Prescriptive period for contractual damages: irrelevance of audit report date and control measures to start or interrupt limitation

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 18 mai 2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON conform titlului de plată nr. x din 22 iunie 2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă care să fie reactualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ. a dispus trimiterea dosarului, spre competentă soluţionare, secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 26 mai 2021 sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa civilă nr. 2446 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă; a fost respinsă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 471 din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimată ca nefondată; a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă ca nefondat.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă cel mai târziu la împlinirea unui termen de un an de la data predării raportului, respectiv 22 iunie 2010 şi s-a împlinit la 22 decembrie 2010.

Recurenta-reclamantă arată că înţelege să reia aspectele susţinute în faţa instanţelor de fond, susţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 31- 34 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi are obligaţia de a efectua auditul financiar asupra unor conturi de execuţie prevăzute de aceeaşi lege. În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.

Recurenta-reclamantă a precizat că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că nu a făcut decât să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor acestei instituţii.

Recurenta-reclamantă precizează că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control, că nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Canturi a dispus în sarcina conducătorului recurentei-reclamante o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, ca urmare a unor evaluări necorespunzătoare.

Mai arată recurenta-reclamantă că termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost iniţial 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În raport cu aceste aspecte, recurenta-reclamantă apreciază că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă, respectiv 18 septembrie 2020.

Recurenta-reclamantă apreciază că momentul descoperirii viciilor lucrării efectuate de către Curtea de Conturi a neconformităţii rapoartelor de evaluare este reprezentat de data întocmirii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013, de la această dată începând să curgă şi termenul de prescripţie a dreptului reclamantei la acţiune.

Susţine, însă, recurenta-reclamantă că, pentru a putea solicita evaluatorilor contravaloarea rapoartelor întocmite necorespunzător (Sic!), era necesar ca aceste rapoarte să fie identificate, în acest sens dispunând şi Curtea de Conturi.

Îndeplinirea acestei măsuri presupunea, însă, declanşarea procedurii de achiziţie publică şi, deşi a demarat această procedură încă din 20 martie 2014, desemnarea verificatorului şi încheierea contractului de prestări servicii s-au dovedit un proces anevoios, întrucât la repetatele licitaţii iniţiate fie nu s-a înscris nimeni, fie cei înscrişi erau incompatibili.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante termenul de prescripţie a început să curgă de la data constatării de către Curtea de Conturi a neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de Evaluare, iar termenele acordate licitaţiilor pe care le-a iniţiat, precum şi termenele necesare verificării rapoartelor au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripţiei.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, în speţe similare, instanţa a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să restituie contravaloarea serviciilor prestate necorespunzător.

Recurenta-reclamantă a conchis în sensul că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale nu s-a împlinit (18 septembrie 2020 - 18 septembrie 2023), fiind incidente prevederile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La 9 noiembrie 2022, intimata-pârâtă a depus la dosar note de şedinţă, însoţite de înscrisuri.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, în etapele procesuale anterioare s-a apreciat că, faţă de momentul naşterii raportului juridic dintre părţi prin contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ., aceste dezlegări fiind necontestate de către recurenta-reclamantă. Ca atare, nu se poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 2.523 din noul C. civ., astfel cum a invocat recurenta-reclamantă.

În aceste condiţii, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi la dispoziţiile art. 16 din acelaşi act normativ privind întreruperea curgerii termenului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte reţine că prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că termenul a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator.

Recurenta-reclamantă şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin decizia Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 a avut termen iniţial de îndeplinire la 30 aprilie 2013, termenul fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Instanţa supremă constată că prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă din perspectiva momentului de debut al prescripţiei extinctive, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

În cauză, acţiunea pentru recuperarea valorii de 500.000 RON, aferente titlului de plată nr. x din 22 iunie 2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curţii de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, deşi recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie, decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind aplicabilă şi în speţa de faţă.

Aşadar, nu prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nici data întocmirii deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la 28 iunie 2019.

În raport prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul a statuat în sensul că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, instituind două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat între părţi.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Deşi recurenta-reclamantă se raportează la momentul subiectiv, în raport de momentul obiectiv, astfel cum prevede art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul plăţii, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi faptul că prestatorul este răspunzător de ea, acest moment fiind cel la care s-a emis titlul de plată conform deciziei nr. 205 din 22 iunie 2009 a A.N.R.P., care stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile recurentei-reclamante referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, ca de altfel nici demersurile ulterioare care au fost efectuate de recurenta-reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator, care să verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 31-34, precum şi a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanţei de apel a vizat exclusiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se discuta în vreun fel atribuţiile legale ale Curţii de Conturi.

În consecinţă, în raport cu raţiunile înfăţişate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de aceea, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

În temeiul dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 1.764,65 RON reprezentând onorariu avocaţial, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 471 din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 1.764,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.