Mandatory gas network lease enforcement: violation of devolutive effect limits and mischaracterization of claim scope

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. a.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 04 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an, cu începere de la data înregistrării cererii. A mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 108 lit. b) din Legea nr. 123/2012.

b.Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2015 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 06.08.2015. A solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate în cuprinsul cererii, precum şi apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare sunt similare cu cele invocate în cuprinsul actelor de procedură din dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea civilă din 24 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

c.Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2016 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 09.08.2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate în cuprinsul cererii, precum şi apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare sunt similare cu cele invocate în cuprinsul actelor de procedură din dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea nr. 1415/13.09.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3349 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., apreciindu-se ca fiind întemeiată apărarea pârâtei, în sensul că prin cererea formulată se încalcă principiul libertăţii contractuale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1014 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dispunându-se anularea sentinţei civile nr. 3349/16.12.2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*, fiind conexate şi cererile ce formează obiectul dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2016

Prin sentinţa civilă nr. 1952 din 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj s-au admis în parte cererile de chemare în judecată conexate, ce formează obiectul dosarelor nr. x/2014, nr. y/2015 şi nr. 704/1285/2016*, formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta câte un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare de 33.109 RON pentru următoarele intervale de timp: 4.08.2014 - 4.08.2015, 6.08.2015 - 6.08.2016 şi 9.08.2016 - 9.08.2017.

S-au stabilit cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în cuantum de 66.890,31 RON şi în favoarea pârâtei în cuantum de 26.421,2 RON.

S-au compensat cheltuielile de judecată ale părţilor în limita sumei de 26.421,2 RON şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 40.469,11 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active a apelantului C., precum şi excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelantul C..

A fost admis apelul declarat de C. împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1952 din 15 decembrie 2020 pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, acestea fiind schimbate în parte, în sensul încuviinţării onorariului suplimentar al domnului expert C. în cuantum parţial de 10.600 RON urmând ca acesta să fie achitat de reclamanta A. S.A. Apahida în cuantum de 3533,33 RON, iar de către pârâta B. în cuantum de 7066,66 RON.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei atacate.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins apelul declarat de reclamanta G 500 INVESTMENT S.A., precum şi apelul promovat de pârâta B. filiala Cluj împotriva sentinţei civile nr. 1952/2020 din 15 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj.

4. Împotriva deciziei nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, la 27 decembrie 2021, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei civile nr. 537/2021 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ.. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei recurate vizează două aspecte, respectiv nelegalitatea excluderii valorii amortizării actualizate şi nelegalitatea modalităţii de soluţionare a motivului de apel privind cheltuielile de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 3928/29.09.2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2005, precum şi a deciziei civile nr. 7330/2013 pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2009. În opinia recurentei, o decizie care încalcă principiile securităţii raporturilor juridice, a contradictorialităţii şi a dreptului la apărare este o decizie nelegală.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel nu a înlăturat motivat argumentele sale, fundamentate pe texte de lege distincte, ce impuneau includerea valorii amortizării actualizate în calculul chiriei, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

A arătat că premisa de la care a plecat instanţa de apel în construirea raţionamentului judiciar este corectă, reţinându-se că şi în prezenta cauză trebuie avute în vedere aceleaşi criterii la calculul chiriei, respectiv valoarea instalaţiilor şi capacitatea de a aduce profit. În schimb, concluzia finală contrazice premisa, fapt ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind în prezenţa unui silogism judiciar inconsistent şi lipsit de coerenţă juridică.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de judecată a motivat superficial decizia civila nr. 537/2021, în ceea ce priveşte cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece nu au fost analizate argumentele sale ce vizau cererea subsidiară.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că valoarea amortizării actualizate trebuia inclusă în calculul chiriei. Însă, în speţă, valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 2139/2004 şi Ordinului ANRE nr. 42/2013, punându-se semnul egal între amortizarea fiscală şi valoarea amortizării actualizate, aceasta din urmă fiind, de fapt, valoarea instalaţiilor raportată la o anumită durată de viaţă şi durată de folosinţă.

Totodată, s-a învederat că valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei datorate de către pârâtă, realizându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 15/1994.

Recurenta-reclamantă a subliniat că instanţa de judecată a aplicat greşit prevederile cuprinse în art. 1349 şi 1357 din C. civ. coroborate cu art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat că acest motiv de casare nu vizează modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de reclamantă. Recurenta a criticat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor cuprinse în art. 1349 din C. civ. privind răspunderea delictuală şi 1357 din C. civ. privind condiţiile răspunderii, coroborate cu art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.. Aceasta apreciază că instanţa de apel a nesocotit principiul reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat de către pârâtă prin încălcarea obligaţiilor sale impuse de lege, aplicând greşit principiul proporţionalităţii cheltuielilor de judecată cu partea din pretenţii admisă. S-a subliniat că, ulterior compensării, cuantumul cheltuielilor de judecată efectiv acordate reclamantei este în procent de 32.14%.

Împotriva deciziei nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, la 27 decembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei civile nr. 537/2021, în ce priveşte modalitatea de soluţionare a apelului său şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale imperative ce reflectă principiul disponibilităţii, consacrate în cadrul mai multor norme de procedură, şi anume art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a încălcat şi normele imperative ale art. 478 C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că apelanta a încercat să-şi modifice obiectul cererii de chemare în judecata direct în apel, pretinzând că ar fi învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtei B. S.R.L. la plata unei sume de bani. Însă, având în vedere că o astfel de cerere nu a fost formulată în primă instanţă, în realitate, instanţa de apel a validat o veritabilă modificare a cererii introductive, realizată direct în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă se referă la reţinerea în mod eronat a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2009, cu privire la ponderea din profitul realizat de pârâtă (50%), cuvenit reclamantei în contul folosinţei reţelei de distribuţie din localitatea Sannicoară.

S-a susţinut că, procedând de această manieră, instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a pretenţiilor reclamantei cu privire la motivele de apel invocate, limitându-se la respingerea în bloc a motivelor de apel. Din această perspectivă, au fost încălcate dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., care reglementează efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susţinut că analiza realizată de către instanţa de apel are la bază motive străine de natura cauzei, mai exact presupusa învestire a primei instanţe cu cereri care în realitate nu au fost formulate de reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la plata unei sume de bani.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins criticile sale referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reţinând ca argument central faptul că admisibilitatea cererii ar fi fost tranşată în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj. Însă, reţinerea efectului obligatoriu al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj este, în opinia recurentei-pârâte, vădit nelegală atât timp cât nu fusese dezlegată chestiunea admisibilităţii cererii, din perspectiva invocată de pârâtă.

Totodată, s-a mai arătat că instanţa de apel a omis să analizeze toate motivele de apel invocate referitoare la fondul cauzei, respectiv cele care vizează modalitatea de determinare a cuantumului cuvenit intimatei cu titlu de chirie.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1166, art. 1182, art. 1186 C. civ., în ceea ce priveşte momentul încheierii contractului.

Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, momentul încheierii contractului este cel al perfectării acordului de voinţă între părţi, acesta producând efecte începând cu acel moment, fără posibilitatea de a retroactiva sau a reglementa o situaţie anterioară.

Prin urmare, contrar prevederilor art. 1166, art. 1182 şi art. 1186 C. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că momentul naşterii raportului juridic este anterior demarării acţiunii, ca efect imediat al prevederilor Legii nr. 123/2012.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra aspectelor ce ţin de înlocuirea reţelei de distribuţie şi, implicit, asupra dreptului de proprietate al pârâtei asupra reţelei de distribuţie, fiind astfel încălcate prevederile de drept material conţinute la art. 108 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 123/2012.

Împotriva deciziei nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, la 27 decembrie 2021, recurentul C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa modificării în parte a încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul acordării în integralitate şi a onorariului aferent expertizei judiciare, în cuantum de 92.500 RON şi a modificării corespunzătoare a sentinţei civile nr. 1952/2020 a Tribunalului Specializat Cluj în raport cu cuantumul onorariului stabilit în favoarea sa, în urma modificării în parte a încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj privind onorariul recunoscut în favoarea sa.

În subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare a apelului declarat împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj şi a sentinţei civile nr. 1952/2020 a Tribunalului Specializat Cluj cu privire la onorariul aferent expertizei judiciare, exclusiv onorariul privind răspunsul la obiecţiuni.

Aşadar, recurentul C. a învederat că recursul său vizează dezlegarea dată de către instanţa de apel cu privire la drepturile cuvenite pentru activitatea desfăşurată în întocmirea raportului.

În opinia recurentului, hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât s- a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material regăsite în art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000. Astfel, s-a susţinut că onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului, coroborat cu faptul că instanţa de apel a analizat calea de atac pornind de la premise eronate şi nereale. Contrar celor afirmate de către instanţa de apel, recurentul a subliniat că argumentele sale din cuprinsul cererii de apel nu reprezintă doar argumente pur teoretice ce privesc strict importanţa activităţii expertului judiciar, ci argumentele înfăţişate în cadrul apelului declarat sunt pe deplin verificabile din perspectiva dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 şi a criteriilor de apreciere prevăzute de textul legal evocat.

La 4 februarie 2022, reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, deoarece criticile formulate vizează sentinţa pronunţată de prima instanţă, precum şi excepţia nulităţii recursului, deoarece niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în exigenţele art. 488 alin. (1) din Codul de proceduri civilă.

La 4 februarie 2022, reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul C., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

S-a învederat că recurentul C. a indicat ca temei de drept al recursului său motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi că din dezvoltarea criticilor rezultă faptul că acesta este nemulţumit de dispoziţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei instanţei de fond privind reducerea onorariului definitiv de expert bazat pe evaluările sau analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei, volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.

În concluzie, s-a arătat că toate criticile din cererea de recurs a recurentului C. vizează temeinicia adoptării soluţiei, iar nu nelegalitatea dispoziţiei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 mai 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului declarat de pârâta B. S.R.L. şi a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul C.. Totodată, s-au admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Faţă de motivele de nelegalitate invocate de recurente, instanţa supremă constată că se impune analizarea cu prioritate a recursului formulat de pârâta B. S.R.L., această recurentă criticând decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la punctul 5, printr-o primă critică pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale imperative ce reflectă principiul disponibilităţii, respectiv art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) si (6) şi art. 478 C. proc. civ., calificând în mod eronat/denaturat obiectul cererii de chemare în judecată şi implicit al cererilor de apel ce au făcut obiectul învestirii sale, încălcând astfel norme de procedură ce atrag nulitatea.

Dezvoltând criticile pe care se fundamentează acest motiv de casare, pârâta a arătat că, deşi cererea de chemare în judecată a avut un obiect unic, acela de obligare a sa la încheierea unui contract (obligaţie de a face), în considerentele hotărârii pronunţate în apel, instanţa a analizat argumentele părţilor sugerând ca s-ar fi solicitat inclusiv obligarea pârâtei la plata unor sume de bani. Or, reclamanta nu a învestit instanţa cu un petit privind obligarea pârâtei la plata sumei stabilite ca fiind preţul folosinţei reţelei de distribuţie a gazelor naturale. A arătat recurenta-pârâtă că pe parcursul soluţionării apelului, ca apărare la excepţiile invocate de pârâtă în faţa instanţei de fond şi discutate în faţa celei de apel, reclamanta a susţinut că acţiunea sa ar avea ca obiect inclusiv o cerere în pretenţii, de obligare a pârâtei la plata chiriei. Însă, o astfel de cerere nu a existat în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel, astfel că în mod nelegal instanţa de apel a validat o veritabilă modificare a cererii introductive, realizată direct în apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Faţă de criticile formulate de recurentă subsumate motivului de casare precizat anterior, instanţa de recurs constată că în toate cele trei cereri de chemare în judecată conexate, reclamanta a precizat clar, precis şi fără echivoc obiectul cererii, acesta constând în obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosinţă asupra reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, aparţinând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării fiecărei cereri de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Rezultă deci, că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligaţia de a face, respectiv aceea de a încheia un contract potrivit art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012. Obiectul contractului, aşa cum a fost precizat de reclamantă, constă în dreptul pârâtei de a folosi reţeaua de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, comuna Apahida, judeţul Cluj, cu scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuţie a gazelor naturale. Obligaţia corelativă a acestui drept, aşa cum a fost precizată de reclamantă, constă în plata unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună. Durata contractului a fost, de asemenea, stabilită de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv un an de la data înregistrării fiecărei cereri de chemare în judecată.

În consecinţă, prin niciuna dintre cele trei cereri de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei datorate pentru perioada în care aceasta a folosit reţeaua de distribuţie gaze naturale, proprietatea reclamantei. Astfel fiind, instanţele nu au fost învestite cu două capete principale de cerere, respectiv cu obligarea pârâtei la încheierea unui contract cu conţinutul stabilit de reclamantă prin cerere, obligaţie de a face, şi cu obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea folosinţei reţelei de distribuţie a gazelor naturale.

Cu toate acestea, instanţa de apel, examinând modalitatea de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes invocate de pârâtă, astfel cum au fost recalificate de prima instanţă de fond, a reţinut că susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia cererea de chemare în judecată nu ar fi trebuit să aibă ca şi capăt de cerere obligarea la încheierea unui contract, ci o acţiune propriu-zisă în pretenţii, nu are nicio finalitate, câtă vreme instanţa are posibilitatea admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei doar la plata chiriei solicitate.

Or, aşa cum s-a precizat mai sus, cererea de chemare în judecată are un capăt de cerere principal, constând în obligarea pârâtei la încheierea unui contract şi un capăt de cerere accesoriu, constând în obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În aceste limite stabilite de reclamantă s-a soluţionat cauza în primul ciclu procesual, fără a exista vreo cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, şi în aceste limite a fost reluată judecata cauzei şi în al doilea ciclu procesual iar potrivit art. 478 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Nefiind formulată nici o cerere în pretenţii care să vizeze obligarea pârâtei la plata chiriei aferente folosinţei reţelei de distribuţie gaze naturale de pe raza localităţii Sânnicoară, instanţa de apel trebuia să analizeze critica apelantei privitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată având ca obiect doar obligaţia de a încheia un contract pentru o perioadă anterioară datei soluţionării cauzei.

De asemenea, evaluarea instanţei de apel privitoare la argumentele reţinute de prima instanţă pentru respingerea excepţiei lipsei de interes acţiunii, raportat la faptul că ar fi prescris dreptul reclamantei de a-şi realiza dreptul la creanţă constând în plata chiriei pentru perioada 2014-2017, denotă reţinerea de către instanţa de apel a două capete principale de cerere. Astfel, instanţa de apel a reţinut ca fiind neîntemeiată critica apelantei pârâte privind presupusa împlinire a termenului de prescripţie prin raportare la disp. art. 2537 pct. 2 din C. civ., potrivit cărora introducerea oricărei cereri de chemare în judecată are efect întreruptiv de prescripţie, dreptul la acţiune fiind valorificat la data formulării cererilor de chemare în judecată pentru fiecare dosar în parte.

Stabilind că prin cererea de chemare în judecată instanţa a fost învestită şi cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei solicitate, instanţa de apel a calificat greşit cererea de chemare în judecată şi a stabilit astfel eronat limitele sesizării instanţei, analizând un capăt de cerere cu care nu a fost învestită, contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile si apărările părţilor." De asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."Totodată, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. privitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind întemeiate criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se admiterea acestuia şi casarea deciziei instanţei de apel.

O a doua critică de nelegalitate a deciziei recurate, încadrată tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte reţinerea nelegală a operării forţei obligatorii a hotărârii de casare, decizia civila nr. 1014/2015, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins criticile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reţinând ca argument central faptul că admisibilitatea cererii ar fi fost tranşată în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia civila nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj, omiţând faptul că prin această decizie nu a fost analizată chestiunea admisibilităţii cererii din perspectiva invocată de pârâtă doar în etapa rejudecării.

A subliniat recurenta că şi cu privire la aceasta chestiune instanţa de fond a încălcat normele imperative de drept procesual, având în vedere că pârâta a invocat o cu totul altă cauză de inadmisibilitate a cererii, faţă de cea tranşată prin decizia menţionată, astfel că reţinerea efectului obligatoriu al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj este vădit nelegală, cât timp prin respectiva decizie nu fusese dezlegată chestiunea admisibilităţii cererii, din perspectiva invocată de pârâtă doar în etapa rejudecării.

Înalta Curte constată că şi această critică este întemeiată, întrucât prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj s-a examinat modalitatea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă, din perspectiva imposibilităţii legale de a forţa sau obliga pârâta la încheierea unui contract de închiriere. A reţinut instanţa de apel că principiul libertăţii contractuale grefat pe dispoziţiile art. 1169 din C. civ., reţinut de prima instanţă ca aplicabil în speţă şi cu efect paralizant asupra dreptului dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată este atenuat de norma imperativă cuprinsă în dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 123/2012 pe care se grefează cererea de chemare în judecată şi ca atare demersul judiciar al reclamantei nu poate fi astfel paralizat de o atare fundamentare.

Or, inadmisibilitatea cererii invocată de pârâtă în etapa rejudecării priveşte imposibilitatea obligării unei părţi să încheie un contract cu executare succesivă, ale cărui efecte s-au epuizat anterior pronunţării instanţei.

Aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj s-a analizat admisibilitatea acţiunii prin raportare la art. 1169 C. civ. şi a principiului libertăţii contractuale, stabilindu-se că este posibil să fie suplinit consimţământul părţilor la încheierea contractului la care face trimitere art. 108 din Legea nr. 123/2012, însă instanţa de apel nu a analizat la acel moment, nefiind învestită în acest sens, admisibilitatea acţiunii prin prisma obligării părţilor la încheierea unui contract pentru trecut, parte dintre efectele contractului, respectiv exercitarea dreptului de folosinţă, epuizându-se în perioada 2014-2017.

Rezultă deci că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat priveşte doar admisibilitatea acţiunii în obligarea pârâtei la încheierea unui contract, prin raportare la art. 108 din Legea nr. 123/2012, nefiind analizate în primul ciclu procesual aspectele privitoare la momentul de la care se consideră încheiat contractul, perioada în care îşi produce efectele contractul, momentul de la care se consideră exigibile obligaţiile rezultate din contract, principiul neretroactivităţii contractelor şi celelalte aspecte invocate de apelantă în rejudecarea cauzei.

Reţinând astfel că instanţa de apel s-a raportat greşit la statuările anterioare ale primei instanţe de apel, reţinând în mod eronat incidenţa art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile pârâtei, astfel că se impune admiterea acestui motiv de recurs şi casarea deciziei instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel şi prin prisma nelegalei soluţionări a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes prin raportarea instanţei de apel la obiectul cererii de chemare în judecată greşit stabilit în apel dar şi prin raportare la efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia nr. 1014/2015 a Curţii de Apel Cluj, motive pe care le-a încadrat în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat celei de-a treia critici de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta a arătat, în esenţă, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că instanţa a reţinut că hotărârea pronunţată în cauză ar fi una declarativă şi nu constitutivă de drepturi, astfel că efectele sale ar retroactiva şi nu s-ar produce exclusiv pentru viitor. De asemenea, s-a relevat că instanţa a reţinut că deşi efectele contractelor de închiriere s-au epuizat integral în trecut, ar fi în continuare admisibil să se pronunţe o hotărâre prin care să se stabilească modalitatea în care ar trebui să se exercite drepturile din acel contract.

Recurenta a criticat şi raţionamentul instanţei de apel, susţinând că se confundă două drepturi ce se nasc în realitate succesiv, în favoarea proprietarului reţelei, respectiv: dreptul de a încheia cu utilizatorul un contract care să reglementeze modalitatea de utilizare şi dreptul de a beneficia de plata unei chirii.

A mai arătat că dacă argumentul instanţei de apel ar fi corect şi hotărârea nu ar da naştere unui raport obligaţional nou, ar însemna ca obligaţia pârâtei ar fi fost exigibilă în perioada 2014-2017, ceea ce este evident imposibil de acceptat, întrucât ar însemna că un contract încheiat în baza hotărârii pronunţate în cauză să producă efecte în urmă cu 4-7 ani, ceea ce ar încălca în mod grav principiul neretroactivităţii obligaţiilor contractuale. In plus, dacă hotărârea ar da într-adevăr naştere unor obligaţii, retroactiv, ar însemna că executarea lor sa fie în prezent prescrisă, întrucât nu a existat şi nu există o acţiune în realizarea dreptului, de obligare a pârâtei la plata chiriei. A conchis recurenta că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că este posibilă obligarea la încheierea unui contract ale cărui efecte s-au epuizat în trecut.

Sub un alt aspect, a arătat recurenta că în condiţiile în care reclamanta avea la dispoziţie o acţiune prin care să solicite în mod direct obligarea pârâtei la plata unei chirii/indemnizaţii, apare ca evident că nu există vreun folos practic pe care ar putea să-l obţină dacă, în prealabil, s-ar pronunţa o hotărâre prin care pârâta să fie obligată la încheierea unui contract pentru aceeaşi perioadă.

Referitor la excepţia lipsei de interes, s-a precizat că instanţa de apel nu a mai realizat o analiză efectivă a fondului, respingând argumentele pârâtei strict în baza nelegalei calificări a obiectului cererii.

Faţă de soluţia de admitere a recursului reclamantei pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. precizate anterior, care impun casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanţei de apel, în limitele stabilite mai sus, privitor la obiectul cererii de chemare în judecată şi analiza excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată prin prisma obligării părţilor la încheierea unui contract pentru trecut, în condiţiile în care o parte dintre efectele contractului, respectiv exercitarea dreptului de folosinţă, s-a epuizat în perioada 2014-2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs. Aspectele criticate sunt subsecvente celor referitoare la statuarea asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului, depinzând astfel de modalitatea de soluţionare a acestei excepţii.

Totodată, din aceleaşi considerente, nu se mai impune nici analiza celui de-al patrulea motiv de recurs formulat de pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate în fundamentarea acestuia vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza în mod efectiv fondul cauzei, urmare a reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2009, cu privire la ponderea profitului cuvenit reclamantei în contul folosinţei reţelei de distribuţie.

Or, aspectele privind lipsa unei analize efective a pretenţiilor reclamantei-intimate prin prisma motivelor de apel invocate, cu privire la cota din profitul realizat cuvenit reclamantei, vizează pretenţiile aferente chiriei, acestea excedând obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligaţiei de a încheia un contract.

În continuare, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta G 500 Investment S.A., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., vizează modalitatea de stabilire de către instanţa de apel a cuantumului chiriei şi a cheltuielilor de judecată.

Recurenta a susţinut că în cuantumul chiriei trebuia să se regăsească şi valoarea amortizării actualizate a reţelei, instanţa de apel excluzând această valoare urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor H.G. nr. 2139/2004 şi ale Ordinului ANRE nr. 42/2013, precum şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 15/1994.

A mai invocat reclamanta şi aplicarea greşită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la decizia civilă nr. 3928/29.09.2009 pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2005 şi decizia civilă nr. 7330/2013 pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2009.

Subsumat motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a invocat lipsa argumentelor instanţei de apel care să fundamenteze înlăturarea dispoziţiilor legale privitoare la includerea valorii amortizării actualizate în calculul chiriei, precum şi existenţa unor motive contradictorii în argumentarea instanţei, concluzia instanţei de apel contrazicând premisa de la care aceasta a pornit în construirea raţionamentului juridic, respectiv reţinerea în calculul chiriei a valorii instalaţiilor şi a capacităţii de a produce profit.

Referitor la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, reclamanta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale privind cererea subsidiară privind acordarea cheltuielilor de judecată afectate de termen, pe cale separată şi a validat un raţionament judiciar ce contravine dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pe lângă criticile referitoare la modul de soluţionare a capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată, recursul formulat de reclamantă vizează şi modalitatea de determinare a cuantumului chiriei. Or, aşa cum s-a precizat mai sus, instanţa de recurs a constatat depăşirea limitelor învestirii instanţei prin statuările din apel privitoare la existenţa unui al doilea capăt de cerere principal, având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei aferente folosinţei reţelei de distribuţie gaze naturale, urmând a se dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre o nouă judecată, astfel că se impune şi admiterea recursului formulat de reclamanta G 500 Investment, fără a mai fi necesară analiza criticilor formulate de această recurentă, privitoare la modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

Pentru aceleaşi considerente nu vor mai fi analizate nici criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a dispune asupra cererii de acordare pe cale separată a cheltuielilor de judecată afectate de termen şi nici cele privitoare la aplicarea greşită a art. 453 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 1349 C. civ. şi art. 1357 C. civ.

În cauză a formulat recurs şi recurentul-expert judiciar C., invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, în sensul neanalizării în concret, în prezenta cauză, de către instanţa de apel a complexităţii lucrării, volumului de lucru depus, gradul profesional şi ştiinţific al expertului, susţinând că instanţa de apel s-a limitat la a reliefa efectuarea unei expertize similare într-o cauză, cu alte părţi, într-un alt dosar, lucrarea fiind efectuată într-o altă localitate, Or, aceste criterii nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului onorariului în cauza pendinte.

A susţinut recurentul că procedând astfel, instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a criteriilor legale şi a argumentelor expertului, catalogate ca fiind pur teoretice.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând decizia recurată constată că instanţa de apel a validat raţionamentul juridic al primei instanţe, care a apreciat că numărul de ore alocat prelucrării şi în acelaşi timp sistematizării actelor este exagerat de mare şi l-a redus la jumătate.

Instanţa de apel a reţinut că acelaşi expert a mai efectuat o expertiză într-un litigiu identic cu acesta, în concret în dosarul nr. x/2091, având ca obiect acţiunea formulată de A. S.A. împotriva B. având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei reprezentând contravaloarea folosinţei reţelei de distribuţie a gazelor naturale din localitatea Dezmir, comuna Apahida. Constatând că între cele două litigii existau asemănări, că rapoartele de expertiză şi concluziile acestora erau identice, singura deosebire fiind în calculele efective, instanţa a concluzionat în sensul că nu se justifică, din această perspectivă, indicarea unui număr de 470 de ore pentru documentare pentru efectuarea expertizei inclusiv algoritm şi fişiere, respectiv 124 de ore, rezultând un total de 594 de ore.

Se constată că, raportându-se la expertiza efectuată într-o altă cauză, fără a tine seama de criteriile legale incidente în prezenta cauză, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000. Astfel, lipsesc argumentele instanţei de apel privitoare la complexitatea lucrării din prezenta cauză, la volumul efectiv de lucru din prezenta cauză, gradul profesional al expertului, criterii care nu au fost examinate în concret, fiind aplicate astfel greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, astfel că recursul formulat de expertul judiciar C. este întemeiat.

Raportat la criticile de nelegalitate invocate de recurent şi analizate mai sus, se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului, nefiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, ţinând seama şi de soluţia ce urmează a fi dată recursurilor formulate de reclamantă şi pârâtă, în sensul casării deciziei recurate şi trimeterii cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul expert judiciar C.. În rejudecare, instanţa de apel va analiza cererea expertului prin raportare la criteriile legale de cuantificare a onorariului de expert.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de reclamanta G 500 Investment, de pârâta B., precum şi de recurentul-expert C. împotriva deciziei civile nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta G 500 Investment S.A., de pârâta B. S.R.L., precum şi de recurentul-expert C. împotriva deciziei civile nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.