Effectiveness of suspensive condition in share transfer deed: acceptance of delayed payment and prohibition of pure potestative conditions

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat:

I. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 627.764.39 euro, compusă din:

1.1. suma de 341.063.25 euro reprezentând contravaloarea Ratelor scadente şi neachitate din preţul de cumpărare, respectiv: rata 2 scadentă la data de 30 noiembrie 2017, în cuantum de 100.000 euro; rata 3 scadentă la data de 30 noiembrie 2018, în cuantum de 100.000 euro şi rata 4 scadentă la data de 30 noiembrie 2019, în cuantum de 141.063,25 euro, conform Anexei D la Actul adiţional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părţi sociale referitor la A. S.R.L şi alte societăţi din grup;

1.2. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 18.529.34 euro, în temeiul prevederilor art. 2.3. din Actul adiţional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părţi sociale referitor la A. S.R.L. şi alte societăţi din grup.

1.3. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei 268.171.8 euro, în temeiul prevederilor art. 2.3. din Actul adiţional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părţi sociale referitor la A. S.R.L. şi alte societăţi din grup.

II. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata ratei dobânzii în cuantum total de 11.356.53 euro calculate prin raportare la referinţa Băncii Centrale Europene, plus o marjă de 0,2%, la partea restantă a preţului de cumpărare în cuantum de 1.892.759 euro, datorată de pârâţi reclamantei şi plătibilă împreună cu fiecare rată a preţului de cumpărare, respectiv Rata 2, Rata 3 şi Rata 4: a) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 2, în cuantum de 3.785,51 euro; b) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 3, în cuantum de 3.785,51 euro şi c) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 4, în cuantum de 3.785,51 euro.

III. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata penalităţilor de întârziere egale cu 10% pe an pentru orice întârziere de plată a oricărei rate a preţului de cumpărare plus a ratei dobânzii, calculată la suma datorată şi neplătită, conform art. 11.1 pct. (iv) din contract, de la data scadenţei fiecărei rate (şi a ratei dobânzii acumulate) şi până la achitarea integrală a sumelor restante.

S-a învederat că, până la data introducerii acţiunii, în mod suplimentar faţă de penalităţile de întârziere iniţiale, cele acumulate suplimentar însumează 66.377.62 euro. respectiv: a) penalităţi de întârziere de 10% din Rata nr. 2 (100.000 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 31.135.65 euro, calculate de la data de 30.11.2017 şi până la data introducerii acţiunii; b) penalităţi de întârziere de 10% din Rata 3 (100.000 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 20.757.10 euro calculate de la data de 30.11.2018 şi până la data introducerii acţiunii; c) penalităţi de întârziere de 10% din Rata 4 (141.063,25 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 14.484.87 euro, calculate de la data de 30.11.2019 şi până la data introducerii acţiunii.

IV. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, reprezentate de taxa de timbru şi de onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. art. 1270, art. 1445 şi urm., art. 1527 şi urm., art. art. 1650 şi urm. din C. civ., raportate la cele ale art. 194 si urm. din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1708/22.06.2021, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 482.126,5 euro, reprezentând ratele nr. 2, 3, 4, 5, a penalităţilor de întârziere de 10%/an aferente acestora, de la data scadenţei la data plăţii, a ratei dobânzii iniţiale de 18.529,34 euro şi a penalităţilor de întârziere iniţiale de 268,171,8 euro.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal pârâţii B., C. şi D..

Apelanta reclamantă E. (denumită anterior A.) a depus la dosar întâmpinare la cererea de apel formulată de către pârâţi, precum şi apel incident împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra capătului II din cererea introductivă, vizând obligaţia de plată a ratei dobânzii în cuantum de 15.142,04 euro.

Prin decizia nr. 381 din 3 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii pârâţi B., C. şi D. şi apelanta reclamantă E. (FOSTA A.) împotriva sentinţei civile nr. 1708/22.06.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondate; totodată, a respins cererile părţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată solicitate în apel, ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei nr. 381 din 3 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâţii D., C. şi B. au formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii de recurs, în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au redat prevederile art. 9 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., art. 22 alin. (4) şi alin. (6) C. proc. civ., menţionând că aceste dispoziţii reglementează două mari principii ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului, precum şi limita de demarcaţie dintre aceste principii.

Pornind de la afirmaţia că instanţa nu are atributul de a interveni peste părţi pentru a schimba cauza acţiunii ori pentru a nesocoti apărările/recunoaşterile părţilor extinzând, astfel, principiul rolului activ, recurenţii-pârâţi susţin că este esenţial de urmărit întreaga atitudine procesuală a intimatei-reclamante, care, încă de la momentul la care a luat cunoştinţă de apărările lor, a susţinut faptul că a înţeles să renunţe la condiţia suspensivă stipulată în cadrul dispoziţiilor art. 1.1. din actul adiţional.

Or, la momentul la care a analizat eficacitatea actului adiţional prin raportare la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, instanţa de apel, deşi a reţinut, contrar primei instanţe, faptul că reclamanta nu a renunţat la condiţia prevăzută la art. 1.1, în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, totuşi stabileşte că reclamanta a considerat îndeplinită condiţia.

Astfel, instanţa de apel, cu nesocotirea principiului disponibilităţii, a înlocuit apărările realizate de către intimata-reclamantă cu propriile susţineri, aducând atingere prin aceasta dreptului de dispoziţie al părţilor.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a adus atingere şi principiului contradictorialităţii, deoarece nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a actelor şi faptelor juridice, reţinute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă.

În motivarea cererii de recurs, în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut următoarele critici:

În privinţa soluţiei referitoare la ineficacitatea actului adiţional, au arătat recurenţii, raţionamentul juridic al instanţei de apel este eronat, fiind în contradicţie cu prevederile art. 1.406 alin. (1) C. civ.

Astfel, interpretând norma substanţială menţionată, instanţa de apel, deşi a constatat faptul că renunţarea intimatei-reclamante la condiţie nu s-a realizat până la data împlinirii acesteia, totuşi a apreciat că respectiva condiţie s-a îndeplinit, pentru că plata a fost acceptată ulterior.

Recurenţii au susţinut faptul că operează de drept condiţia suspensivă, prevăzută de dispoziţiile art. 1.1. din actul adiţional, ceea ce conduce la încetarea efectelor actului adiţional ca şi cum acesta nu ar fi fost niciodată încheiat, fiind incidente prevederile art. 1404 alin. (4) C. civ.

Aşadar, în caz de litigiu între părţile semnatare ale actului adiţional, instanţa putea doar să constate dacă, prin raportare la data de 15.06.2016, condiţia suspensivă a fost sau nu îndeplinită. Cu alte cuvinte, instanţa de judecată nu poate să determine peste voinţa părţilor şi a prevederilor legale aplicabile, momentul la care condiţia suspensivă operează.

Or, instanţa de apel în mod eronat a înţeles şi a aplicat efectele juridice ale neîndeplinirii unei condiţii suspensive, ce se produc în mod obiectiv şi de drept.

Ca atare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acceptarea plăţii, de către intimata-reclamantă la o dată ulterioară neîndeplinirii condiţiei, nu produce niciun efect juridic în raport de intrarea în vigoare a actului adiţional.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a omis să realizeze aplicarea prevederilor art. 1.404 alin. (2) teza I C. civ., în raport de care se stabileşte o prezumţie legală, şi anume aceea că dacă părţile contractează sub condiţia suspensivă a producerii unui eveniment într-un anumit termen, simpla împlinire a termenului, neprecedată de producerea evenimentului, conduce la constatarea neîndeplinirii condiţiei.

Un alt motiv invocat de către instanţa de apel este reprezentat de faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1.405 alin. (1) C. civ., recurenţii-pârâţi ar fi împiedicat realizarea condiţiei.

Acest aspect ar rezulta din faptul că, la data de 15.06.2016, recurenta-pârâtă D. a solicitat intimatei-reclamante prima pagină scanată cu semnăturile actului adiţional, iar prin e-mail-ul din data de 16.06.2016, recurenta-pârâtă a învederat intimatei-reclamante faptul că a apărut o problemă legată de codul SWIFT al băncii.

Sub acest aspect, pentru a se putea reţine incidenţa prevederilor art. 1.405 alin. (1) C. civ. este necesar ca debitorul să realizeze acţiuni sau inacţiuni prin care să împiedice realizarea condiţiei, acţionând cu rea-credinţă.

Or, cererea recurentei-pârâte D., din data de 15.06.2016, prin care aceasta solicită transmiterea paginii ce poartă semnătura reprezentanţilor intimatei-reclamante asupra actului adiţional nu este o atitudine contrară bunei-credinţe. Comportamentul diligent al acesteia nu a fost unul contrar bunei-credinţe, deoarece prin solicitarea respectivă s-a urmărit să se asigure că în contabilitatea terţului plătitor există un document justificativ, la momentul realizării plăţii.

Privind dintr-un alt unghi, tocmai lipsa exemplarului documentului semnat de către reprezentanţii intimatei-reclamante la data de 15.06.2016 este în măsură să ridice o îndoială cu privire la buna-credinţă a acestora, deoarece orice creditor diligent s-ar fi asigurat că la data limită pentru realizarea plăţii nu există eventuale impedimente care ar fi de natură să atragă nerespectarea termenului.

În ceea ce priveşte incidentul referitor la codul SWIFT, acesta a fost cauzat de către intimata-reclamantă, care a indicat un cod SWIFT incomplet, în cadrul preambulului actului adiţional.

Nu poate fi reţinută împiedicarea îndeplinirii condiţiei prin faptul că s-a comunicat reclamantei, la 16.06.2016, existenţa unei probleme privitoare la realizarea tranzacţiei, deoarece acest comportament este unul diligent, în spiritul bunei-credinţe, iar nu contrar acestuia.

Mai mult decât atât, atitudinea subiectivă a recurenţilor-pârâţi ar fi trebuit să fie analizată prin raportare la perioada 13-15.06.2016, iar nu prin raportare la data soluţionării apelului, neputând funcţiona în detrimentul recurenţilor-pârâţi prezumţia de bună-credinţă.

De asemenea, buna-credinţă a recurenţilor-pârâţi rezultă inclusiv din faptul realizării plăţilor în cuantum de 20.000 EUR, respectiv 30.000 EUR, ulterior datei de 15.06.2016. Or, un debitor de rea-credinţă nu ar mai fi realizat aceste plăţi dacă intenţia sa ar fi fost aceea de a împiedica realizarea condiţiei suspensive.

Prin urmare, instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 1.405 alin. (1) C. civ., îndepărtându-se de la finalitatea urmărită de legiuitor, prin edictarea normei, respectiv împiedicarea unor comportamente contrare bunei-credinţe.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a stabilit faptul că, în aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, recurenţii-pârâţi nu se pot prevala de neîndeplinirea propriei obligaţii pentru a obţine protecţia unui drept, în condiţiile în care aceştia aveau obligaţia realizării plăţii până la data de 15.06.2016.

Referindu-se la acest principiu, instanţa de apel a arătat faptul că nu sunt incidente prevederile art. 1.497 C. civ., cu toate acestea, în sens contrar instanţei de apel, recurenţii-pârâţi apreciază că dispoziţiile art. 1.497 C. civ. nu instituie în beneficiul acestora niciun drept, ci prin intermediul acestor dispoziţii se uniformizează comportamentul părţilor atunci când plăţile sunt realizate prin intermediul instituţiilor bancare.

Prevederile art. 1497 C. civ. reprezintă dreptul comun în materia plăţilor prin virament bancar, ce intervin pentru a reglementa această situaţie, în cazul în care părţile nu au stabilit prin acordul lor, o dată diferită.

Astfel, dispoziţiile art. 1.497 C. civ. nu au rolul de a da naştere vreunui drept în sarcina uneia dintre părţi, ci consacră doar o regulă privitoare la data când plata este considerată ca fiind realizată, în cazul plăţilor care sunt realizate prin virament bancar.

De asemenea, în materia efectelor condiţiei suspensive, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans îşi găseşte aplicarea prin intermediul dispoziţiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., aşadar prin exhibarea unui comportament contrar bunei-credinţe.

De asemenea, acest principiu este mărginit, prin raportare la prevederile art. 1406 C. civ., în sensul că propria turpitudine a celui care doreşte să fie ascultat de justiţie este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care aceasta intervine după ce condiţia nu s-a realizat de drept şi în mod obiectiv, iar actul adiţional devine astfel lipsit de eficienţă juridică.

Însă, astfel cum s-a arătat anterior, recurenţii-pârâţi nu au împiedicat în niciun moment realizarea condiţiei, ci din contră au depus toate eforturile şi diligentele pentru ca plata să se realizeze la data stabilită.

În acest sens, la 13.06.2016, au procedat la adoptarea hotărârii adunării generale a F. S.R.L, prin care au aprobat distribuirea de dividende parţiale şi realizarea plăţii sumei de 50.000 EUR de către terţul F. S.R.L.

Faptul că elemente exterioare voinţei acestora (i.e., netransmiterea exemplarului paginii actului adiţional ce conţine semnăturile reprezentanţilor intimatei-reclamante, netransmiterea codului SWIFT complet) au determinat nerealizarea plăţii la 15.06.2016, nu pot echivala cu o împiedicare a realizării condiţiei.

Ca atare, condiţia suspensivă ce afecta eficacitatea actului adiţional nu s-a îndeplinit din raţiuni obiective, exterioare voinţei recurenţilor-pârâţi.

Mai mult decât atât, la neîndeplinirea condiţiei suspensive au condus acţiunile şi inacţiunile intimatei-reclamante, astfel cum acestea au fost descrise anterior.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că faţă de criticile lor privind soluţia referitoare la nulitatea absolută şi totală a actului adiţional, judecătorii din apel au stabilit că nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 1403 C. civ., or, poziţia pârâţilor este contrară raţionamentului instanţei de prim control judiciar, întrucât prevederile acestui text de lege privesc situaţia în care realizarea condiţiei depinde în mod exclusiv de voinţa uneia dintre părţi.

În cauza dedusă judecăţii, contrar argumentului instanţei de apel, condiţia pur potestativă nu se interpretează prin raportare la inexistenţa consimţământului achitării ratelor, ci prin raportare la existenţa unei puteri discreţionare din partea debitorului cu privire la executarea obligaţiei de plată a sumei de 50.000 EUR, de care depindea intrarea în vigoare a actului adiţional.

Condiţia suspensivă cuprinsă în clauza 1.1. din actul adiţional conferă puterea arbitrară a debitorului de a nu-şi executa obligaţia de plată a sumei de 50.000 EUR, situaţie în care urmau să fie aplicabile dispoziţiile contractului de vânzare a părţilor sociale.

Practic, recurenţii-pârâţi puteau alege în mod discreţionar să nu realizeze plata, alegând să ofere prioritate prevederilor contractului, iar nu actului modificator.

De asemenea, raţionamentul instanţei de apel şi interpretarea prevederilor art. 1.403 C. civ. sunt eronate, în condiţiile în care verificarea existenţei sau nu a unei condiţii pur potestative din partea debitorului se apreciază prin raportare la modalitatea de redactare a clauzei, iar nu în termeni generali ce golesc de conţinut norma de drept substanţial aplicabilă.

În cazul în care, din modalitatea de redactare a clauzei nu rezultă că executarea obligaţiei de plată a sumei de 50.000 EUR depinde de un alt element obiectiv, extern de voinţa recurenţilor-pârâţi, obligaţia acestora este o obligaţie pur potestativă.

În dezacord cu opinia instanţei de apel, prevederile art. 1403 C. civ. nu trebuie interpretate în sens extensiv, cu privire la obligaţia de plată a preţului total asumat în temeiul contractului, deoarece clauza 1.1. nu menţionează obligaţia recurenţilor-pârâţi de plată a preţului, ci pe aceea a plăţii sumei de 50.000 EUR.

Instanţa de apel nu se poate substitui voinţei părţilor şi să dea o altă interpretare decât cea care rezultă din modalitatea de redactare a clauzei, aceasta fiind clară, precisă şi fără echivoc.

Aşadar, instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 1.403 C. civ. ce reglementează situaţia asumării de către debitor a unei obligaţii sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa acestuia.

De asemenea, instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1.255 alin. (1) C. civ.

În acest sens recurenţii au susţinut că, în speţă, caracterul unei clauze de a fi determinantă nu se raportează la una dintre părţi, ci la încheierea contractului, la voinţa acestora la momentul încheierii contractului. Astfel spus, actul adiţional nu s-ar fi încheiat dacă nu s-ar fi regăsit în cuprinsul acestuia clauza 1.1., neprezentând importanţă în beneficiul căreia dintre părţi a fost stabilită respectiva clauză.

Însăşi instanţa de apel a reţinut faptul că, în lipsa clauzei privind asumarea de către recurenţii-pârâţi a plăţii sumei de 50.000 EUR, până la data de 15.06.2016, actul adiţional nu ar fi fost încheiat, ceea ce conferă clauzei 1.1. un caracter determinant pentru încheierea contractului.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., stabilind contrar legii, faptul că doar partea în interesul căreia a fost redactată o clauză poate invoca nulitatea absolută a acesteia, deşi, în acord cu prevederile arătate, este de puterea evidenţei faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar nu doar de părţile contractului, pe cale de acţiune sau de excepţie, inclusiv de către instanţă, din oficiu.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea argumentelor intimate-reclamante.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În raport de caracterul recursului de cale extraordinară de atac nedevolutivă, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cauzei şi care poate fi exercitat exclusiv pentru motivele de nelegalitate enumerate expres şi limitativ la punctele 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va raporta la împrejurările de fapt astfel cum acestea au fost stabilite de instanţele devolutive.

Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, s-a constatat că reclamanta (vânzător) a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în răspunderea contractuală a pârâţilor, întemeiată, în ceea ce priveşte obligaţia acestora de plată a ratelor scadente din preţul de cumpărare agreat prin contractul din data de 11.06.2012, pe prevederile Actul Adiţional nr. 1 din data de 13.06.2016, încheiat ca urmare a solicitării cumpărătorilor (pârâţi) de reeşalonare a datoriei.

Potrivit clauzei 1.1 din Actul adiţional nr. x, acesta va intra în vigoare şi va produce efecte cu condiţia plăţii de către cumpărători sau de către oricare dintre aceştia, către vânzător, a sumei de 50.000 euro din preţul de cumpărare până la data de 15.06.2016, în contul desemnat al vânzătorului.

S-a reţinut că, în speţă, condiţia prevăzută la art. 1.1 din Actul adiţional a fost stipulată în interesul reclamantei, aceasta având dreptul de a-şi vedea realizată creanţa în cadrul termenelor agreate iniţial prin contract, ca fiind unele mai favorabile acesteia, în consolidarea acestui punct de vedere fiind şi dispoziţiile art. 1.3 din contract, care prevăd doar dreptul vânzătorului de a renunţa la condiţie.

Tot în contextul situaţiei de fapt, instanţa de apel a constatat că împrejurarea efectuării plăţii cu o întârziere de două zile (respectiv la data de 17.06.2016 în loc de 15.06.2016), nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii condiţiei prealabile suspensive prevăzute la art. 1.1 din Actul Adiţional, având în vedere că plata a fost agreată la data de 13.06.2016 (data adoptării Hotărârii AGA a societăţii F. SRL), iar pârâţii, fiind cei care aveau obligaţia efectuării plăţii până la data de 15.06.2016, nu se pot prevala de neîndeplinirea propriei obligaţii pentru a obţine protecţia dreptului acestora, precum şi faptul că reclamanta, fiind partea în favoarea căreia a fost instituită condiţia prealabilă, a acceptat plata sumei de 50.000 euro efectuată la data de 17.06.2016, şi nu a înţeles în nici un moment să conteste îndeplinirea condiţiei prealabile.

Din cuprinsul situaţiei de fapt, a poziţiei procesuale exprimate de către reclamantă şi a răspunsului la interogatoriu oferit de către reprezentantul legal al acesteia, rezultă că reclamanta a considerat îndeplinită condiţia, acceptând plata efectuată, astfel încât împrejurarea renunţării sau nu la condiţia respectivă, nu este de natură a conduce la ineficacitatea Actului Adiţional, cum a reţinut instanţa de apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenţii-pârâţi, "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Pornind de la afirmaţia că instanţa nu are atributul de a interveni peste părţi pentru a schimba cauza acţiunii ori pentru a nesocoti apărările/recunoaşterile părţilor extinzând, astfel, principiul rolului activ, recurenţii-pârâţi invocă nesocotirea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, prin aceea că a înlocuit apărările realizate de către intimata-reclamantă în sensul că a înţeles să renunţe la condiţia suspensivă stipulată în cadrul dispoziţiilor art. 1.1. din actul adiţional cu propriile susţineri, precum şi a principiului contradictorialităţii, prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a actelor şi faptelor juridice, reţinute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă.

Aceste critici sunt nefondate.

Textele de lege invocate de recurenţi în argumentarea recursului sunt: art. 9 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., potrivit căruia,"(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege"; art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă"; art. 22 alin. (6) C. proc. civ. din acelaşi cod prevăd că, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Prin principiul disponibilităţii, a cărui nesocotire se invocă, se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, precum şi la disponibilitatea procesuală.

De asemenea, contradictorialitatea ca principiu fundamental al procesului civil, consacrat de prevederile art. 14 din C. proc. civ., impune ca toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate să fie puse în discuţia părţilor, iar actele de procedură si înscrisurile să fie comunicate între părţi, în condiţiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului.

În contextul celor expuse, nu pot fi primite criticile recurenţilor privind nesocotirea principiului disponibilităţii, întrucât, pornind de la probele administrate şi în raport cu dispoziţiile legale incidente, instanţa de apel, printr-un raţionament propriu de natură a releva silogismul judiciar, a constatat "că reclamanta nu a renunţat la condiţia prevăzută la art. 1.1 în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, conform art. 1404 alin. (2) şi 1406 C. civ..".

De altfel, trebuie remarcată atitudinea oscilantă a pârâţilor, care, prin motivele de apel, au susţinut că "intimata-reclamantă nu a comunicat, în mod expres, în scris, şi până la data de 15.06.2016, faptul că înţelege să renunţe la aplicarea acestei condiţii.", pentru ca, mai apoi, în recurs, să critice tocmai aspectele afirmate prin motivele de apel, cărora instanţa le-a oferit un răspuns, în considerarea art. 1404 alin. (2) şi 1406 C. civ. şi a situaţiei de fapt reţinute.

Oricum, din cuprinsul situaţiei de fapt, a poziţiei procesuale exprimate de către reclamantă şi a răspunsului la interogatoriu oferit de către reprezentantul legal al acesteia, rezultă că reclamanta a considerat îndeplinită condiţia, acceptând plata efectuată, astfel încât împrejurarea renunţării sau nu la condiţia respectivă, nu este de natură a conduce la ineficacitatea Actului Adiţional, aşa cum, în mod corect, a statuat instanţa de prim control judiciar.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenţii, constituie numai opinia lor personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să-l transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, a pus în discuţia părţilor toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelanţii le-au adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialităţii nu trebuie să însemne întotdeauna şi în mod necesar că instanţa este obligată să pună în mod expres şi direct în discuţia părţilor orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părţile să aibă, în concret, posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanţele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părţii.

În speţă, instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinării, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanţă la soluţionarea cererii de apel au fost cunoscute de părţi, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate în cererile lor deduse judecăţii în apel, părţile au fost legal citate la toate termenele de judecată şi au avut astfel posibilitatea de a-şi expune susţinerile cu privire la toate aspectele deduse judecăţii, iar instanţa de apel nu a procedat la înlocuirea apărărilor intimatei-reclamante, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

Judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză.

Este de amintit, în acest punct al analizei, şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al aceluiaşi art. 22 C. proc. civ., anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât priveşte susţinerile recurenţilor, potrivit cărora instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a actelor şi faptelor juridice, reţinute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că, în realitate, aspectele legate de aceste susţineri constituie o componentă a raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate. Or, aceste susţineri ale recurenţilor nu reprezintă aspecte pe care instanţa era obligată să le pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiului iura novit curia, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează, inclusiv, prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului de a pune, în discuţia contradictorie a părţilor, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

Principiile invocate de recurenţii-pârâţi au fost respectate de instanţa de apel, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege".

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către curtea de apel a principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii-pârâţi, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Cu titlu preliminar, se constată că, în speţă, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând probele administrate, maniera de apreciere a acestora, situaţia de fapt şi modul de evaluare a comportamentului părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat.

Însă, din perspectiva criticilor de nelegalitate aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele legale incidente, reţinând că Actul Adiţional produce efecte şi, prin urmare, a fost în mod corect avut în vedere de către tribunal la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în aplicarea dispoziţiilor art. 2524 C. civ. şi art. 2.517 C. civ., în condiţiile în care data scadenţei obligaţiei principale de plată este situată între perioada 30.11.2017-30.11.2030, conform Anexei D din Actul Adiţional, şi data introducerii acţiunii este 26.11.2020.

Recurenţii-pârâţi au susţinut în privinţa soluţiei referitoare la ineficacitatea actului adiţional că raţionamentul juridic al instanţei de apel este eronat, fiind în contradicţie cu prevederile art. 1.406 alin. (1) C. civ. şi art. 1404 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 1.406 alin. (1) C. civ. "partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit".

Totodată, conform art. 1404 alin. (4) C. civ., "partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei".

Condiţia suspensivă reprezintă, conform art. 1400 din C. civ., acea condiţie de care depinde eficacitatea obligaţiei. Astfel, art. 1400 din C. civ. reglementează faptul că dreptul afectat de o condiţie suspensivă se naşte de la momentul îndeplinirii evenimentului viitor şi incert prefigurat de către părţi, această condiţie suspensivă fiind eminamente o clauza contractuală, respectiv o manifestare de voinţă intrinsecă, respectiv izvorul de obligaţii din care derivă.

Îndeplinirea sau, dimpotrivă, neîndeplinirea condiţiei, este o chestiune esenţială în determinarea efectelor contractului, fiind vorba de o obligaţie afectată de modalitatea condiţiei.

În speţă, reclamanta nu a renunţat la condiţia prevăzută la art. 1.1 în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, conform art. 1404 alin. (2) şi 1406 C. civ., iar condiţia suspensivă s-a realizat prin efectuarea plăţii.

Procedând la aplicarea regulilor obligatorii prevăzute de lege în materia obligaţiilor afectate de modalităţi prin raportare la probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că efectuarea plăţii cu o întârziere de două zile (respectiv la data de 17.06.2016 în loc de 15.06.2016), nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii condiţiei prealabile suspensive prevăzute la art. 1.1 din Actul Adiţional. De altfel, a reţinut instanţa de apel, chiar reclamanta a considerat îndeplinită condiţia, acceptând plata efectuată.

În acest context trebuie amintit şi faptul că, în speţă, condiţia prevăzută la art. 1.1 din Actul adiţional, a fost stipulată în interesul reclamantei, aceasta având dreptul de a-şi vedea realizată creanţa în cadrul termenelor agreate iniţial prin contract, ca fiind unele mai favorabile acesteia.

Aşa fiind, cum îndeplinirea condiţiei s-a realizat prin efectuarea plăţii, criticile recurenţilor sunt neîntemeiate.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia, instanţa de apel a omis să realizeze aplicarea prevederilor art. 1.404 alin. (2) teza I C. civ., trebuie amintit că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi, iar aspectele legate de aplicabilitatea textului de lege menţionat constituie componenta a silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

Potrivit art. 1404 alin. (2) teza I C. civ., "când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă".

Procedând la aplicarea regulilor obligatorii prevăzute de lege în materia obligaţiilor afectate de modalităţi (art. 1405 alin. (1) C. civ., art. 1403 C. civ. etc.) instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că respectiva condiţie s-a îndeplinit, arătând motivat care sunt elementele pentru care a apreciat în acest sens.

În considerarea celor ce preced, se constată că, instanţa de prim control judiciar, în mod corect, a reţinut că Actul Adiţional produce efecte şi, prin urmare, a fost în mod legal avut în vedere de către tribunal la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În continuare, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor-pârâţi prin care se critică considerentele deciziei instanţei de apel potrivit cărora, în aplicarea dispoziţiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., s-a reţinut că aceştia ar fi împiedicat realizarea condiţiei, nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care au în vedere probele administrate, maniera de apreciere a lor, situaţia de fapt şi modul de evaluare a comportamentului părţilor cu referire expresă asupra bunei sau relei credinţe a acestora.

Astfel, încercând să combată considerentele reţinute de instanţa de apel cu privire la împiedicarea realizării condiţiei suspensive, se aduc în discuţie aspecte de netemeinicie, respectiv comportamentul diligent al pârâtei D. prin care aceasta, la 15.06.2016, a solicitat transmiterea paginii ce poartă semnătura reprezentanţilor intimatei-reclamante asupra actului adiţional, comportament care, în opinia recurenţilor, nu a fost unul contrar bunei-credinţe; faptul că lipsa exemplarului documentului semnat de către reprezentanţii intimatei-reclamante la 15.06.2016, este în măsură să ridice o îndoială cu privire la buna-credinţă a acestora; indicarea de către reclamantă a unui cod SWIFT incomplet, în cadrul preambulului actului adiţional; atitudinea subiectivă a pârâţilor, care ar fi trebuit să fie analizată prin raportare la perioada 13-15.06.2016, iar nu prin raportare la data soluţionării apelului; buna-credinţă a pârâţilor rezultată, inclusiv, din faptul realizării plăţilor în cuantum de 20.000 EUR, respectiv 30.000 EUR, ulterior datei de 15.06.2016.

Or, criticile prin care se urmăreşte reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanţelor devolutive.

În speţă, recurenţii-pârâţi tind, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt şi solicită instanţei reevaluarea acesteia, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1.497 C. civ., art. 1405 alin. (1) C. civ., art. 1406 C. civ. etc), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Stabilirea aspectelor legate de buna-credinţă, de evaluarea comportamentului părţilor, de aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, pe care le aduc în dezbatere recurenţii, reprezintă chestiuni de fapt, care aparţin în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel, deşi, cu privire la aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, reţinut de instanţa de apel, recurenţii-pârâţi aduc în discuţie dispoziţiile art. 1497 C. civ., care, în opinia acestora, uniformizează comportamentul părţilor atunci când plăţile sunt realizate prin intermediul instituţiilor bancare; faptul că, în materia efectelor condiţiei suspensive, acest principiu îşi găseşte aplicarea prin art. 1405 alin. (1) C. civ., respectiv prin exhibarea unui comportament contrar bunei-credinţe şi, de asemenea, acest principiu este mărginit, prin raportare la prevederile art. 1406 C. civ., condiţia suspensivă ce afecta eficacitatea actului adiţional neîndeplinindu-se din raţiuni obiective, exterioare voinţei recurenţilor-pârâţi şi, mai mult, urmare acţiunilor şi inacţiunilor reclamantei, toate aceste chestiuni vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Cât priveşte criticile privind soluţia referitoare la nulitatea absolută şi totală a actului adiţional prin care se susţine că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 1403 C. civ., ce reglementează situaţia asumării de către debitor a unei obligaţii sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa acestuia, Înalta Curte reţine că acestea sunt, de asemenea, critici de netemeinicie.

Astfel, aspectele privind condiţia pur potestativă, care nu se interpretează prin raportare la inexistenţa consimţământului achitării ratelor, ci prin raportare la existenţa unei puteri discreţionare din partea debitorului cu privire la executarea obligaţiei de plată a sumei de 50.000 EUR, de care depindea intrarea în vigoare a actului adiţional; cele prin care se susţine că, practic, recurenţii-pârâţi puteau alege în mod discreţionar să nu realizeze plata, alegând să ofere prioritate prevederilor contractului, iar nu actului modificator; precum şi cele legate de faptul că verificarea existenţei sau nu a unei condiţii pur potestative, din partea debitorului, se apreciază prin raportare la modalitatea de redactare a clauzei 1.1., care este clară, precisă şi fără echivoc, nu pot face obiect de analiză în recurs, dată fiind configuraţia acestei căi extraordinare de atac în reglementarea art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Şi aceasta, întrucât, acordul de voinţă al persoanelor care încheie un contract, opţiunea recurenţilor de a alege sau nu plata, existenţa unei puteri discreţionare din partea debitorului, interpretarea clauzelor convenţiei într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, susţinute de recurenţi, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor, prin care se arată că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1255 alin. (1) C. civ., având în vedere că, în speţă, clauza 1.1. din Actul adiţional are un caracter determinant pentru încheierea contractului, precum şi cele prin care se susţine că s-a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., stabilindu-se contrar legii, faptul că doar partea în interesul căreia a fost redactată o clauză poate invoca nulitatea absolută a acesteia, Înalta Curte constată că aceste critici nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care considerentele prin care instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu se poate reţine că ar fi lovită de sancţiunea nulităţii clauza prevăzută de art. 1.1 din Actul Adiţional, au intrat în autoritatea lucrului judecat, faţă de împrejurarea că toate susţinerile raportate la chestiunea nulităţii au fost apreciate de instanţa de recurs ca fiind critici de netemeinicie, potrivit celor statuate anterior.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurenţii-pârâţi, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi D., C. şi B. împotriva deciziei nr. 381 din 3 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.