Food-supply clauses upheld: logistics fees and rebates not abusive; restitution claim not time-barred before annulment.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 28 ianuarie 2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei să constate nulitatea clauzelor contractuale cuprinse în contractele de furnizare produse alimentare şi prestări servicii nr. x din 5 august 2015, contractului nedatat (valabil până la 11 iulie 2016 inclusiv), nr. x din 12 iulie 2016, nr. x din 25 ianuarie 2017, precum şi a clauzelor abuzive cuprinse în Anexa 7 (pentru contractul nr. x şi a celui nedatat ce şi-a produs efectele până la 1 iulie 2016) şi la Anexa 4 (pentru contractele aferente perioadei 12 iulie 2016-31 decembrie 2017); să repună părţile în situaţia anterioară şi, prin urmare, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate de la reclamantă, reprezentând: taxarea de servicii logistice şi taxă de mercantizare (conform contractului nr. x şi celui nedatat valabil până la 11 iulie 2016), constatând că aceste servicii nu au fost niciodată datorate şi nici efectiv prestate în favoarea reclamantei şi risturnă lunară (conform contractelor nr. x şi nr. x), constatând că acest discount a fost impus reclamantei, iar efectuarea în continuare de comenzi de către pârâtă a fost condiţionată de plata acesteia, cu plata accesoriilor până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 22 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă; instanţa a luat act că pârâta solicită cheltuieli pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a declarat apel incident, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 771/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, iar pârâta recurs incident.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel nu a aplicat actele normative care sunt incidente în pricina dedusă judecăţii, respectiv Legea nr. 150/2016 şi Directiva 2011/7/UE, ce a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 72/2013, dând şi o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Recurenta-reclamantă apreciază că, şi în măsura în care instanţa ar fi considerat în mod motivat că aceste acte normative nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, ar fi trebuit să dea eficienţă normelor generale aplicabile.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţele de fond au făcut o gravă confuzie între normele aplicabile în prezenta cauză, omiţând să observe că a invocat inserarea unor cauze abuzive în contractele de adeziune, impuse de intimata-pârâtă, care s-a bazat pe poziţia sa dominantă şi pe monopolul creat, clauze care ar fi trebuit analizate prioritar în temeiul Legii nr. 72/2013.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţele de judecată, procedând strict la analizarea motivelor care le-a condus la înlăturarea de la aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 (prin care s-a transpus în dreptul intern Directiva 2011/7/UE), au omis a observa că a invocat şi încălcarea Legii nr. 150/2016, prin care s-au interzis comisioanele şi taxele percepute de la furnizor.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, astfel cum reiese din criticile expuse la filele x din motivele de apel, a susţinut că acele categorii de clauze enumerate la art. 12 din legea amintită sunt prevăzute ca fiind abuzive, fără a se mai proceda la o analiză efectivă a circumstanţelor speciale ale cauzei, însă enumerarea lor nu face ca toate celelalte clauze invocate ca fiind abuzive şi care creează un dezechilibru contractual să nu poată face obiectul cauzei deduse judecăţii, apreciindu-se de la caz la caz prin analizarea împrejurărilor specifice, raportat la criteriile de la art. 13 din Legea nr. 72/2013, dacă dispoziţiile contractuale pot fi considerate abuzive.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că avea calitatea de debitor, deşi a arătat că, dat fiind specificul contractelor, cel puţin cele ce au fost în vigoare în perioada 2015 - 31 decembrie 2016, acestea aveau un dublu obiect ce o plasa în poziţia de creditoare a serviciilor logistice şi de mercantizare.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, întrucât deţine şi calitatea de creditoare în relaţia cu S.C. B. S.R.L., instanţa a exclus în mod greşit de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 72/2013.

În opinia recurentei-reclamante, Legea nr. 72/2013 este incidentă în prezenta cauză, creanţele născându-se în perioada 2015 - iulie 2016, cu prelungirea contractului ulterior şi pentru perioada iulie - 31 decembrie 2016, rezultând din perceperea de către intimata-pârâtă a unor sume de bani cu titlu de comisioane (de mercantizare şi logistice).

Creanţele sunt certe, lichide şi exigibile, constând într-o sumă de bani, iar exigibilitatea lor a fost una lunară, potrivit prevederilor contractuale, nefiind contestate de către intimata-pârâtă.

În egală măsură, în ceea ce priveşte risturna lunară, recurenta-reclamantă apreciază că şi aceasta îndeplineşte caracteristica de creanţă certă, lichidă şi exigibilă, fiind stabilită prin raportare la cifra de afaceri lunară, scadenţa împlinindu-se lunar.

Mai precizează recurenta-reclamantă că sumele solicitate rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti şi că, după interzicerea perceperii de taxe şi servicii de la furnizor prin Legea nr. 150/2016, intimata-pârâtă a schimbat numai denumirea sub forma căreia obţinea beneficii financiare, dar care în continuare au fost stabilite procentual, transformând beneficiile în risturnă lunară calculată la nivelul cifrei de afaceri.

Recurenta-reclamantă consideră că, pentru înţelegerea cât mai bine a domeniului de aplicabilitate a Legii nr. 72/2013, sunt relevante statuările ce se desprind din Cauza C-199/19, unde se analizează aplicabilitatea Directivei 2011/7/UE. În această cauză, procedându-se la analizarea articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, s-a reţinut că acesta trebuie interpretat în sensul că un contract a cărui prestaţie principală constă în predarea cu titlu oneros a unui bun constituie o tranzacţie comercială care conduce la o prestare de servicii, în sensul dispoziţiei menţionate, cu condiţia ca această tranzacţie să fie efectuată între întreprinderi.

Ca atare, Directiva 2011/7/UE era aplicabilă chiar şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 150/2016, în virtutea art. 288 TFUE, potrivit căruia directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, iar instanţa a înlăturat de la aplicare această directivă fără a oferi vreo justificare, deşi aceasta face parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, iar, potrivit art. 4 alin. (2) C. civ., dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine şi că aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene este reglementat de dispoziţiile art. 5 C. civ., conform cărora normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că, în ceea ce priveşte invocarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a arătat că prima instanţă a nesocotit aceste dispoziţii, întrucât, în cazul în care ar fi constatat că nici Legea nr. 72/2013 şi nici Legea nr. 150/2016 nu îşi găsesc aplicabilitate, totuşi ar fi trebuit să judece potrivit principiilor generale ale dreptului, printre care şi principiul bunei-credinţe, principiul echităţii, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 1.767 C. civ. (privitoare la caracteristicile transmiterii dreptului de proprietate, alături de cheltuiala pricinuită de dobândirea dreptului de proprietate a bunului, precum şi riscul pieirii lui).

Recurenta-reclamantă susţine că, atunci când a făcut referire la aplicarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a avut în vedere aplicarea tezei finale, respectiv că instanţa ar fi trebuit să analizeze cele invocate prin prisma principiilor generale ale dreptului, nicidecum în baza principiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

O altă critică în susţinerea primului motiv de casare invocat vizează faptul că instanţa de apel a înlăturat de la aplicare şi dispoziţiile art. 1.202 şi art. 1.767 C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că dispoziţiile contractuale sunt preformulate, nenegociate, stabilite în mod unilateral de către intimata-pârâtă, aspect recunoscut de către aceasta. Or, art. 1.202 C. civ. prevede că, printre altele, sunt considerate clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte, aceasta fiind situaţia contractelor deduse judecăţii.

Precizează că nici intimata-pârâtă nu a susţinut că ar fi avut loc vreo negociere anterior trimiterii contractului spre semnare, ci doar că, ulterior trimiterii în forma agreată de intimată (şi folosită în toate raporturile comerciale), reclamanta ar fi putut iniţia negocierile.

Or, potrivit art. 1.202 C. civ., dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu partenerul comercial, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa ar fi trebuit să constate, dată fiind existenţa între părţi a unor contracte de adeziune, că sarcina probei a fost inversată.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1.767 C. civ., recurenta-reclamantă susţine că interpretarea instanţei de apel este nelegală, momentul transferului dreptului de proprietate nu poate fi considerat ca fiind supletiv, caracterul translativ de proprietate al vânzării rezultând din însăşi definiţia legală a acesteia, cuprinsă în art. 1.650 C. civ.

Dispoziţiile art. 1.673 din noul C. civ. reglementează transferul proprietăţii bunului vândut ca fiind una dintre obligaţiile vânzătorului, pe care o reglementează în mod imperativ, în mod greşit apreciind instanţele de judecată că norma invocată nu ar ocroti un interes public.

În opinia recurentei-reclamante, apreciind în sensul că dispoziţiile art. 1.767 C. civ. reprezintă o normă supletivă de la care părţile ar putea să deroge, ar însemna că legiuitorul s-ar dezice de esenţa contractului de vânzare, dar şi de consecinţele juridice produse prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului vândut, inclusiv în ceea ce priveşte asumarea riscului bunului, de la data predării acestuia, dar şi în ceea ce priveşte cheltuielile pricinuite de acesta.

Recurenta-reclamantă susţine că, în cadrul limitelor libertăţii contractuale, fiecare parte trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, o atare obligaţie legală nefiind susceptibilă de înlăturare sau limitare (art. 1.170 C. civ.), sub sancţiunea nulităţii absolute, iar prezumţia bunei-credinţe poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că în mod greşit a apreciat instanţa că ar fi putut dovedi lipsa posibilităţii de negociere a clauzelor contractuale şi reaua-credinţă a intimatei-pârâte numai printr-un înscris.

Faptul că toate contractele analizate fac parte din categoria celor de adeziune, iar toate clauzele creează numai obligaţii în sarcina sa, aflată deja într-o situaţie de inferioritate, precum şi drepturi aproape nelimitate în patrimoniul intimatei-pârâte este, în opinia recurentei-reclamante, suficient pentru constatarea relei-credinţe contractuale a părţii adverse.

Nivelul de exigenţă în interpretarea legalităţii clauzei criticate ar fi trebuit, potrivit recurentei-reclamante, să fie unul mai ridicat decât în cazul unui contract normal, negociat de părţi, având în vedere şi prevederile art. 9 alin. (2) C. civ., potrivit cărora stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Mai arată recurenta-reclamantă, în raport cu art. 1.170 C. civ., că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, ele neputând înlătura sau limita această obligaţie.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă invocă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 Cod procedură civilă, potrivit cărora instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant şi de cele arătate în motivarea apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă faptul că, deşi prin încheierea din 25 octombrie 2021 instanţa de apel a luat act de renunţarea la capătul 4 din cererea de apel pe care a formulat-o, prin hotărârea recurată a omis manifestarea sa de voinţă şi a analizat în cuprinsul apelului şi acest motiv, cu încălcarea art. 477 Cod procedură civilă.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, în analizarea motivelor de apel, instanţa a omis a avea în vedere consecinţele juridice care urmau a se produce prin renunţarea la motivul de apel nr. 4, respectiv cel referitor la greşita reţinere de către instanţa de fond a inexistenţei pentru perioada 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016 a unui contract încheiat valabil între părţi, deoarece contractul depus la dosar nu ar fi fost semnat de pârâtă.

Potrivit considerentelor ce au condus instanţa de apel la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului, aceasta face referire la derularea unor raporturi comerciale timp de mai bine de doi ani, cu luarea deci în considerare şi a perioadei cuprinse între 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016, deşi la motivul de apel în legătură cu valabilitatea acestui contract a renunţat în şedinţa de judecată din 25 octombrie 2021, iar instanţa a luat act de această renunţare.

Recurenta-reclamantă conchide în sensul că aspectele reţinute de instanţa de apel încalcă art. 477 C. proc. civ. referitor la limitele efectului devolutiv al apelului, această reţinere in extenso conducând la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă.

A mai invocat recurenta-reclamantă că, prin renunţarea la acest motiv de apel, a urmărit ca aspectele reţinute de prima instanţă să dobândească putere de lucru judecat.

În plus, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, potrivit art. 479 Cod procedură civilă instanţa de apel a nesocotit limitele judecăţii apelului, aceasta putând verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt, iar această situaţie de fapt nu a făcut obiectul apelului.

Cu privire la consecinţele juridice produse de neapelarea sentinţei în legătură cu reţinerea de către prima instanţă a inexistenţei relaţiilor comerciale în perioada 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că, cel puţin pentru această perioadă, neexistând un nou contract încheiat între părţi, şi-a produs efectele contractul anterior, respectiv cel în baza căruia s-a achitat comisionul lunar aferent serviciului de mercantizare şi administrare gamă sortimentală datorat de furnizor beneficiarului, la cuantumul de 4.5%, iar comisionul aferent serviciului logistic-livrare centralizată la depozit a fost stabilit la valoarea de 12%/lună.

Recurenta-reclamantă arată că aceste comisioane au fost percepute de către intimata-pârâtă după interzicerea perceperii de taxe şi servicii de la furnizor prin Legea nr. 150/2016, aceasta schimbând numai denumirea sub forma căreia obţinea beneficii financiare, dar care în continuare au fost stabilite procentual, transformând beneficiile în risturnă lunară calculată la nivelul cifrei de afaceri.

În susţinerea acestui argument, recurenta-reclamantă face trimitere la dispoziţiile contractuale, susţinând că acestea nu au fost analizate de instanţa de apel, fapt pentru care este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată, de asemenea, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde "motive contradictorii de natura cauzei" (Sic!).

În acest sens, arată că nu înţelege cu exactitate dacă prima instanţa a exclus de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 72/2013, câtă vreme a arătat că, şi dacă s-ar reţine în litigiul dedus judecăţii că negocierile nu ar fi existat, acest aspect nu constituie per se o condiţie necesară pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul încheiat între profesionişti, nefiind menţionată ca atare în cuprinsul art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Arată recurenta-reclamantă că, prin motivele de apel, a invocat faptul că prima instanţă s-a contrazis, reţinând pe de o parte că Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă, iar pe de altă parte că lipsa negocierii nu constituie o condiţie necesară pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor considerate ca fiind abuzive potrivit aceleiaşi legi.

Deşi instanţa de apel a respins în totalitate apelul formulat, recurenta-reclamantă susţine că aceasta nu a arătat motivele care au condus la înlăturarea acestor critici.

Un ultim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă vizează depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Apreciază recurenta-reclamantă că înlăturarea de la aplicarea concretă a legii în cauza dedusă judecăţii reprezintă un exces de putere ce derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, fiind un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale.

Denegarea de dreptate realizată de instanţele de judecată, în sensul înlăturării de la aplicarea legilor în vigoare şi incidente în cauză, reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, o depăşire a puterii judecătoreşti, aceasta fiind chemată să aplice legea.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat, precum şi cerere de recurs incident, în susţinerea căreia a adus următoarele argumente:

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că respingerea excepţiei prescripţiei de către instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 2.525 din C. civ., reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, arată că reclamanta a solicitat în mod expres ca restituirea prestaţiilor să fie făcută în baza plăţii nedatorate, fără să menţioneze că ar solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al nulităţii.

Raportat la principiul disponibilităţii, instanţa de apel trebuia să analizeze prescripţia prin raportare exclusiv la temeiul de drept indicat de către reclamantă şi nu să adauge un text de lege care nu a fost avut în vedere de către partea care a declanşat procesul.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arată că instanţa de apel trebuia să soluţioneze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu dispoziţiile art. 2.528 din C. civ. şi să constate că, pentru plăţile efectuate de reclamantă anterior datei de 28 ianuarie 2017, a intervenit prescripţia.

În opinia recurentei-pârâte, dispoziţiile art. 2.525 din C. civ. nu sunt aplicabile în speţă, acestea având relevanţă doar în situaţia în care cererea de chemare în judecată are un singur capăt de cerere, respectiv acţiune în nulitate, iar acţiunea pentru restituirea prestaţiilor ar fi formulată ulterior. Dacă este vorba despre prestaţii succesive, se va aplica art. 2.526 C. civ., care prevede că termenul curge separat pentru fiecare prestaţie devenită exigibilă, legiuitorul neavând intenţia de a transforma o acţiune prescriptibilă, precum restituirea prestaţiilor, într-o acţiune imprescriptibilă.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că, în situaţia în care se formulează în cadrul aceleiaşi acţiuni o cerere având două petite, respectiv atât nulitatea cât şi restituirea prestaţiilor, restituirea acestor prestaţii se va analiza din perspectiva art. 2.523, coroborat cu art. 2.528 din C. civ., adică începând cu momentul la care fiecare plată a fost efectuată.

A considera că termenul de prescripţie curge de la momentul la care instanţa se pronunţă asupra pretinsului caracter abuziv al clauzelor respective, reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, un raţionament greşit, pe de o parte pentru că i se permite reclamantei să îşi invoce propria culpă, iar pe de altă parte pentru că i se permite reclamantei, prin simpla sa manifestare de voinţă, să transforme o acţiune eminamente prescriptibilă, precum acţiunea în restituirea prestaţiilor, într-o acţiune imprescriptibilă, precum acţiunea în nulitate absolută.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, chiar dacă nulitatea absolută, având în vedere importanţa acesteia, a fost reglementată de către legiuitor ca fiind imprescriptibilă, acţiunea în restituirea prestaţiilor este o acţiune patrimonială, prescriptibilă şi este contrar legii a considera că un creditor dobândeşte beneficiul imprescriptibilităţii pentru restituirea prestaţiilor doar pentru că o astfel de cerere este alăturată unei acţiuni în nulitate absolută.

Conchide recurenta-pârâtă în sensul că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a invocat-o, pentru perioada anterioară datei 28 ianuarie 2017, impunându-se admiterea recursului incident şi casarea deciziei sub acest aspect.

Cererea de recurs incident a fost comunicată intimatei-reclamante, iar la 24 august 2022 aceasta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

O primă critică a recurentei-reclamante în susţinerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 72/2013 şi pe cele ale Legii nr. 150/2016.

Înalta Curte notează că Legea nr. 72/2013, invocată în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către reclamantă, se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă.

Legea nr. 72/2013 constituie o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său, motiv pentru care nu poate fi supus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, ci doar acele clauze prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din lege, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reţine că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.

Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plăţii în tranzacţiile comerciale, ce urmăreşte combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăţilor.

În mod legal instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile contractuale nu puteau fi analizate şi interpretate din perspectiva Legii nr. 72/2013, întrucât nu stabilesc termenul de plată, rata dobânzii sau daune-interese suplimentare, statuând, de altfel, corect în sensul că în contractele invocate de către recurentă, aceasta avea calitatea de debitor al prestaţiei ce formează obiectul judecăţii de faţă şi nu pe cea de creditor, astfel cum impune legea invocată.

De altfel, instanţa supremă constată că raţionamentul instanţei de apel sus-evocat nu a fost combătut de către recurenta-reclamantă, care s-a limitat la a relua susţineri dezvoltate deja prin motivele de apel şi cărora instanţa de prim control le-a dat dezlegare.

Ca atare, reţinând că Legea nr. 72/2013 nu este incidentă în cauză, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor prin care recurenta-reclamantă a invocat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, care ar presupune analiza pe fond a pretenţiilor, lucru care în cauză nu s-a realizat.

Pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte, subliniind caracterul specific şi limitativ al stipulaţiilor contractuale prevăzute a cădea sub incidenţa controlului din perspectiva caracterului abuziv, nu poate reţine nici incidenţa în cauză a aspectelor asupra cărora a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-199/19, în care se face referire la prestaţia principală a contractului.

Instanţa supremă apreciază că nu poate fi reţinută nici critica relativă la greşeala pe care a făcut-o instanţa de apel atunci când nu a aplicat dispoziţiile Legii nr. 150/2016, pentru următoarele argumente:

Dispoziţiile acestui act normativ, prin care s-a modificat Legea nr. 321/2009 au intrat în vigoare la 18 iulie 2016, aşa cum judicios afirmă recurenta-reclamantă. Ele nu au incidenţă în speţă, întrucât, potrivit criticilor formulate, nu conţin prevederi care să se încadreze în cele trei categorii de clauze care pot fi cenzurate din perspectiva Legii nr. 72/2013.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă şi faptul că această critică este în contradicţie cu cea subsumată de parte motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind faptul că recurenta-reclamantă afirmă că, prin analiza unui motiv de apel la a cărui judecată a renunţat, instanţa de apel i-a produs o vătămare constând în împiedicarea producerii efectului de lucru judecat asupra unui element de fapt - inexistenţa raporturilor juridice contractuale în perioada iulie-31 decembrie 2016 în baza unui contract nou. Or, partea nu poate afirma că un text de lege nu a fost aplicat unor raporturi juridice pretins preexistente, derulate în baza unui contract anterior, acesta neputând opera decât pentru viitor, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) teza finală C. civ., nu şi pentru raporturile juridice anterioare datei intrării lui în vigoare.

Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) C. civ., această dispoziţie legală statuând în sensul că "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile". Or, Directiva 2011/7/UE nu se încadrează în dispoziţiile legale invocate, pe de o parte pentru că o directivă trebuie transpusă în legislaţia naţională (ceea ce în cauză s-a realizat chiar prin Legea nr. 72.2013) şi pe de altă parte pentru că ea nu reprezintă un pact sau un tratat referitor la drepturile fundamentale ale omului, ea vizând combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei-reclamante referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.202 C. civ., precum şi cele referitoare la reaua-credinţă a intimatei-pârâte, acestea nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Criticile ce vizează caracterul negociat al contractelor, faptul că acestea se înscriu în dispoziţiile legale referitoare la contractele de adeziune, precum şi reaua-credinţă a intimatei-pârâte, reprezintă, de fapt, nemulţumire părţii în raport cu modul în care instanţa de apel a conchis asupra stării de fapt.

Acestea reprezintă critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte caracterul de normă imperativă a art. 1.767 C. civ., Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, iar instanţa de apel a răspuns acestei critici.

Susţinerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 5 alin. (3) Cod procedură civilă se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, astfel cum statuează dispoziţia procedurală mai sus menţionată, "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

Instanţa de judecată este ţinută să soluţioneze cauza în limitele trasate de părţi. Or, faptul că dispoziţiile legale invocate de către reclamantă ca temei de drept al acţiunii nu au putut fi reţinute de către instanţă ca având incidenţă nu are drept consecinţă obligaţia ca cererea de chemare în judecată să fie analizată în raport de principiile generale ale dreptului, cauza fiind întemeiată pe dispoziţii legale inaplicabile, nu pe un vid legislativ.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 477, art. 478 şi art. 479 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Totodată, art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ.. statuează că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, invocând încălcarea normelor de procedură mai sus menţionate, critică aspectul reţinut de către instanţa de apel cu privire la situaţia de fapt, respectiv la derularea unor raporturi comerciale cu luarea în considerare şi a perioadei cuprinse între 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016. În fapt, de esenţa acestei critici este faptul că instanţa de apel, nesocotind renunţarea la judecata unui motiv de apel şi principiul disponibilităţii, a vătămat-o pe recurenta-reclamantă prin aceea că a împiedicat producerea efectului pozitiv asupra unui element de fapt, respectiv inexistenţa raporturilor juridice contractuale dintre părţi în baza unui nou contract în intervalul 12 iulie-31 decembrie 2016, asupra căruia a statuat tribunalul.

Într-adevăr, la termenul din 25 octombrie 2021 instanţa de apel a luat act de renunţarea la acest motiv de apel, iar în considerentele deciziei a reţinut că părţile au derulat raporturi comerciale timp de mai bine de doi ani de zile (paragraful ultim al paginii 34 a deciziei - fila x verso a dosarului de apel). Cu toate acestea, în cauză nu s-a produs nicio încălcare a efectului devolutiv al apelului şi nici a principiului disponibilităţii, în condiţiile în care în actul de procedură numit "întâmpinare şi apel incident" partea adversă a adus în discuţie problema raporturilor comerciale încheiate în perioada de referinţă, iar instanţa de prim control judiciar avea obligaţia, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., să răspundă acestei apărări, făcută atât pe cale de apel incident, cât şi pe cale de întâmpinare.

În consecinţă, în cauză nu se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura de la analiză criticile de netemeinicie invocate de recurenta-reclamantă, care vizează interpretarea dispoziţiilor contractuale, analiză care nu se poate efectua decât în raport de probele administrate în cauză.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele sale, Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi care conduce logic la soluţia adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude atât ipoteza insuficientei motivări, cât şi pe cea a contradictorialităţii motivării ori a lipsei de legătură a acesteia cu specificul cauzei.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului statal, un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale sau prin legi organice.

În speţă, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanţei de apel este faptul că au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile legale invocate de către aceasta, aspect care, însă, se circumscrie tocmai sferei de atribuţii ale puterii judecătoreşti, chemate să stabilească situaţia de fapt şi să facă aplicarea la aceasta a dispoziţiilor legale apreciate motivat ca incidente, ceea ce se regăseşte deplin în considerentele deciziei atacate.

De aceea, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Analizând recursul incident declarat de pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia şi libertatea de a-i pune capăt, dar şi de a stabili cadrul procesual.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulităţile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialităţii, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii şi a principiului oralităţii dezbaterilor sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea clauzelor contractuale cuprinse în mai multe contracte de furnizare produse alimentare şi prestări servicii.

Aşa cum reiese din modul de formulare al celui de-al doilea petit, reclamanta a solicitat expres ca instanţa să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, prin urmare, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de taxe şi risturnă.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte subliniază că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat, ca temei de drept al capătului de cerere ce vizează repunerea părţilor în situaţia anterioară, dispoziţiile art. 1.254 alin. (3) C. civ., care statuează că "În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu".

Este evident, aşadar, că cererea formulată de reclamantă viza repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumelor încasate de către pârâtă, ca urmare a constatării nulităţii clauzelor contractuale şi nu pentru plata nedatorată, instituţie juridică distinctă, ceea ce contrazice susţinerile recurentei-pârâte.

Faţă de aceste considerente, în cauză nu poate fi reţinută o încălcare de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, cererea fiind soluţionată în limitele învestirii. De aceea, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu poate fi reţinut.

Nici criticile referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive pentru plăţile efectuate de către reclamantă anterior datei de 28 ianuarie 2017, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Termenul general de prescripţie este de 3 ani, astfel cum prevede art. 2.517 C. civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial fiind supuse prescripţiei extinctive, în raport cu dispoziţiile art. 2.501 C. civ., prescripţia începând să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui - art. 2.523 C. civ.

În acelaşi timp, art. 2.525 C. civ. stabileşte explicit că prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă. Acest text legal nu instituie nicio derogare în cazul în care restituirea vizează prestaţii uno ictu ori prestaţii cu executare succesivă.

Aşadar, petitele subsecvente de restituire a prestaţiilor executate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive reprezintă consecinţe ale constatării caracterului abuziv al clauzei, aceleaşi ca şi în cazul constatării nulităţii absolute.

Înalta Curte arată că, de vreme ce aceste două petite s-au formulat simultan, termenul de prescripţie nu s-a împlinit pentru petitul vizând restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor pretins a fi abuzive, neputând fi reţinute dispoziţiile art. 2.523 şi art. 2.528 C. civ., astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

Sub un ultima aspect, Înalta Curte arată că afirmaţiile recurentei-pârâte în sensul că dispoziţiile art. 2.525 C. civ. sunt incidente numai în cazul formulării unor acţiuni distincte nu au temei legal, textul de lege neimpunând această obligaţie.

Restrângerea, pe cale de interpretare, a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, astfel cum intenţionează recurenta-pârâtă, reprezintă o adaugare nepermisă la lege. Or, în condiţiile în care 2.525 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanţa nu trebuie să distingă, fiind operant principiul general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În consecinţă, în raport cu raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, apreciind că în privinţa deciziei atacate nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs invocate prin recursul principal şi prin recursul incident, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate cele două căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi prin administrator judiciar C., împotriva deciziei civile nr. 771/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi recursul-incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.