse în cererea de apel, respectiv toate apărările de fapt şi de drept invocate, principiul dreptului la apărare garantând dreptul părţilor de a-şi prezenta susţinerile nu doar, în scris, ci, şi, în mod oral, inclusiv cu ocazia exercitării căilor de atac, aşa cum dispune art. 13 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, Înalta Curte constată că, în şedinţa publică din 7 decembrie 2021, ambele părţi au fost prezente, fiind reprezentate convenţional de avocaţi, intimatul-pârât prezentându-se şi personal; de asemenea, observă că fiecare dintre părţi a formulat concluzii asupra cererii apelantei-reclamante de a se reveni cu adrese pentru solicitarea unor relaţii de la anumite instituţii.
După deliberare, instanţa de apel a procedat la respingerea solicitării apelantei-reclamante "de revenire cu adrese pentru a se obţine relaţiile de la instituţiile care nu au răspuns până la acest moment, în raport de precizările depuse de părţi pentru prezentul termen de judecată, cu privire la situaţia juridică a terenurilor in discuţie, precizări din care reiese faptul că această situaţie nu este contestată."
În acest context procesual, având în vedere caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ., se reţine faptul că instanţa de apel este în măsură să revină asupra unei probe încuviinţate, singura obligaţie impusă de legiuitor fiind aceea ca respectiva măsură să fie pusă în discuţia părţilor.
Contrar susţinerilor recurentei, în speţă, în şedinţa publică din 7 decembrie 2021, aşa cum rezultă din încheierea de la termenul indicat, instanţa de apel a pus în dezbaterea părţilor revenirea asupra probei cu înscrisuri, constând în adrese la instituţiile care nu au răspuns până la acel moment şi a dispus motivat respectiva măsură, astfel încât nu se poate stabili, sub acest aspect, vreun viciu de nelegalitate.
Împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă relevanţă probelor nu are semnificaţia de nelegalitate propusă, susţinerile privind caracterul esenţial al probei respective în soluţionarea cauzei fiind rezultatul aprecierii pur subiective a recurentei.
Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la apărare, nici principiile oralităţii şi contradictorialităţii, câtă vreme părţile au fost reprezentate convenţional prin avocat şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate, iar instanţa de apel a răspuns motivat solicitării de revenire asupra probelor încuviinţate.
Nici criticile recurentei prin care se arată că se impunea repunerea pe rol a cauzei, întrucât au ajuns în dosar documente noi după închiderea dezbaterilor, trimise de autorităţile cărora curtea de apel le solicitase, nu sunt fondate.
Repunerea cauzei pe rol îşi găseşte reglementarea în art. 400 C. proc. civ., potrivit căruia: "dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor".
În condiţiile acestui text de lege, repunerea pe rol este opţiunea exclusivă a instanţei de judecată, care poate opera o asemenea măsură în cazul în care consideră că se impune lămurirea unor aspecte deja dezbătute până la închiderea cercetării judecătoreşti.
Se reţine că textul mai sus evocat răspunde cerinţelor principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare care presupun ca părţile să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei, în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a revenit asupra probei cu înscrisuri, constând în adrese către instituţiile care nu au răspuns până la termenul din 7 decembrie 2021, considerându-se, aşadar, pe deplin edificată asupra chestiunilor litigioase, probele administrate fiind suficiente pentru legala dezlegare a cauzei, sens în care a şi dispus închiderea dezbaterilor în dosar.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, iar recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.
Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.
Din criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate rezultă că recurenta este nemulţumită de hotărârea atacată, deoarece aceasta nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă critica formulată în apel care a vizat capătul de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 şi obligarea pârâtului la la restituirea sumei de 141.900 euro.
Este important de reţinut că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
Înalta Curte observă că, prin motivul de apel referitor la capătul subsidiar de cerere, apelanta a susţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe este inechitabilă, fiind evident că intimatul trebuie să restituie suma reprezentând preţul terenurilor, atâta timp cât nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţia asumată.
Or, analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, inclusiv celui care privea capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.
În concret, referitor la motivul de apel ce viza cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, instanţa de prim control judiciar, statuând că părţile au înţeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiţia suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător, a reţinut că intimatul nu a acţionat, în baza contractului încheiat între părţi ca un mandatar fără reprezentare, astfel încât devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligaţiilor ce reveneau intimatului.
Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea recurentei privind lipsa unei motivări referitor la critica din apel care vizează capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, explicitând motivele pentru care consideră că devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligaţiilor ce reveneau intimatului.
Prin urmare, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile privind legea aplicabilă în cauză şi, de asemenea, pe cele privind natura juridică a "contractului" încheiat între părţi nr. x/25.05.2010.
Din perspectiva criticilor aduse deciziei atacate, prin care recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile C. civ. nou, conform "art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011", iar nu cele ale C. civ. vechi, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este corectă.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod judicios normele legale incidente raportului juridic născut între părţi prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare atestat sub nr. x/25.05.2010.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că este incident C. civ. de la 1864, conform principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, ţinând cont că Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011, şi că dispoziţiile "art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011" nu sunt aplicabile în speţă, întrucât obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic, şi nu la o situaţie juridică derivată din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor sau din raporturile de vecinătate.
Prealabil, instanţa supremă face precizarea că textul indicat atât de recurentă, cât şi de instanţa de apel, ca fiind art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 este, în realitate, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
Înalta Curte reţine că principiul tempus regit actum (timpul guvernează actul), principiu general de drept, consacrat şi de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., impune că "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".
Prin urmare, sub aspectul stabilirii legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, este relevantă data încheierii înţelegerii părţilor.
Totodată, Înalta Curte reţine că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede următoarele: "dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ..".
Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că recurenta-reclamantă nu se poate prevala de textul normativ la care a făcut referire, deoarece, excepţiile specificate sunt de strictă interpretare neputând fi aplicate şi altor situaţii neprevăzute în mod expres de lege.
În acest context, cum antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/25.05.2010, derulat între părţi, a fost încheiat anterior datei intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), efectele acestuia sunt guvernate de dispoziţiile C. civ. anterior, şi, de asemenea, cum obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic, şi nu la o situaţie juridică derivată din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor sau din raporturile de vecinătate, susţinerile recurentei referitoare la incidenţa noii reglementări sunt nefundamentate.
Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, fiind corectă determinarea legii aplicabile raportului juridic născut între părţi, în funcţie de împrejurarea că data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare atestat sub nr. x a fost aceea de 25 mai 2010 şi în raport de faptul că obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic.
Cât priveşte criticile recurentei-reclamante prin care s-a susţinut că a fost interpretată greşit natura juridică a "contractului x/25.05.2010", considerându-se că este vorba de o simplă promisiune de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.
Se reţine că dezlegarea chestiunii privitoare la natura juridică a convenţiei presupune verificarea măsurii în care, în cele două etape anterioare ale procesului, instanţele de fond au aplicat corect legea, în stabilirea voinţei părţilor şi, în acest context, Înalta Curte aminteşte că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi.
În speţă, instanţa de apel a reţinut, faţă de obiectul şi cauza prezentei acţiuni, astfel cum au fost explicitate de reclamantă însăşi, că este chemată să analizeze în ce măsură contractul încheiat între părţi, intitulat Antecontract de vânzare cumpărare, a dat naştere în sarcina pârâtului obligaţiei de a încheia contracte de vânzare cumpărare, cu privire la imobilele menţionate în antecontract, în nume propriu, dar pe seama reclamantei, precum şi de a le transmite ulterior în proprietatea acesteia.
În ceea ce priveşte contractul, Înalta Curte reţine că acesta este un act de voinţă care generează obligaţii, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectiva convenţie, iar interpretarea acesteia are în vedere stabilirea exactă a conţinutului ei şi permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acesteia.
Interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2010, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părţi, a fost făcută în spiritul C. civ. de la 1864, a cărui aplicabilitate s-a stabilit în cauză, reţinându-se, că, faţă de conţinutul contractului încheiat între părţi, ale cărui clauze sunt clare şi neîndoielnice, (nelăsând loc niciunei interpretări cu privire la intenţia reală a părţilor, la conţinutul raportului juridic născut între părţi prin încheierea contractului, respectiv la natura juridică a acestuia), părţile au înţeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiţia suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător.
După cum se poate observa, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenţia părţilor, adică voinţa lor reală, întrucât fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor liber exprimată.
Având în vedere că interpretarea unui contract se face potrivit naturii obligaţiei asumate de părţi, se poate constata că instanţa de apel a respectat întru-totul elementele arătate mai sus, reţinând care este voinţa comună a părţilor, respectiv că acestea au înţeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiţia suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător.
Aşa fiind, nu se poate reţine că la stabilirea voinţei reale a părţilor a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor.
În considerarea celor ce preced, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B., conform dovezilor aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2217 din 14 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.