RCA insurer liability: contractual vs. delictual joint-and-several obligation under Law 136/1995 Art. 49

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREŞTI), S.C. F. S.A. BUCUREŞTI, prin lichidator judiciar G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciu material suferit în urma accidentului rutier provocat de aceştia la 6.11.2008, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier provocat de aceştia la 6.11.2008; cu cheltuieli de judecată.

La 16 ianuarie 2018, reclamantul a depus precizare la acţiune prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârât şi a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea societăţii de asigurare aflată în faliment - F. S.A. - în solidar cu acesta şi cu ceilalţi pârâţi la plata despăgubirilor civile, respectiv a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciul material suferit în urma accidentului rutier provocat de aceştia la 6.11.2008, şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier provocat de aceştia la 6.11.2008; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 101/17.09.2019, Judecătoria Câmpina a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr, la data de 21.02.2019.

În şedinţa publică din data de 4 septembrie 2019, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a respins, ca inadmisibilă cererea formulata de reclamant faţă de acest pârât, având în vedere ca Legea nr. 213/2015 (art. 11-15) instituie o procedura specială obligatorie in astfel de cazuri (derogatorie faţă de dreptul comun), în privinţa Fondului, procedură ce are în vedere formularea de către persoana care invocă un drept de creanţă faţă de un asigurator aflat in procedura falimentului, a unei cereri de despăgubire către Fond, urmând ca eventuala decizie de respingere a sumelor pretinse să poată fi atacata cu contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ si fiscal; faţă de această soluţie, instanţa a apreciat că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

La acelaşi termen de judecată - 4 septembrie 2019, instanţa a disjuns cererea având ca obiect pretenţii formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. Bucureşti prin lichidator judiciar G. şi cu pârâtul C., creându-se dosarul numărul x/2019, în dosarul înregistrat iniţial părţile fiind reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. D. S.A. (fosta E. S.A. Bucureşti).

Prin sentinţa nr. 28 din 14 ianuarie 2020, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., a admis în parte cererea formulată împotriva pârâtei D. S.A., şi a obligat pe pârâta D. S.A. la plata către reclamant a sumei de 38755,13 RON, reprezentând despăgubiri civile, din care 8755,13 RON cu titlu de daune materiale şi 30000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta S.C. D. S.A. (FOSTA E. S.A. BUCUREŞTI) şi reclamantul A..

Prin decizia nr. 19 din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii apelului împotriva dispoziţiei din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a disjuns acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii H. şi S.C. F. S.A. - în faliment, cu consecinţa respingerii, ca inadmisibil, a apelului împotriva dispoziţiei din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a disjuns acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii H. si S.C. F. S.A. - în faliment, şi a fost respins, ca neîntemeiat, apelul împotriva dispoziţiei din încheierea din 04.09.2019 prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 28 din data de 14 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, B., C., S.C. F. S.A. BUCUREŞTI prin lichidator judiciar G. şi, în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei S.C. D. S.A. să plătească reclamantului suma de 31.510,26 RON, cu titlu de daune materiale, şi suma de 60 000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREŞTI), în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, B., C., S.C. F. S.A. BUCUREŞTI - prin lichidator judiciar G..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei atacate, cu repunerea părţilor in situaţia anterioară momentului executării voluntare a deciziei din apel.

În motivarea recursului, după expunerea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a invocat, ca primă critică circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., faptul că, deşi în considerentele Deciziei atacate a fost primit motivul de apel prin care se învedera reţinerea neîntemeiată de către instanţa de fond a unui grad de culpa egal, totuşi apelul a fost respins.

Or, aşa cum rezulta din considerentele deciziei, instanţa de apel a îmbrăţişat acest punct de vedere şi, pe cale de consecinţă, a stabilit că pârâtul C. a avut un grad de culpa de 75% în producerea evenimentului rutier, iar pârâtul B. doar un grad de culpa de 25%

În atare situaţie, recurenta susţine că se poate constata o contradicţie între considerentele deciziei recurate, prin care s-a stabilit un grad de culpa diferenţiat, şi dispozitivul acesteia, prin care a fost respins apelul pârâtei S.C. D. S.A., care criticase în apel tocmai acest aspect.

Mai arată recurenta că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1003 şi 1041 C. civ. art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 28 din Norma RCA 20/2008, fapt ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Decizia din apel este nelegală întrucât instanţa nu a ţinut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este una contractuală şi a dispus obligarea D. S.A. la plata întregului prejudiciu în temeiul unei dispoziţii care reglementează răspunderea delictuală.

În continuare, recurenta a redat dispoziţiile legale incidente şi jurisprudenţa instanţei supreme în ceea ce priveşte natura şi limitele răspunderii societăţii de asigurare şi a arătat că, analizând problema naturii răspunderii civile a societăţii de asigurare chemată să răspundă pentru repararea prejudiciului cauzat în urma unui accident de circulaţie pentru care era încheiat contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, Înalta Curte a pronunţat Decizia în interesul legii nr. 1/2005. Deşi o parte din considerentele acestei decizii nu mai sunt de actualitate, ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen., împrejurarea că asigurătorul răspunde pe plan contractual, iar nu pe plan delictual, este actuală şi prezintă relevanţă în cauză.

Totodată, a susţinut că relevantă în prezenta speţă este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2016.

Valorificând dispoziţiile legale incidente în lumina jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta a susţinut că se pot reţine următoarele: în materie de răspundere civilă delictuală, persoanele vinovate de producerea unui prejudiciu răspund solidar, întrucât există un text de lege care reglementează expres acest aspect - art. 1003 C. civ. (1864); în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ea existând numai dacă a fost prevăzut expres prin contract; răspunderea societăţii de asigurare care a încheiat o poliţă de răspundere civilă obligatorie este de natură contractuală; societatea de asigurare nu răspunde solidar cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau contract. Asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să o fi comis alături de asigurat, motiv pentru care nu suntem în prezenţa unei răspunderi solidare.

Recurenta a mai arătat că, pornind de la modul în care a fost împărţită culpa şi de la faptul că asigurătorul răspunde contractual doar pentru partea de prejudiciu reţinută în sarcina persoanei asigurate (chiar dacă acesta din urmă ar putea să fie chemat să răspundă solidar), D., in calitate de Asigurător RCA, trebuia sa fie obligată la repararea prejudiciului proporţional cu gradul de culpă reţinut în persoana conducătorului auto B., iar nu pentru întreaga despăgubire stabilită ca fiind datorată intimatului-reclamant.

Sub un prim aspect, s-a menţionat că instanţa a reţinut în mod greşit împrejurarea că D. ar răspunde pentru o faptă prejudiciabilă, adică delictual, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Procedând în această manieră, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1003 C. civ. 1864 privind răspunderea solidară, pentru că, cum D. nu are nicio culpă în producerea accidentului din 6 noiembrie 2008 şi/sau a prejudiciului rezultat din acesta, nu există niciun temei care să justifice angajarea răspunderii solidare a asigurătorului.

Sub un al doilea aspect, instanţa a reţinut în mod greşit faptul că răspunderea solidară de care ar putea fi ţinut B. atrage în mod automat o răspundere solidară din partea asigurătorului său.

Răspunderea solidară a numitului B. este posibilă, întrucât se grefează pe faptul că acesta a fost implicat în producerea accidentului alături de celelalte persoane găsite vinovate şi întrucât există un text de lege care stabileşte că persoanele care au săvârşit împreună un delict sau un cvasi-delict sunt ţinute solidar de repararea prejudiciului produs.

Este adevărat că în materie de răspundere civilă delictuală operează o răspundere solidară, însă aceasta priveşte doar persoanele care se fac vinovate de săvârşirea faptei prejudiciabile, iar nu şi pe asigurătorul de răspundere civilă obligatorie.

Din contră, dispoziţiile art. 1041 din C. civ. 1864 stabilesc expres că în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din contract.

Reţinând răspunderea solidară a D. S.A. şi obligând-o la plata întregului prejudiciu în lipsa unei clauze contractuale din care să rezulte o astfel de solidaritate, instanţa a încălcat norma legală menţionată.

Sub un al treilea aspect, instanţa de apel a reţinut ca temeinică şi legală încheierea de şedinţa din data de 04.09.2019, prin care s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. F. S.A., fiind înregistrat separat dosarul nr. x/2019, astfel încât şi din acest punct de vedere apare total neîntemeiată dispoziţia prin care recurenta a fost obligată la plata întregului prejudiciu produs intimatului - reclamant, a mai arătat recurenta.

În ceea ce priveşte solicitarea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, recurenta a susţinut temeinicia acesteia, având în vedere că, prin respingerea apelului declarat de S.C. D. S.A., decizia recurată a devenit executorie, iar societatea de asigurări a achitat integral despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătoreasca. Cum, în eventualitatea casării, decizia atacată îşi va pierde caracterul executoriu, recurenta a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 4041 şi art. 4042 alin. (1) C. proc. civ. şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor achitate de D. S.A..

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, menţinerea ca temeinica si legala a soluţiei dispusa prin încheierea de şedinţa din 04.09.2019 privind inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata formulată împotriva sa.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în mod corect instanţa de apel, analizând raportul obligaţional dintre reclamant şi cei doi conducători auto vinovaţi de producerea accidentului rutier, nu a aplicat prezumţia de solidaritate a obligaţiei de despăgubire, ci şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 1003 din C. civ. 1864. Legiuitorul instituie o solidaritate pasivă a persoanelor care au provocat prejudiciul prin aceeaşi faptă ilicită, textul legal prevăzând că cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat. Se instituie, astfel, obligaţia fiecărui debitor solidar de a repara întregul prejudiciu.

Apreciază intimatul-reclamant că nu se poate stabili culpa diferenţiat, în mod procentual, culpa ambilor şoferi fiind comună, imputabilă ambilor, astfel că răspunderea lor trebuia să fie solidară, iar nu divizibilă.

Intimatul-reclamant evocă prevederile art. 49 şi 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, conchizând că obligaţia de plată a daunelor produse în urma accidentului rutier din 06.11.2008 revine asigurătorului. S.C. D. S.A..

Se mai invocă de către intimatul-reclamant faptul că prevederile Legii nr. 136/1995 sunt aplicabile numai în raporturile dintre pârâtul B. şi asigurător, acesta din urmă fiind ţinut a achita toate sumele la care este obligată persoana asigurată, care răspunde solidar cu pârâtul C..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenţi şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Ambele instanţe de fond au reţinut că în legătură cu producerea accidentului rutier analizat în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie in cazul ambilor conducători auto, B. şi C., însă, spre deosebire de hotărârea primei instanţe, care stabilise un grad de culpă egal, instanţa de apel a stabilit un procent de culpă diferenţiat, de 25%, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B., respectiv de 75%, în ceea ce-l priveşte pe C..

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că acest ultim aspect nu era de natură să conducă, automat, la admiterea apelului exercitat de asigurător, susţinerile acestuia din urmă privind existenţa unei motivări contradictorii sub acest aspect şi incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primite, în condiţiile în care, în considerentele hotărârii atacate, a fost expus raţionamentul pentru care s-a apreciat că asigurătorul pârâtului B., S.C. D. S.A., trebuie obligat la plata în integralitate a despăgubirilor, iar nu proporţional cu gradul de culpa al asiguratului său, aşa cum dispusese instanţa de fond.

Însă, analizând legalitatea acestui raţionament, Înalta Curte constată ca fiind fondată critica recurentei, subsumată cazului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind nelegala obligare a pârâtei D. S.A. la plata întregului prejudiciu, în temeiul unei dispoziţii care reglementează răspunderea delictuală şi cu ignorarea cadrului contractual care fundamentează raporturile juridice cu asigurătorul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1003 din vechiul C. civ., "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.", iar potrivit art. 1041 din acelaşi cod "Obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii."

De asemenea, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, . . . . . . . . . .

În materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea directă a asiguratorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere care decurge din achiesarea asiguratorului la riscurile conduitei asiguratului, prin contractul de asigurare.

Prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asiguratorul nu face o plată alături de asiguratul său, ci îşi îndeplineşte o obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare şi în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, de a suporta în mod efectiv şi direct prejudiciul cauzat din culpa asiguratului, în limitele stabilite în contractul de asigurare.

Aşadar, societatea de asigurări nu răspunde în solidar cu asiguratul vinovat de producerea prejudiciului, iar răspunderea civilă delictuală solidară a celor doi conducători auto vinovaţi de producerea accidentului, care operează în raport cu reclamantul prejudiciat, nu se transferă asupra societăţii de asigurări, în absenţa unei clauze contractuale sau dispoziţii legale în acest sens, asigurătorul răspunzând pe plan contractual, iar nu pe plan delictual.

În acest sens, este relevantă şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.

Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi.

Astfel, părţile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător."

Pentru toate considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi curte de apel, în ceea ce priveşte apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei nr. 28 din 14 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, respectiv de obligare a pârâtului la restituirea sumelor în baza hotărârii casate, cerere formulată de către recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., având în vedere faptul că, aşa cum rezultă din cererea de recurs, societatea de asigurări a achitat integral despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească în mod benevol, iar nu în cadrul executării silite. Dispoziţiile art. 4041 alin. (1) şi art. 4042 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. au fost indicate eronat de parte, în realitate fiind aplicabile dispoziţiile art. 723 şi următoarele din actualul C. proc. civ.

Or, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 20 iulie 2020, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 3 noiembrie 2020, s-a concluzionat că "din interpretarea coroborată a textelor de lege din materia executării silite rezultă că normele de procedură civilă nu reglementează posibilitatea de a solicita, pe cale principală, întoarcerea executării, atunci când a fost desfiinţat titlul în baza căruia plata s-a realizat de bunăvoie de către debitor, dacă executarea silită nu a fost demarată, fiind incidentă instituţia plăţii nedatorate, ce implică promovarea unui proces distinct pentru restabilirea situaţiei anterioare".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREŞTI) împotriva deciziei nr. 19 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, în ceea ce priveşte apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. D. S.A. (fostă E. S.A. BUCUREŞTI) împotriva sentinţei nr. 28 din 14 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, formulată de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.