Counter-guarantee claim rejected on res judicata; both appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, din 13 iunie 2019, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând tranşa a II-a a contragaranţiei acordate Fondului pentru garanţia asumată de aceasta în baza scrisorii de garantare nr. 552 din 23 august 2011, beneficiar fiind A. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data de 12 februarie 2015, până la data plăţii inclusiv, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 şi următoarele, art. 2280 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3117 din 30 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamant, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care prin decizia nr. 1017 A din 10 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM - S.A. - IFN) a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 1024 din 15 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1017 A din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1547A din 14 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă Top of FormBottom of Forma admis apelul formulat de apelantul reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 3117/30.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.; a anulat sentinţa civilă apelată şi rejudecând: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, cât şi recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.. S-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel şi recurs.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia dată şi a încălcat prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, când a reţinut în decizia recurată următoarele:

"Prin hotărârea definitivă menţionată, instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 3 pct. 1 şi art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, văzând condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 85/2006 privitoare la deschiderea procedurii insolvenţei, beneficiarul A. S.R.L. reprezenta o întreprindere în dificultate, astfel că Fondul Român de Contragarantare S.A. este îndreptăţit să refuze cererea de plată,"; "Totodată, trebuie menţionate şi prevederile art. 430 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească beneficiază de autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, această autoritate privind atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă"; "Aplicând aceste dispoziţii situaţiei din speţă, Curtea constată că problema litigioasă dintre părţi vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către apelanta reclamantă, în calitate de mandatar al intimatei pârâte, cu prilejul acordării garanţiei"; "Întrucât, în prezentul litigiu, purtat între aceleaşi părţi, se pune aceeaşi problemă litigioasă, rezolvată în mod definitiv în litigiul anterior, rezultă fără dubiu că prezenta instanţă este ţinută să respecte efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 5162/03.09.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti"

Raportat la prevederile art. 430 alin. (1) si 2 C. proc. civ. recurentul-reclamant a apreciat că, în mod nelegal, instanţa a stabilit, astfel:

"În cauza de faţă, apelanta reclamantă, în calitatea sa de garant, nu a acordat contragaranţia în conformitate cu mandatul primit de la intimata pârâtă, atât timp cât beneficiarul acesteia, A. S.R.L., era o societate în dificultate, iar acest aspect era cunoscut fondului reclamant.

O atare concluzie se întemeiază, în primul rând, pe efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 5162/03.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti"

Cele două cauze nu au un obiect identic, litigiul soluţionat prin sentinţa civila 5162/03.09.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti vizând dreptul intimatului-pârât de a solicita restituirea ajutorului de minimis acordat conform art. 7.8 din convenţie, în cuantum de 3.491,94 RON. Or, in prezenta cauza se solicita obligarea FRC la plata contragarantiei în cuantum de 300.000 RON.

Se arata în decizia recurată, în mod neîntemeiat, că: " în primul litigiu, a fost tranşată în mod definitiv chestiunea litigioasă dintre părţi în sensul neîndeplinirii de către garant a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, cu prilejul acordării garanţiei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011 în favoarea beneficiarului neeligibil A. S.R.L.".

Or, în prezentul litigiu instanţa nu a fost învestită sa se pronunţe asupra incidenţei art. 7.8 din Convenţie.

Aşadar, nu poate fi vorba despre o repunere în discuţie a unor aspecte soluţionate şi, în plus, nimic nu împiedică analiza aceluiaşi act din perspectiva unor prevederi convenţionale diferite.

In speţă, instanţa de apel doar a preluat pasaje din sentinţa civilă 5162/03.09.2018 fără să analizeze motivele de drept şi de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Astfel, o cerere privitoare la un drept accesoriu poate să nu lege instanţa ulterior sesizată cu o cerere privind dreptul principal (intimatul-pârât a solicitat daune şi pretenţia i-a fost admisă; reclamntul a solicitat contragaranţia), pentru că este vorba de obiecte diferite şi instanţa poate ajunge la concluzia, fără a se contrazice, că FRC trebuie să achite contragaranţia. În prezenta acţiune se invocă un alt temei al dreptului şi nu un alt mijloc de dovadă a celui soluţionat prin sentinţa civila 5162/03.09.2018, astfel că nu există identitate de cauză.

Recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. S-a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a hotărârii recurate cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, reprezentând taxe judiciare de timbru.

În motivarea cererii de recurs, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

După redarea paragrafelor 30 - 31 din decizia de casare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a arătat în motivarea hotărârii date ce înţelege prin «interiorul termenului de prescripţie» şi nici nu a explicat ce înţeles are această sintagmă.

Instanţa de apel nu a făcut decât să preia din sugestia instanţei de recurs, fără să răspundă/să motiveze aspectele reţinute de instanţa de recurs, care nu a dezlegat o problemă de drept, ci care doar a constatat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată ori destul de explicită faţă de soluţia dată.

Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că Nota x/1884 din 20.10.2015 a fost întocmită în anul 2015 şi că nu se putea anticipa în anul 2015 nefinalizarea litigiului cu Curtea de Conturi până în prezent.

Sintagma: "până la soluţionarea definitivă a acţiunii în contencios...dar în interiorul termenului de prescripţie" ar fi avut eficienţă juridică în ipoteza în care litigiul s-ar fi soluţionat înainte de împlinirea termenului de prescripţie. Altfel supus, Acordul de amânare producea efecte până la data soluţionării litigiului în contencios, daca această dată era anterioară datei împlinirii termenului de prescripţie.

Recurentul-pârât a arătat că înţelesul sintagmei "dar, în interiorul termenului de prescripţie" este acela că părţile au înţeles să amâne - recuperarea plăţii/soluţionarea cererilor/ori plata - până la soluţionarea definitivă a acţiunii în contencios, dar în interiorul teremenului de prescripţie, adică, creditorul nu poate rămâne totuşi în pasivitate mai mult de 3 ani de la data scadentă, în cazul în care nu se soluţionează definitiv acţiunea în contencios dintre pârât şi Curtea de Conturi.

Aceasta este şi dovada faptului că pe rolul instanţelor de judecată au fost introduse mai mult de 300 de dosare similare, având aceleaşi părţi şi cu privire la contragaranţii emise în baza aceleiaşi convenţii, fără a se aştepta soluţionarea definitivă a dosarului x/2014

Dacă s-ar gândi în sens contrar, potrivit interpretării date de instanţa de apel, sintagma «dar, interiorul termenului de prescripţie» nu îşi mai avea rostul, putea fi considerată chiar nescrisă, având în vedere că, evident, după soluţionarea definitivă a dosarului x/2014 - data la care ar începe să curgă prescripţia, în mod logic s-ar aplica regulile de drept general în materia prescripţiei, adică ar curge o prescripţie generală de 3 ani, în lipsă de stipulaţie contrară.

Astfel, logica textului analizat a avut în vedere încercarea de amânare a soluţionării/plăţii contragaranţiilor, în speranţa soluţionării definitive a dosarului x/2014, într-un termen optim şi previzibil de maxim 3 ani, pentru a nu mai putea fi constrânşi şi de criteriile stabilite de Curtea de Conturi a României în analiza plăţii contragaranţiilor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurentul-pârât a arătat că motivarea instanţei de apel, prin raportare la criticile instanţei de recurs, este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel:

Cu titlu prealabil, s-a arătat că legea aplicabilă în speţă este vechiul C. civ., respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinclivă, faţă de momentul încheierii Convenţiei 1/2010 şi a Normei 1/2010, în baza cărora s-a acordat contragaranţia, iar nu Noul C. civ., cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Au fost interpretate greşit următoarele norme de drept material: art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1., art. 8 lit. c) şi d), din Norma nr. 1/2010.

Din probele administrate se poate observa că Decizia de refuz la plata a FRC, Adresa nr. x din 23/10/2014, se întemeiază pe dispoziţiile art. 8 lit. c) şi d), din Norma nr. 1/2010, având în vedere că beneficiarul a îndeplinit condiţiile de eligibilitate stabilite convenţional, iar nu pe aspectele reţinute de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014.

In plus, s-a reiterat că F.R.C. nu a amânat soluţionarea cererii de plată, pentru a putea fi aplicabilă Nota x/1884 din 20.10.2015 şi hotărârile AGA din datele de 13.02.2015 şi 17.02.2015, aşa cum eronat a reţinut instanţa, expunând argumente în acest sens prin raportare la probele administrate.

Acordul de amânare stabilit prin Nota x/1884 din 20.10.2015, nu îşi poate găsi aplicare, întrucât acesta se referă la cererile de plată care au fost amânate, iar nu soluţionate prin refuz, cum este cea din speţa prezentă. In consecinţă, prevederile convenţionale cu privire la începutul termenului de prescripţie, indiferent de înţelesul pe care îl va alege instanţa, nu pot fi luate în considerare în cauza de faţă.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptul material la acţiune astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea ca nul a recursului reclamantului, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamantului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Recurentul-reclamant a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat soluţia dată şi a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, redând considerentele instanţei de apel la care înţelege să facă referire.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.", iar, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Se observă că dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reglementează efectele autorităţii de lucru judecat, şi anume efectul negativ în primul alineat şi cel pozitiv în al doilea alineat.

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunile din procesele succesive.

În schimb, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, care nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În timp ce efectul negativ al autorităţii de lucru judecat împiedică judecata în al doilea proces, efectul pozitiv nu pune obstacol celei de-a doua judecăţi, ci doar facilitează sarcina probaţiunii în sensul că dezlegarea din procesul anterior se impune a fi respectată în procesul ulterior.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, vine să asigure, din nevoia de stabilitate şi securitate juridică, imutabilitatea actului jurisdicţional. Această autoritate, întemeiată pe adagiul res iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul), rezultă din puterea conferită de lege instanţei de a tranşa definitiv o chestiune litigioasă. Problema tranşată de instanţă nu mai poate fi ulterior repusă în discuţie, indiferent că s-ar încerca de către o parte rediscutarea respectivei probleme într-un litigiu ulterior (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat) sau s-ar invoca modul de dezlegare a problemei litigioase într-un alt proces (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat).

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut faptul că, în primul litigiu, purtat între aceleaşi părţi, în legătură cu contragaranţia întemeiată pe scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011, privind pe beneficiarul A. S.R.L. (finalizat prin sentinţa civilă nr. 5162/03.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, rămasă definitivă prin neapelare la data de 22.10.2018), instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea cererii în pretenţii referitoare la ajutorul de minimis efectiv acordat, întemeiată pe clauza cuprinsă la art. 7.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, a stabilit că Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile asumate prin mandatul primit de la Fondul Român de Contragarantare S.A. prin aceea că a acordat garanţia unui beneficiar neeligibil, reprezentat de o întreprindere în dificultate, adică de o societate cu privire la care erau îndeplinite cerinţele legale pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

Or, în condiţiile în care problema litigioasă dintre părţi vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către apelantul-reclamant, în calitate de mandatar al intimatului-pârât, cu prilejul acordării garanţiei şi, cum în primul litigiu, s-a reţinut cu titlu definitiv neîndeplinirea de către garant a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, cu prilejul acordării garanţiei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011 în favoarea beneficiarului neeligibil A. S.R.L., în mod corect a constatat instanţa de apel că este ţinută să respecte efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 5162/03.09.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, definitivă prin neapelare, neputând ajunge la o concluzie contrară în sensul că apelantul-reclamant şi-ar fi executat în mod corespunzător mandatul primit de la intimatul-pârât.

În argumentarea soluţiei pronunţate instanţa de apel a făcut cu justeţe aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se referă la faptul că oricare dintre părţi poate opune într-o nouă judecată o chestiune litigioasă dezlegată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, iar, în acest caz nu trebuie să existe triplă identitate (părţi/obiect/cauză). Prin urmare, dezlegarea dată printr-o hotărâre judecătorească unei probleme litigioase a părţilor nu poate fi contrazisă de către o altă instanţă de judecată într-un litigiu viitor.

În acest context, criticile recurentului în sensul că cele două cauze nu au un obiect identic, litigiul soluţionat prin sentinţa civila 5162/03.09.2018 vizând dreptul intimatului-pârât de a solicita restituirea ajutorului de minimis acordat conform art. 7.8 din convenţie, iar, în prezenta cauză se solicită obligarea acestuia la plata contragaranţiei, precum şi cele prin care se susţine că în prezenta acţiune se invocă un alt temei de drept şi nu un alt mijloc de dovadă a celui soluţionat prin hotărârea menţionată, neexistând astfel identitate de cauză, nu au relevanţă în speţă faţă de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reţinut de instanţa de apel şi care, aşa cum s-a arătat, se referă la faptul că oricare dintre părţi poate opune într-o nouă judecată o chestiune litigioasă dezlegată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, iar, în acest caz nu trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Aşadar, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire a prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reţine că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat problema litigioasă dintre părţi, care vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către reclamant, în calitate de mandatar al pârâtului, cu prilejul acordării garanţiei, şi printr-un raţionament propriu de sinteză a statuat asupra incidenţei în speţă a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5162/03.09.2018, reţinând, în plus, că referatul de analiză cu propunere de acordare a garanţiei, întocmit de către reclamant, conduce la aceeaşi concluzie, reţinută în hotărârea menţionată, respectiv aceea că garantul nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile asumate în baza convenţiei de contragarantare.

Aşadar, statuând în acest mod, corect instanţa de apel a constatat că aceste considerente sunt suficiente pentru a reţine lipsa de temeinicie a pretenţiilor formulate de către apelantul-reclamant, făcând de prisos analizarea celorlalte apărări invocate de către părţi.

Prin urmare, în condiţiile în care s-a arătat care sunt motivele pentru care nu se mai impune examinarea altor aspecte invocate în cauză şi văzând că problema de fond supusă judecăţii a fost cercetată nu se poate reţine, aşa cum greşit susţine recurentul-reclamant, că instanţa de apel doar a preluat pasaje din sentinţa judecătoriei, fără să analizeze motivele de drept şi de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Aşa fiind, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant fiind nefondate.

Înalta Curte constată că, deşi a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a prezentat niciun raţionament care să evidenţieze în ce mod instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţii de drept material, nu a susţinut o minimă argumentaţie în drept care să facă posibilă încadrarea în motivul invocat, fiind, astfel, imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Recursul pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. va fi respins ca nefondat, în considerarea următoarele argumente:

În motivarea cererii de recurs, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, a menţionat că instanţa de apel nu a arătat ce înţelege prin «interiorul termenului de prescripţie» şi nici nu a explicat ce înţeles are această sintagmă, ci aceasta nu a făcut decât să preia din sugestia instanţei de recurs, fără să răspundă/să motiveze aspectele reţinute în decizia de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată. Totodată, se aduce, în discuţie şi nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare, critică ce se încadrează în pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ.

În primul rând trebuie reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile şi apărările formulate.

Trebuie amintit că, prin sentinţa primei instanţe, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamant, ca prescrisă. Împotriva acestei sentinţe numai reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de către instanţa de apel, iar faţă de această decizie, de asemenea, numai reclamantul a înţeles să formuleze recurs, care a fost admis de instanţa supremă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. După casare, curtea de apel a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând cauza, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, iar împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul.

În acest context procesual, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanţa care judecă fondul, aşa cum impun dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile recurentului-pârât nu sunt fondate, în condiţiile în care, prin decizia de casare, instanţa supremă a reţinut existenţa între părţi a unei convenţii prin care acestea au amânat momentul de început al cursului termenului de prescripţie extinctivă în raport de soluţionarea definitivă a acţiunii în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, iar înţelesul sintagmei în "interiorul termenului de prescripţie" nu poate face obiect de reevaluare în stadiul procesual pendinte, fără a se înfrânge autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte observă că, procedând la rejudecarea cauzei, curtea de apel a respectat cele reţinute prin decizia de casare, care a statuat asupra faptului că acest moment de început al cursului prescripţiei extinctive a fost stabilit în raport de data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014 În respectarea acestui raţionament, a reţinut instanţa de apel că, întrucât acest dosar nu era soluţionat la data introducerii prezentei acţiuni, nici termenul general de prescripţie de 3 ani nu era împlinit, acesta neîncepând să curgă şi, prin urmare, faţă de corecta interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2515 alin. (3) C. civ., se impunea respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nu admiterea acesteia, cum a dispus prima instanţă.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti şi dispoziţiile deciziei de casare, astfel încât motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu se găsesc întemeiate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurentul-pârât a arătat că motivarea instanţei de apel, prin raportare "la criticile instanţei de recurs", este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut că legea aplicabilă în speţă este vechiul C. civ., respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar nu Noul C. civ., cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Înalta Curte, în raport de parcursul procesual al litigiului expus în sinteză în precedent, reţine în ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât sub aspectul prescripţiei, că acestea nu mai pot fi analizate în acest stadiu procesual, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare pronunţată în cauză, în condiţiile în care aspectele învederate nu au fost aduse în dezbatere de niciuna dintre părţi în fazele procesuale anterioare, iar dispoziţiile legale în materia prescripţiei avute în vedere de instanţe au fost cele prevăzute de noul C. civ.

De asemenea, în ceea ce priveşte afirmaţiile recurentului-pârât în sensul că acordul de amânare stabilit prin Nota x/1884 din 20.01.2015 nu îşi poate găsi aplicare, întrucât acesta se referă la cererile de plată care au fost amânate, iar nu soluţionate prin refuz, cum este cea din speţa prezentă, iar, astfel prevederile convenţionale cu privire la începutul termenului de prescripţie nu pot fi luate în considerare în cauza de faţă, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în acest al doilea ciclu procesual, în condiţiile în care aceste aspecte nu au fost aduse în dezbatere în fazele procesuale anterioare, fiind intrate astfel în autoritatea lucrului judecat.

Nu în ultimul rând, criticile pârâtului prin care se susţine interpretarea greşită a normelor de drept material prevăzute în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1., art. 8 lit. c) şi d), din Norma nr. 1/2010, nu pot fi analizate, nici din perspectiva faptului că prin acestea nu se aduc critici concrete de nelegalitate, ci, dimpotrivă, se aduc în discuţie aspecte de netemeinicie legate de probele administrate în cauză.

Astfel, susţine recurentul-pârât, din probele administrate se poate observa că Decizia de refuz la plata a FRC, Adresa nr. x din 23/10/2014, se întemeiază pe dispoziţiile art. 8 lit. c) şi d), din Norma nr. 1/2010, iar nu pe criteriile Curţii de Conturi stabilite prin Decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care sa situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamant şi de pârât, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN şi de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1547A din 14 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.