Timeliness of amending a claim after declinature and res judicata effect of automatic contractual resolution on subterrane goods

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea care, în fapt, reprezintă o cerere reconvenţională înregistrată la data de 13.12.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti sub numărul de dosar x/2012, format în urma disjungerii acesteia din dosarul nr. x/2012, cerere declinată, la data de 23.01.2014, în favoarea Tribunalului Timiş, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei să constate existenţa dreptului său de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile prin destinaţie care se mai află la data formulării cererii în cele două locaţii ale fostei unităţi Solventul, respectiv str. x, Timişoara, judeţul Timiş şi comuna Margina, judeţul Timiş, ca urmare a intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare din data de 4.06.2008 încheiat între vânzătoarea A. şi cumpărătoarea B., a cărei operare în temeiul unui pact comisoriu de grad IV a fost comunicată către C., pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor de ridicare a bunurilor la termenul limită stabilit în contract.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1020, art. 969 C. civ.

În data de 12.09.2013, la al patrulea termen de judecată, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 4 şi art. 57 C. proc. civ. din 1865 şi susţinând că recent a aflat motive de natură să necesite obţinerea unei hotărâri executorii, reclamanta A. a formulat cerere de transformare a acţiunii în constatare într-o acţiune în realizare (în revendicare) şi cerere de chemare în judecată a altor persoane, pe calea cărora a solicitat:

- obligarea pârâtelor S.C. D. S.R.L. şi B. să îi lase în deplină proprietate şi posesie rezervoarele E. şi accesoriile ca urmare a invalidării, în cadrul comparării de titluri a contractelor de vânzare cumpărare încheiat între B. şi S.C. D. S.R.L. la data de 13.11.2009;

- obligarea pârâtei S.C. F. S.R.L. să îi lase în deplină proprietate şi posesie cele două conducte Timişoara - G. ca urmare a invalidării, în cadrul comparării de titluri, a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B. şi S.C. D. S.R.L. şi a contractului de vânzare cumpărare încheiat între S.C. D. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L.

La termenul la care a fost depusă cererea de transformare şi de chemare în judecata a altor persoane, faţă de lipsa pârâtei B., instanţa a dispus comunicarea acesteia şi citarea persoanelor nou chemate în judecată, D. şi F., iar la următorul termen, în data de 10.10.2013, cu toate părţile reprezentate, instanţa a încuviinţat cererea de amânare formulată de reprezentanţii celor trei pârâţi. La cererea reclamantei A., a pus în vedere reprezentanţilor pârâţilor să depună copia contractelor de vânzare cumpărare, iar reprezentantului A. i-a pus în vedere să precizeze exact cadrul procesual şi, totodată, să precizeze dacă înţelege să mai formuleze şi o altă cerere în afară de revendicare, având în vedere că prin cererea modificatoare formulată se face trimitere la constatarea nevalabilităţii contractelor.

În acest context, prin cererea depusă în data de 05.11.2013, reclamanta A. a precizat cererea sa de transformare a acţiunii şi de chemare în judecată a altor persoane, arătând că ceea ce solicită este:

-să se constate nulitatea parţială a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B. - D., şi anume doar în ceea ce priveşte cele două rezervoare şi cele două conducte;

- să se constate nulitatea a contractului de vânzare cumpărare încheiat subsecvent între D. - F. pentru cele două conducte şi, pe cale de consecinţă,

- obligarea D. să îi lase în deplină proprietate şi posesie doar cele două rezervoare - imobile prin destinaţie - existente actualmente în fosta locaţie Solventul, din Timişoara, str. x 25;

- obligarea F. să îi lase în deplină proprietate şi posesie cele două conducte (Dn 100 şi Dn 200) subterane de transport produse petroliere pe destinaţia cuprinsă între fosta locaţie Solventul şi G., Serbia, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat subsecvent între D. - F..

Prin aceeaşi precizare, reclamanta A. a precizat şi obiectul acţiunii sale, arătând că aceasta priveşte doar cele două rezervoare şi cele două conducte, iar nu şi celelalte 11 rezervoare şi bunurile aflate la locaţia din comuna Margina.

La următorul termen de judecată, în data de 07.11.2013, pârâtele B., D. şi F. au invocat o serie de excepţii faţă de cererea de transformare a acţiunii şi de chemare în judecată a altor persoane, printre care şi excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia de tardivitate a cererii de modificare a acţiunii şi excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane. Totodată, B. a invocat excepţia tardivităţii şi faţă de modificarea acţiunii din data de 05.11.2013.

Punând în discuţie toate excepţiile invocate, Tribunalul Bucureşti a reţinut cauza în pronunţare şi, admiţând excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat soluţionarea acesteia în favoarea Tribunalului Timiş.

La primul termen de judecată în faţa Tribunalului Timiş, în data de 15.04.2014, instanţa a încuviinţat reclamantei A., potrivit art. 132 C. proc. civ., un termen pentru întregirea cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea depusă la termenul din data de 27.05.2014, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu toate celelalte trei pârâte încă două capete de cerere suplimentare, şi anume:

- să se constate că A. nu a înstrăinat către B. prin contractul de vânzare cumpărare din data de 04.06.2008 dreptul de folosinţă/exploatare asupra celor două conducte subterane şi dreptul de servitute de trecere aferent exploatării/reparării/întreţinerii conductelor, precum şi constatarea că aceste drepturi nu puteau fi transmise către D. şi ulterior către F.;

- să se constate că A. nu a înstrăinat către B. dreptul de folosinţă/exploatare cu privire la cele două rezervoare şi, pe cale de consecinţă, să se constate că nici D. nu putea să dobândească aceste drepturi.

La al doilea termen de judecată, în data de 27.05.2014, instanţa a dispus comunicarea cererii modificatoare, la al treilea termen a amânat cauza pentru lipsa de apărare a B., iar la al patrulea termen, în 30.09.2014, a fost acordat un nou termen pentru citarea pârâtei B. prin administrator judiciar, întrucât în data de 07.03.2014 faţă de aceasta s-a deschis procedura insolvenţei, solicitându-i-se acesteia să arate dacă se confirmă sau nu mandatul acordat avocatului B. în persoana domnului avocat H..

Pentru data de 11.11.2014, al cincilea termen de judecată, pârâta B., prin administrator judiciar, a depus o cerere prin care a arătat că nu confirmă mandatul reprezentantului convenţional al B. şi a solicitat acordarea unui nou termen în vederea pregătirii apărării. Cererea a fost depusă prin e-mail în data de 10.11.2014, după terminarea programului de lucru, aceasta primind viza instanţei în data de 11.11.2014, ora 09:45. La termenul din data de 11.11.2014, în prezenţa reprezentantului reclamantei A., fără a se pronunţa asupra cererii de amânare formulată de pârâta B., Tribunalul a reţinut cauza în pronunţare, pronunţarea fiind amânată pentru data de 18.11.2014 pentru a se da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Prin concluziile scrise, pârâta B. a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând că s-a procedat la judecata cauzei fără legala sa citare, fără a i se comunica cererea completatoare din data de 27.05.2014 sau orice alte cereri sau înscrisuri depuse de părţile cauzei.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul din data de 18.11.2014.

La noul termen de judecată acordat în cauză, în data de 20.01.2015, instanţa a încuviinţat cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de pârâta B., prin administrator judiciar.

Prin notele scrise depuse pentru termenul acordat, pârâta B. a invocat o serie de excepţii, printre care excepţia tardivităţii formulării cererii de transformare din data de 12.09.2013 şi a cererii de completare a acţiunii din data de 27.05.2014, excepţia inadmisibilităţii acestei din urmă cereri raportat la caracterul de cerere în constatare a acesteia, cerere formulată alăturat unei cereri în realizare a dreptului.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2015, instanţa a respins excepţia tardivităţii precizării de acţiune, apreciind că prima zi de înfăţişare a fost în data de 15.04.2014, când părţile, legal citate, au putut pune concluzii în faţa instanţei competente, ca urmare a declinării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

În primul ciclu procesual, cauza a fost soluţionată în prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 130/PI/17.02.2015, în sensul că: a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a F. şi respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei B. şi a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, în sensul că s-a constatat dreptul de proprietate al acesteia asupra celor două rezervoare şi asupra celor două conducte, s-a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B. şi D. şi au fost obligate aceste pârâte să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunurile arătate.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.

Prin decizia civilă nr. 967/A/2015 din 26 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare

Prin considerentele deciziei de anulare, Curtea a reţinut următoarele:

"Cu prilejul rejudecării cauzei, Tribunalul urmează a îndritui părţile la stabilirea clară şi lipsită de echivoc a cadrului procesual, respectiv a obiectului acţiunii cu toate capetele sale de cerere deoarece începând cu data introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta a formulat de mai multe ori cereri de completare ori de modificare a acţiunii sale, deşi cele două noţiuni se exclud reciproc, după care pe parcursul desfăşurării judecăţii cauzei în primă instanţă reclamanta a completat mereu cu noi susţineri argumentele în fapt şi în drept pe care le-a solicitat a fi analizate de către instanţă. În acelaşi timp şi pârâta apelantă S.C. B. S.R.L. a invocat excepţii şi apărări la mai multe termene de judecată, fără să sintetizeze într-un ultim înscris toate aspectele pe care le solicită a fi avute în vedere de către instanţa de fond.".

Drept urmare, la data de 15.12.2015, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2012*.

În al doilea ciclu procesual, reclamanta A. a precizat că îşi menţine aceleaşi cereri care au fost formulate în primul ciclu procesual şi pe care le-a rezumat în concluziile scrise, şi anume: constatarea dreptului său de proprietate asupra celor două rezervoare şi celor două conducte, constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare cumpărare subsecvent încheiat între B. şi D. privind cele două conducte şi cele două rezervoare, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat între D. şi F. având ca obiect cele două conducte, obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi posesie aceste bunuri, respectiv să se constate că A. nu a transmis dreptul de folosinţă/exploatare a acestor bunuri şi dreptul de servitute.

Judecarea cauzei a fost suspendată în perioada 21.09.2016 - 24.02.2020, iar prin cererea depusă în data de 12.10.2018 la dosarul cauzei, au fost depuse înscrisuri care atestă faptul că faţă de pârâtele D. şi F. a fost deschisă procedura falimentului, pentru ambele fiind numit acelaşi lichidator judiciar - I.., Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 244/NLP/PI din 31 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă:

A respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta B..

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, invocata de pârâta B..

A admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta B..

A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra celor două conducte şi asupra celor două rezervoare.

A respins excepţia netimbrării cererii de modificare a acţiunii din data de 12.09.2013 formulată de reclamanta A., astfel cum a fost modificată la data de 04.11.2013, invocată de pârâtele B., F. şi D..

A admis excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii formulate la data de 12.09.09.2013 de reclamanta A., astfel cum a fost modificată la data de 04.11.2013, invocata de pârâtele B., F. şi D. şi a respins ca tardiv formulată această cerere.

Arespins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocata de pârâtele B., F. şi D. în ceea ce priveşte cererea de modificare a acţiunii formulate la data de 12.09.09.2013 de reclamanta A..

A respins excepţia netimbrării cererii de modificare a acţiunii formulate la data de 27.05.2014 de reclamanta A., invocata de pârâta B..

A admis excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii formulate la data de 27.05.2014 de reclamanta A., invocata de pârâta B. şi a respins ca tardiv formulată cererea modificată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta A., cât şi pârâtele B., D. şi F..

La data de 28.09.2020, apelanta B. S.R.L. a depus motivele de fapt şi de drept ale apelului declarat, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate de A. S.R.L. cât priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra a două conducte de transport produse petroliere Timişoara - Serbia STAS 715/11219/6, 35 lungime 54 km şi STAS 715/II114/6, 35 lungime 54 km, ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Pe calea apelului său, reclamanta A. a criticat sentinţa primei instanţe raportat la respingerea ca tardive a cererilor formulate în data de 12.09.2013, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 05.11.2013, respectiv din data de 27.05.2014.

Prin decizia civilă nr. 40/A din 25 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins, ca tardive, apelurile declarate de intimatele-pârâte D. S.R.L. şi F. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 244/NLP/PI din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 244/NLP/PI din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012.

A anulat în parte sentinţa apelată, cu privire la acţiunea reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi D. S.R.L., constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent încheiat între D. S.R.L. şi F. S.R.L., obligarea pârâtelor la lăsarea bunurilor în deplina proprietate şi posesie, respectiv constatarea faptului că, prin contractele dintre părţi, nu s-a transmis dreptul de folosinţă/exploatare a bunurilor şi dreptul de servitute.

Totodată, a stabilit termen pentru evocarea fondului în data de 15.02.2021, hotărârea fiind supusă căilor de atac odată cu fondul cauzei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, în privinţa apelului formulat de apelanta pârâtă B., prioritar, a reţinut că apelanta nu a criticat cererile cu care prima instanţă s-a considerat învestită spre soluţionare, nici soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. (aceste aspecte nefiind contestate nici de către apelanta A.), iar prin criticile formulate pe fondul cauzei a contestat doar soluţia primei instanţe de constatare a dreptului de proprietate asupra celor două conducte, iar nu şi asupra celor două rezervoare.

Prin urmare, a arătat că, pe calea apelului său, pârâta B. s-a mărginit la a invoca două seturi de critici, după cum urmează:

Prima critică a apelantei B. priveşte respingerea de către prima instanţă a excepţiei tardivităţii formulării cererii reconvenţionale, excepţia invocată prin notele de şedinţă din data de 20.12.2012 în dosarul nr. x/2012 (din care cererea reconvenţională a fost disjunsă, formându-se prezentul dosar).

Prin a doua critică, pe fondul cauzei, apelanta B. susţine că în mod neîntemeiat instanţa a constatat dreptul de proprietate al A. asupra celor două conducte şi rezervoare, în condiţiile în care expertiza efectuată în cauză arată că doar rezervoarele se mai află pe amplasamentul fostei fabrici Solventul.

De asemenea, a mai susţinut că, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, judecata s-a limitat la verificarea legalităţii notificării din data de 27.06.2012 de rezoluţiune a contractului din data de 04.06.2008, fără a se administra probe şi a se stabili în concret ce bunuri existau la momentul comunicării notificării în locaţiile fostei fabrici. Folosindu-se exclusiv de expertiza care atestă doar existenţa rezervoarelor, apelanta a arătat că hotărârea judecătorească nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu şi în privinţa conductelor.

Respingând şi aceste critici ca nefondate, Curtea a reţinut că obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 04.06.2008 a fost reprezentat, potrivit art. 2.1., de bunurile enumerate în anexa nr. 1 la contract, la care se adaugă, fără a se limita la acesta, toate echipamentele, stocurile, căile ferate, instalaţiile (cum ar fi: conducte şi cabluri electrice, conducte de apă şi produse chimice, de alimentare şi/sau evacuare etc.), precum şi toate celelalte bunuri mobile, supraterane şi subterane, de pe locaţiile şi aferente locaţiilor - puncte de lucru ale vânzătorului, şi anume în mun. Timişoara, str. x jud. Timiş şi în secţia Margina, situată în comuna Margina, jud. Timiş.

A mai reţinut că cele două conducte au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 04.06.2008, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 30.09.2009, aspect necontestat de părţi, şi probat cu prisosinţă în cauză. Astfel, cele două conducte se regăsesc în anexa nr. 1 la care contractul încheiat între A. şi B. face trimitere, iar apelanta a semnat procesele-verbale de predare primire şi pentru acestea din urmă, astfel cum rezultă din dovezile aflate la filele nr. x din volumul al III - lea al dosarului de primă instanţă a Tribunalului Bucureşti, denumite în anexă "J." cod inventar 2539 şi "J." cod inventar 2540. Apoi, prin notele scrise din data de 11.09.2013, însăşi pârâta apelantă a arătat că acestea mai sunt bunurile care există, fiind subterane şi situate în afara incintei Solventul.

A mai reţinut că, potrivit art. 6.1. din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/30.09.2009, cumpărătorul s-a obligat să ridice în totalitate bunurile care fac obiectul contractului şi să elibereze locaţiile pe care se află acestea, cel târziu până la data de 01.04.2011 (termenul de eliberare). Contractul părţilor, atât în forma iniţială, cât şi ca urmare a modificării, nu cuprinde nici o menţiune distinctă privitoare la conducte sau alte bunuri dintre cele care au făcut obiectul vânzării, obligaţia cumpărătorului B. de a ridica, transporta şi elibera locaţiile pe care acestea se află privind toate bunurile care au făcut obiectul contractului. Or, despre cele două conducte se cunoştea de la bun început că sunt subterane, că se întind pe kilometrii şi, în mod evident, pornind din locaţia fostei fabrici Solventul, că depăşesc amplasamentul în cauză.

Totodată, a mai reţinut că, potrivit art. 7.1. din contractul părţilor, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 30.09.2009, "Contractul încetează în următoarele situaţii: - prin acordul părţilor; - automat, fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără intervenţia instanţei, la termenul de eliberare; - prin reziliere, fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără intervenţia instanţei (pact comisoriu de gradul IV), în cazul în care cumpărătorul (n. red. B.) cesionează drepturile şi obligaţiile sale prevăzute în contract, fără acordul scris al vânzătorului (n. red. A.)."

Prin notificarea din data de 27.06.2012, făcând trimitere la prevederile art. 6.1. şi 7.1. din contractul părţilor, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional, şi având în vedere că până la data de 01.04.2011 B. nu îşi îndeplinise obligaţia de ridicare în totalitate a bunurilor care au făcut obiectul contractului, a informat pârâta B. că, în virtutea pactului comisoriu de gradul IV, contractul este rezolvit de drept. Pe cale de consecinţă, se arată în notificare, drepturile B. asupra bunurilor existente în cele două locaţii nu mai subzistă, fiindu-i interzisă ridicarea, alterarea sau orice altă intervenţie asupra respectivelor bunuri. De asemenea, i s-a adus la cunoştinţă că, prin efectul rezoluţiunii contractului, B. nu mai are nici un drept de dispoziţie materială sau juridică asupra bunurilor.

Totodată, a mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1101/29.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 744/02.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi a recursului prin decizia nr. 2102/15.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că pactul comisoriu de gradul IV prevăzut la art. 7.1., privitor la obligaţia de respectare a termenului de eliberare, şi-a produs efectele.

De asemenea, Curtea a mai arătat că obiectul acestui dosar a fost reprezentat de acţiunea B. formulată în contradictoriu cu A. prin care s-a solicitat a se constata caracterul abuziv al rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare din data de 04.06.2008 şi, în subsidiar repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a rezoluţiunii convenţiei părţilor.

Totodată, Curtea a statuat că, prin hotărârile arătate, instanţele au reţinut cu putere de lucru judecat că, prin notificarea din data de 27.06.2012, A. a uzat de dreptul său de a denunţa contractul la momentul ajungerii la termen, probele administrate în cauză confirmând că motivele invocate în susţinerea notificării de reziliere au fost justificate, motiv pentru care s-a hotărât că A. nu a acţionat de o manieră abuzivă şi că rezoluţiunea contractului a operat. În privinţa cererii subsidiare, instanţele au reţinut că B. se face culpabilă pentru rezoluţiunea contractului, astfel că nu îşi poate invoca propria culpă. Au mai reţinut instanţele că repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune readucerea tuturor părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea prestaţiilor reciproce, or, în cauză, reclamanta B. nu a procedat la restituirea către pârâta A. a bunurilor achiziţionate de la aceasta, reţinându-le în continuare.

A mai reţinut că pârâta contestă faptul că aceste bunuri, fiind subterane şi situate în afara incintei fostei fabrici Solventul, nu au făcut şi nu au putut face obiectul obligaţiei de ridicare, prin aceleaşi note din data de 11.09.2013 arătând şi că acestea "sunt în posesia sa sau vândute" . Or, faţă de desfiinţarea contractului dintre părţi, ca urmare a intervenirii, de drept, a rezoluţiunii, nu prezintă nici o relevanţă că probele administrate în dosarul nr. x/2015 (expertiza administrată în prezentul dosar) au privit doar rezervoarele care se mai aflau la împlinirea termenului de eliberare pe amplasamentul fostei fabrici Solventul. Astfel, din notificarea din data de 27.06.2012 şi considerentele hotărârilor judecătoreşti arătate, Curtea a reţinut că, privitor la bunurile care la data de 01.04.2011 nu erau ridicate din locaţiile în care acestea se aflau la data încheierii contractului din data de 04.06.2008, convenţia părţilor a fost desfiinţată prin rezoluţiune.

Nu în ultimul rând, reţinând că a fost şi este un aspect disputat între părţi, Curtea a notat faptul că natura juridică a sancţiunii care a operat în temeiul notificării din data de 27.06.2012 a fost lămurită definitiv prin decizia civilă nr. 744/02.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2015, fapt confirmat prin decizia nr. 2102/15.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în acest dosar. Astfel, respingând recursul declarat de B. împotriva deciziei nr. 744/02.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat critica recurentei privitoare la acelaşi aspect, reţinând că, din considerentele deciziei nr. 744, rezultă cu evidenţă faptul că instanţa de apel a avut în vedere şi a analizat rezoluţiunea contractului (iar nu rezilierea sau denunţarea contractului), motivarea deciziei nr. 744 înlăturând astfel inconsecvenţa din considerentele sentinţei civile nr. 1101/29.03.2017 a Tribunalului Bucureşti cu privire la natura sancţiunii intervenite în privinţa contractului. De altfel, s-a mai reţinut că, în acest dosar, a fost analizată şi cererea B. de repunere a părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor. Or, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu este posibilă decât în ipoteza desfiinţării cu efect retroactiv a unei convenţii, iar nu şi atunci când aceasta a fost desfiinţată cu efecte pentru viitor, specifice rezilierii. Astfel, cererea B. de repunere în situaţia anterioară a fost respinsă pentru că ea însăşi nu procedase la restituirea către pârâta A. a bunurilor achiziţionate de la aceasta, reţinându-le în continuare.

Prin urmare, Curtea a reţinut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că sancţiunea care a operat în temeiul notificării a fost rezoluţiunea, iar nu rezilierea sau denunţarea contractului, efectele rezoluţiunii producându-se ex tunc (retroactiv), iar nu pentru viitor, aşa cum susţine intimata B. în notele scrise din data de 23.11.2020.

În ceea ce priveşte data la care a operat rezoluţiunea, contrar susţinerilor apelantei, Curtea a reţinut că aceasta a fost data prevăzută în contract pentru ridicarea bunurilor, 01.04.2011, iar nu data comunicării notificării, rezoluţiunea convenţională în virtutea unui pact comisoriu de gradul al IV - lea operând de drept, fără nici o formalitate, în condiţiile prevăzute de părţi. Or, prin actul adiţional din 2009 părţile au stabilit că încetarea contractului intervine "automat, fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără intervenţia instanţei, la termenul de eliberare".

Aşadar, contractul părţilor a fost rezoluţionat privitor la bunurile care fac obiectul cauzei, au făcut obiectul contractului şi care, la data de 01.04.2011, nu au fost ridicate din locaţiile în care acestea se aflau la data încheierii contractului.

Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că în mod corect prima instanţă a dat relevanţa juridică şi efectul legal cuvenit hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, acestea privind temeiul dreptului de proprietate disputat de părţi.

Totodată, Curtea a reţinut că, la împlinirea termenului de eliberare 01.04.2011, pârâta B. nu îşi îndeplinise obligaţiile asumate nici cu privire la cele două conducte. În acest sens, a reţinut că, în data de 13.11.2009, B. a înstrăinat cele două conducte către D., acestea fiind înstrăinate cu clauza "acolo unde se află, în starea în care se află", ulterior acestea făcând obiectul unor înstrăinări succesive. Apoi, în data de 05.07.2013 conductele se aflau în aceeaşi locaţie, dovadă stând certificatul de urbanism nr. x/05.07.2013 emis de Consiliul Judeţean Timiş în beneficiul F. pentru reparaţia celor două conducte îngropate, aflate în stare de degradare, care fac legătura între fostul combinat Solventul şi Combinatul Petrochimic de la G., Serbia.

Prin urmare, Curtea a constatat că, de vreme ce atât rezervoarele, cât şi conductele, au făcut obiectul contractului A. - B. din data de 04.06.2008, iar acestea se aflau la data împlinirii termenului de eliberare - 01.04.2011 - în aceleaşi locaţii, pârâta B. neîndeplinindu-şi obligaţiile asumate prin contract privitoare la acestea, şi întrucât în privinţa contractului părţilor s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că a fost rezoluţionat de drept la data împlinirii termenului de eliberare, Curtea a stauat că în mod corect Tribunalul Timiş a constatat dreptul de proprietate al reclamantei intimate A. şi asupra celor două conducte, ca urmare a intervenirii, cu efect retroactiv, a rezoluţiunii contractului din data de 04.06.2008, pentru neîndeplinirea de către B. a obligaţiei de ridicare, aşa cum a solicitat reclamanta A. prin acţiunea sa.

Reţinând ca nefondate criticile formulate de apelanta B., Curtea a respins apelul formulat de B..

În privinţa apelului reclamantei A., a constatat că, în cauză, în primă instanţă, cererea prin care reclamanta apelantă A. a chemat în judecată pârâtele D. şi F. nu a fost analizată şi nu a fost pusă în discuţie în raport de condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 57 C. proc. civ., iar apelul pârâtei B. nu a privit acest aspect. Cu toate acesta, având în vedere că apelanta nu a criticat calificarea de către prima instanţă a cererii sale ca fiind una de modificare, iar nu una întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., dar şi pentru că, în acord cu prevederile art. 296 C. proc. civ., problema admisibilităţii acestei din urmă cereri nu poate fi ridicată în calea de atac a părţii care a formulat-o, Curtea a arătat că urmează a se raporta la aceasta din perspectiva unei cereri modificatoare.

Privitor la cererea reclamantei apelante A. din data de 12.09.2013, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că în mod corect a fost calificată de către Tribunal ca fiind o cerere modificatoare de acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, a mai reţinut că reîncadrarea cererii pe acest din urmă temei nu a fost contestată de apelanta A. pe calea prezentului apel.

Analizând în acest context respectarea termenului de depunere a cererilor din data de 12.09.2013, astfel cum a fost modificată prin precizarea din data de 04.11.2013, Curtea a reţinut că sunt întemeiate criticile apelantului.

Evocând dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. "Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.", Curtea a reţinut că, faţă de împrejurarea că, în faţa Tribunalului Bucureşti, a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale, iar instanţa, prin sentinţa civilă nr. 244/23.01.2014, a admis excepţia şi, declarându-se necompetentă, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, toate actele de procedură îndeplinite în faţa instanţei de la care cauza a fost declinată - cu excepţia probelor administrate, care, potrivit art. 160 C. proc. civ., rămân câştigate cauzei - sunt, lovite de nulitate, întrucât, potrivit art. 150, "Actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege.".

Totodată, a mai reţinut că regulile în materie de competenţă reprezintă condiţii extrinseci ale actului de procedură, nulitatea care operează ca urmare a nesocotirii acestora fiind denumită în doctrină ca fiind o nulitate extrinsecă. De asemenea, a mai arătat că regula în materia nulităţilor extrinseci este aceea că nulitatea operează independent de existenţa unei vătămări, fiind, aşadar, vorba despre o nulitate necondiţionată, în materie de competenţă caracterul necondiţionat al nulităţii derivând fără echivoc din dispoziţiile art. 150 C. proc. civ.. Prin urmare, Curtea a statuat că, din acest motiv, prima zi de înfăţişare nu poate fi socotită în raport de o instanţă care s-a declarat necompetentă, ci doar în raport de o instanţă în privinţa căreia competenţa a fost stabilită în mod definitiv.

Referindu-se, în continuare, la procedura din faţa Tribunalului Timiş, unde cauza a fost declinată, Curtea a reţinut că, la primul termen de judecată - 15.04.2014 - reclamantul a solicitat, iar instanţa a încuviinţat în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., un termen pentru întregirea cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea însă, având în vedere că la data de 07.03.2014, faţă de pârâta B. a fost deschisă procedura insolvenţei, prin sentinţa civilă nr. 825/07.03.2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2013, citarea acesteia prin administrator s-a dispus abia la termenul din data de 30.09.2014, acesta arătând expres că nu confirmă mandatul apărătorului ales al B. de la data deschiderii procedurii şi invocând în termen nelegala sa citare pentru termenele acordate anterior în cauză.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a constatat că prima zi de înfăţişare în faţa Tribunalului Timiş a avut loc abia la al doilea termen acordat cauzei după repunerea pe rol, întrucât la primul termen după repunerea pe rol pârâta B. a solicitat, iar instanţa a încuviinţat, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.

Aşadar, Curtea a conchis în sensul că, în faţa Tribunalului Timiş, prima zi de înfăţişare - termen la care părţile, legal citate, au putut pune concluzii - a fost data de 10.02.2015.

În raport de această dată, Curtea a statuat că, atât cererile de modificare din data de 12.09.2013, 04.11.2013, cât şi 27.05.2014 apar ca fiind formulate în termen, astfel că nu se confirmă soluţia primei instanţe de respingere ca tardive a acestor cereri.

Reţinând, totodată, că prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare fiind dispusă deja prin decizia de apel nr. 967/26.10.2015, Curtea, constatând că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului cererilor formulate de apelantă în data de 12.09.2013, 04.11.2013, cât şi 27.05.2014, a admis apelul formulat de aceasta şi a reţinut cauza în vederea evocării fondului, sens în care a stabilit termen pentru evocarea fondului în data de 15.02.2021.

Legal citate ca urmare a reţinerii cauzei spre rejudecare în vederea evocării fondului, intimatele nu au formulat apărări.

Prin decizia civilă nr. 308/A din 7 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., reprezentată de administrator special K. şi de administrator judiciar L.., S.C. D. S.R.L., reprezentată de lichidator judiciar I.. şi S.C. F. S.R.L., reprezentată de lichidator judiciar I.., având ca obiect acţiune în revendicare şi în anulare, în sensul că:

A anulat parţial contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., în ceea ce priveşte cele două rezervoare tip E., identificate în anexa contractului A. - B. din data de 04.06.2008 cu cod de inventar 2924 şi 2768 şi cele două conducte identificate în anexa contractului A. - B. din data de 04.06.2008 "J." cod inventar 2539 şi "J." cod inventar 2540.

A obligat pârâta S.C. D. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei S.C. A. S.R.L. cele două rezervoare tip E., identificate în anexa contractului A. - B. din data de 04.06.2008 cu cod de inventar 2924 şi 2768.

A obligat pârâta S.C. F. S.R.L. să lase în deplina proprietate şi posesie reclamantei S.C. A. S.R.L. cele două conducte (Dn 100 şi Dn 200) subterane de transport produse petroliere pe destinaţia cuprinsă între fosta locaţie Solventul şi G., Serbia, conducte identificate în anexa contractului A. - B. din data de 04.06.2008 "J." cod inventar 2539 şi "J." cod inventar 2540.

A respins capătul de cerere având ca obiect anularea a contractului de vânzare-cumpărare încheiat subsecvent între S.C. D. S.R.L. - S.C. F. S.R.L. având ca obiect cele două conducte, ca lipsit de obiect.

A admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea neînstrăinării către pârâta B. S.R.L. a dreptului de folosinţă/exploatare asupra celor două conducte subterane şi dreptul de servitute de trecere aferent exploatării/reparării/întreţinerii conductelor, precum şi constatarea că aceste drepturi nu puteau fi transmise către D. şi, ulterior, către F. şi capătul de cerere având ca obiect constatarea neînstrăinării către pârâta B. S.R.L. a dreptului de folosinţă/exploatare cu privire la cele două rezervoare şi, pe cale de consecinţă, să se constate că nici D. nu putea să dobândească aceste drepturi.

Împotriva deciziei civile intermediare nr. 40/A din 25 ianuarie 2021 şi a deciziei civile nr. 308/A din 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, în termen legal, a declarat recurs pârâta B. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar L.., solicitând admiterea recursului şi modificarea/casarea hotărârilor atacate.

I. În privinţa deciziei civile nr. 40/A din 25 ianuarie 2021, recurenta a arătat că:

1. Decizia recurată este criticabilă din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că, pe calea apelului său, reclamanta A. a criticat sentinţa primei instanţe raportat la respingerea ca tardive a cererilor modificatoare formulate în data de 12.09.2013, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 05.11.2013, respectiv din 27.05.2014.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a normelor legale, considerând în mod eronat că cererile succesiv formulate de reclamanta A., de modificare a acţiunii introductive de instanţă, au fost făcute în termenul legal.

În acest sens, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut criticile apelantei ca fiind întemeiate având în vedere dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. potrivit cărora; "Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate pot pune concluzii." sens în care autoarea recursului evocă din considerentele instanţei, apreciate ca fiind relevante.

Evidenţiind faptul că, în opinia Curţii, prima zi de înfăţişare - termen la care părţile, legal citate, au putut pune concluzii - a fost data de 10.02.2015, iar în raport de această dată, atât cererile de modificare din data de 12.09.2013, 04.11.2013, cât şi din 27.05.2014 apar ca fiind formulate în termen, recurenta arată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 13.12.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub numărul de dosar x/2012, format în urma disjungerii acesteia din dosarul nr. x/2012, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să constate existenţa dreptului său de proprietate asupra bunurilor care se mai află la data formulării cererii în cele două locaţii ale fostei unităţi Solventul, ca urmare a intervenţiei rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare din data de 04.06.2008 încheiat de părţi, în temeiul unui pact comisoriu de grad IV.

A mai arătat că, la data de 12.09.2013, adică după aproape un an de la data cererii iniţiale, reclamanta a formulat o cerere de »transformare şi introducere în cauză a altor persoane" iar, ulterior, la data de 04.11.2013, reclamanta a formulat o nouă cerere precizatoare.

În raport de cererea formulată în data de 12.09.2013 şi modificată în data de 04.11.2013, a arătat că a invocat excepţia tardivităţii cererilor modificatoare, excepţie admisă de instanţa de fond, dar în mod eronat considerată în termen de către Curtea de Apel Timişoara.

Recurenta susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 134 din C. proc. civ. din 1865, în ceea ce priveşte noţiunea de primă zi de înfăţişare.

În continuare, arată că, deşi, potrivit acestui text de lege, este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii, cu toate acestea, recurenta susţine că instanţa de apel a adăugat o condiţie suplimentară faţă de cele existente, considerând că nu este suficient ca părţile să fi fost legal citate şi să poate pună concluzii, ci ca acestea să aibă loc în faţa unei instanţe competente.

Detaliind, recurenta a arătat că, în opinia sa, la data de 12.09.2013 - data depunerii primei cereri modificatoare - momentul primei zile de înfăţişare fusese depăşit cu mult anterior.

În acest sens, arată că, la primul termen de judecată în faţa Tribunalului Bucureşti, cauza a fost amânată la cererea reclamantei pentru a face dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar, prin notele scrise depuse la al doilea termen de judecată, pârâta B. a invocat în faţa Tribunalului Bucureşti excepţia inadmisibilităţii şi cea a lipsei de interes.

A mai arătat şi că, la al doilea termen de judecată, Tribunalul Bucureşti a unit cu fondul cele două excepţii, iar la al treilea termen de judecată, 04.03.2013, a procedat la administrarea probatoriului, încuviinţând înscrisurile şi proba cu expertiza tehnică, astfel încât, abia în data de 12.09.2013, adică la al patrulea termen de judecată, societatea reclamantă a formulat o cerere de transformare a acţiunii în constatare într-o acţiune în realizare şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane.

Prin urmare, consideră că, la data la care a fost formulată cererea de transformare şi introducere în cauză a altor persoane, instanţa de judecată procedase deja chiar la administrarea probatoriului încuviinţat.

Totodată, fără a nega faptul că, în doctrina aferentă vechiul C. proc. civ., prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată, dar şi că, pentru ca un proces să se afle la prima zi de înfăţişare, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: părţile să fie legal citate şi să poată pune concluzii, recurenta susţine că, anterior datei de 12.09.2013, data la care a fost formulată cererea modificatoare, părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii în faţa instanţei de judecată, aceste condiţii impuse de lege fiind cumulativ îndeplinite, motiv pentru care apreciază că decizia civilă contestată a fost dată cu încălcare şi aplicarea greşită a legii, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În plus, arată că acest raţionament rezultă cu atât mai clar din faptul că probele au rămas câştigate cauzei, or, atâta vreme cât nici una dintre părţi nu a cerut readministrarea lor, nu se poate accepta ideea că cererile modificatoare au fost făcute în termenul legal.

Totodată, recurenta subliniază faptul că, în cazul în care s-ar accepta ideea propusă de Curtea de Apel Timişoara, în sensul că prima zi de înfăţişare a avut loc la termenul din data de 10.02.2015 şi, pe cale de consecinţă, suntem în prezenţa unor cereri modificatoare efectuate în termenul legal, se produce o îndepărtare de la intenţia legiuitorului care a dorit, prin instituirea anumitor termene, disciplinarea părţilor, precum şi asigurarea celerităţii procesului, permiţând, astfel, o bună desfăşurare a procesului într-un termen optim şi previzibil.

Recurenta exprimă aceleaşi aprecieri şi cu privire la cererea de modificare formulată de către reclamanta A. în data de 27.05.2014, după declinarea cauzei dispusă de Tribunalul Bucureşti, aceasta fiind, în opinia recurentei, în egală măsură, tardiv formulată, instanţa de apel dând şi aici aceeaşi interpretare prevederilor legale anterior menţionate, apreciind că prima zi de înfăţişare a avut loc în faţa Tribunalului Timiş în data de 10.02.2015.

2. Subsumat aceluiaşi motiv de casare (prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel, respingând în mod greşit apelul pe care l-a formulat cu referire la constatarea eronată a dreptului de proprietate a societăţii reclamante A. în privinţa celor două conducte, a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti.

În concret, recurenta a arătat că, în pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1101/29.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului (prin decizia civilă nr. 744/02.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi a recursului prin decizia nr. 2102/15.11.2019 a Î.C.C.J.), prin care s-a constatat că pactul comisoriu de grad IV prevăzut de art. 7.1 din contractul părţilor şi-a produs efectele.

Detaliind critica formulată, recurenta subliniază că instanţa de control a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privitoare la puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere că, în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, judecata s-a limitat la verificarea legalităţii Notificării de rezoluţiune/reziliere din data de 27.06.2012, fără a fi administrate probe pentru a se stabili în concret bunurile care mai existau la momentul comunicării notificării în locaţiile fostei fabrici Solventul.

Cu toate acestea, arată că, din probele administrate în cauză, respectiv expertiza realizată de expert M., a rezultat că, la locaţia fostei fabrici Solventul, se mai aflau la data expertizei rezervoare cilindrice vertical sudate şi un număr de 2 rezervoare sferice tip E., iar în locaţia Margina nu s-au constatat bunuri mobile şi imobile aferente obiectivului expertizei.

Prin urmare, consideră că hotărârea judecătoarească anterior menţionată ar putea avea putere de lucru judecat cel mult în ceea priveşte existenţa celor două rezervoare sferice în locaţia fostei fabrici Solventul, nicidecum în ceea ce priveşte existenţa conductelor de transport produse petroliere, cu privire la care hotărârea opusă cu putere de lucru judecat nu statuează în fapt/în drept. Mai mult decât atât, arată că aceste bunuri, fiind bunuri subterane, situate în afara fostei fabrici Solventul, nu au făcut obiectul obligaţiei de ridicare.

II. În privinţa deciziei civile nr. 308/A din 7 iunie 2021, recurenta a arătat că decizia recurată este criticabilă din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că prezentul litigu a parcurs mai multe cicluri procesuale. Astfel, arată că, în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 130/PI/17.02.2015, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei A., în sensul că a constatat dreptul de proprietate al acesteia asupra celor două rezervoare şi conducte şi a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi D., pârâtele fiind obligate să lase în deplină proprietate şi posesie bunurile arătate.

În continuare, a mai arătat că, împotriva acestei soluţii, a fost formulat apel care a fost admis, iar prin decizia civilă nr. 967/26.10.2019, Curtea de Apel Timişoara a anulat prima sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare, motivând că:

"cu prilejul rejudecării cauzei, Tribunalul Timiş urmează a îndritui părţile la stabilirea clară şi lipsită de echivoc a cadrului procesual, respectiv a obiectului acţiunii cu toate capetele sale de cerere deoarece începând cu data introducerii cererii, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta a formulat de mai multe ori cereri de completare ori de modificare a acţiunii sale, deşi cele două noţiuni se exclud reciproc."

Arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 297 din C. proc. civ. de la 1865, dezlegarea dată probemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, recurenta menţionează că, Tribunalul Timiş, rejudecând cauza în al doilea ciclu procesual, deşi a pus în vedere reclamantei A. să precizeze forma finală a cererii iniţiale, astfel cum aceasta a fost transformată şi precizată, reclamanta a arătat că îşi menţine petitul iniţial prin care a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra celor două conducte de transport produse petroliere Timişoara - Serbia şi asupra celor 2 rezervoare sferice tip E., ca urmare a intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi. (în acest sens recurenta face trimitere la fila nr. x, paragraful 3 din decizia nr. 308/07.06.2021 a Curţii de Apel Timişoara).

Astfel, arată că, deşi instanţa a admis excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată invocată de către pârâtă, fără a mai intra pe fondul acestei cereri, pentru a se pronunţa cu privire la această excepţie, a trebuit, mai întâi, să se supună dispoziţiei instanţei de apel şi să clarifice la ce se mărgineşte judecata cauzei.

De asemenea, recurenta a mai arătat că, în considerentele deciziei nr. 244/NLP/PI din data de 31.03.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Timiş, în mod corect a reţinut că nu se poate vorbi despre o cerere de transformare a acestei cereri, din una în constatare, în una în realizare, câtă vreme nu a operat o transformare a petitului iniţial, ci, dimpotrivă, a fost menţinut şi, mai mult, a fost şi formulată o a doua cerere, adiţională.

Astfel, recurenta menţionează că, potrivit celor reţinute de instanţă, iniţial, reclamanta a formulat o acţiune în constatare întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, iar prin cererea de transformare din data de 12.09.2013, reclamanta a dorit să schimbe temeiul juridic al acţiunii, din unul contractul, într-o acţiune reală, ce are la bază compararea de titluri, solicitând, totodată, şi chemarea în judecată a altor persoane care să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunurile.

Totodată, recurenta subliniază că în mod just instanţa de fond a reţinut că această cerere de transformare, cum o intitulează reclamanta, a fost ulterior modificată prin precizările făcute în data de 04.11.2013, prin care a solicitat să se constate nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13.11.2009 între pârâta B. şi pârâta D. şi nulitatea parţială a contractului subsecvent dintre D. şi F. S.R.L., instanţa concluzionând în sensul că, în cauză, nu este vorba despre cerere de transformare a acţiunii de constatare iniţiale, ci de o veritabilă cerere nouă, adiţională, prin intermediul căreia reclamanta a urmărit să adauge elemente noi, diferite de ce a solicitat iniţial.

A mai arătat că, împotriva acestei sentinţe, au declarat apel A. S.R.L., F. S.R.L., D. S.R.L. şi B. S.R.L. şi că, prin decizia civilă intermediară nr. 40/25.01.2021, Curtea de Apel Timişoara a respins ca tardiv formulate apelurile declarate de F. S.R.L., D. S.R.L., a respins ca nefondat apelul pârâtei B. S.R.L. şi a admis apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., constatând că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii din data de 12.09.2013, 04.11.2013, cât şi din data de 27.05.2014, reţinând cauza spre judecată.

În continuare, recurenta subliniază că, din analiza motivelor de apel formulate în cauză, nici apelanta-reclamantă A. şi nici apelanta-pârâtă B. nu au criticat cererile cu care prima instanţă s-a considerat învestită spre soluţionare, motivele de apel vizând alte aspecte ale cauzei.

Cu toate acestea, arată că, prin decizia nr. 308/07.06.2021, Curtea de Apel Timişoara, judecând, evocând fondul, cererile de modificare din data de 12.09.2013, respectiv, 27.05.2014, a dat o nouă interpretare cererii modificatoare, sens în care recurenta evocă un considerent de la fila nr. x din hotărârea indicată:

"Din cele mai sus, Curtea reţine că reclamanta A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare a celor două rezervoare şi a celor două conducte, acţiune pe care ulterior a modificat-o în sensul adăugării şi a unui capăt de cerere prin care a solicitat anularea titlurilor prin care au avut loc înstrăinările succesive [...].

Prin urmare, recurenta susţine că judecata în apel a avut loc cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat şi a principiului disponibilităţii, efectul devolutiv al apelului fiind limitat de voinţa apelantului, reiterând faptul că, aşa cum a arătat anterior şi după cum însăşi instanţa a reţinut în cazul hotărârii recurate, nici apelanta reclamantă A., şi nici apelanta pârâtă B. nu au criticat soluţia primei instanţe cu privire la cererile cu care s-a considerat învestită, astfel încât, instanţa de apel nu putea interpreta cererea de modificare din data de 12.09.2013 ca fiind o cerere de transformare a acţiunii iniţiale în constatare într-o acţiune în revendicare.

Recurenta conchide prin a arăta că motivul de recurs prevăzut la pct. 6 din vechiul C. proc. civ. se aplică cu privire la hotărârea recurată, având în vedere cele anterior precizate, dar şi prin prisma faptului că instanţa de apel, fără a fi învestită cu o astfel de cerere (interpretarea dată de judecătorul fondului cererilor modificatoare nefăcând obiectul nici unui apel în cauză), a procedat la recalificarea acestora, acordând mai mult decât s-a cerut.

În drept, recurenta a menţionat că îşi întemeiază recursul pe temeiurile juridice invocate în cuprinsul acţiunii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a solicitat, în principal, respingerea recursului ca tardiv formulat. Totodată, a solicitat instanţei de recurs să respingă recursul ca fiind lipsit de interes/obiect sau ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală şi ca inadmisibil pentru toate aspectele care nu privesc recurenta, ci se referă la societăţile D. S.R.L. şi F. S.R.L., formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

La termenul de judecată acordat în cauză, Înalta Curte a luat act de precizarea făcută de apărătorul intimatei-reclamante, în sensul că nu mai susţine excepţia tardivităţii declarării recursului, iar în privinţa celorlalte excepţii (a lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi inadmisibilităţii), în susţinerea cărora intimata-reclamantă a invocat faptul că recurenta-pârâtă nu a avut calitatea de parte în anumite capete de cerere pe care înţelege să le critice, Înalta Curte a constatat că recurenta-pârâtă a formulat critici referitore la capete de cerere în care a avut calitatea de parte şi că aceasta este parte căzută în pretenţii cu privire la acele aspecte, astfel că justifică calitatea şi interesul de a formula recurs, sens în care a reţinut cauza spre soluţionare pe fondul acesteia.

Verificând hotărârile atacate în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc atât decizia instanţei de apel prin care s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. şi s-a anulat în parte sentinţa apelată, cât şi decizia emisă pe fondul cauzei, în rejudecare.

Cu privire la decizia nr. 40/A din 25 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă a formulat două critici de nelegalitate pe care le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Procedând la analiza acestora în ordinea redată de recurentă, Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică adusă deciziei mai sus aminite, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 134 din C. proc. civ. (din 1865) în ceea ce priveşte noţiunea de "prima zi de înfăţişare", adăugând o condiţie suplimentară faţă de cele existente în textul din cod, respectiv ca părţile legal citate să poată pune concluzii în faţa unei instanţe competente. Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor legale, considerând în mod eronat că cererile succesiv formulate de reclamanta A., de modificare a acţiunii introductive, au fost făcute în termenul legal.

Constatând că, faţă de natura textului de lege pretins a fi fost încălcat sau aplicat greşit, critica nu poate fi subsumată motivului de casare invocat de recurentă, ci motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod. Înalta Curte reţine că, pentru a exista acest moment procedural, respectiv prima zi de înfăţişare trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: părţile să fie legal citate (ceea ce nu presupune şi prezenţa acestora) şi să poată pune concluzii.

Totodată, se impune precizarea că, sintagma "pot pune concluzii" de la art. 134 C. proc. civ. (1865) trebuie interpretată în sensul că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în legătură cu orice aspect din procesul respectiv, nu neapărat pe fond, ci şi pe excepţii, probe.

În altă ordine de idei, a putea pune concluzii nu înseamnă a se pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii.

Prin urmare, nu pot fi puse concluzii dacă una din părţi a formulat o cerere pentru lipsă de apărare, pe care instanţa o găseşte întemeiată; dacă serviciul este suspendat ori procesul este amânat pentru lipsă de timp; dacă cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse de reclamant nu au fost comunicate pârâtului; dacă, faţă de obiectul litigiului, completul nu era legal compus sau constituit ş.a.m.d.

Fără a ne propune o abordare exhaustivă a acestei chestiuni şi, răspunzând, totodată criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în cauză, cererea de chemare în judecată, faţă de care reclamanta A. S.R.L. a formulat anumite modificări, a fost, iniţial, o cerere reconvenţională care a fost disjunsă dintr-un dosar aflat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti şi, ulterior, declinată Tribunalului Timiş.

Faţă de cererea (reconvenţională) formulată iniţial, reclamanta A. a formulat la data de 12.09.2013 o cerere de "transformare" a acţiunii în constatare într-o acţiune în realizare (în revendicare), în cadrul căreia a formulat şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane, cerere care, ulterior, la 05.11.2013, a fost precizată, reclamanta arătând ceea ce solicită.

Totodată, se cuvine menţionat faptul că toate aceste cereri au fost formulate în faţa Tribunalului Bucureşti, anterior declinării de competenţă către Tribunalul Timiş.

De asemenea, instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 135 din C. proc. civ. (1865), "Cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună".

Prin urmare, având în vedere că o eventuală depăşire a termenului de modificare a acţiunii nu atrage respingerea cererii ca tardiv introdusă/formulată, ci disjungerea şi judecarea acesteia separat, conform art. 135 din Cod, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă criticile recurentei, întrucât, aşa cum reiese din actele dosarului, cererea de chemare în judecată (reconvenţională) împreună cu cererea de modificare a acţiunii din 12.09.2013 şi cu precizarea făcută la 05.11.2013 au fost declinate Tribunalului Timiş, rezultatul fiind, practic, acelaşi.

Cât priveşte cererea din 27.05.2014, instanţa de recurs reţine că aceasta a fost formulată în faţa Tribunalului Timiş după ce, la primul termen de judecată stabilit în cauză (15.04.2014), instanţa a încuviinţat, în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., un termen pentru întregirea cererii de chemare în judecată, sens în care a amânat judecarea cauzei la 27.05.2014, dată la care, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă de la acel termen, reprezentantul reclamantului a depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în judecată în patru exemplare pentru a fi comunicate pârâtelor, iar Tribunalul a dispus amânarea cauzei la 21.08.2014 pentru a se cita pârâtele cu un exemplar din cererea completatoare.

Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, se cuvine menţionat faptul că întregirea sau modificarea cererii nu este obligatoriu a fi făcută la prima zi de înfăţişare, ci şi la termenul subsecvent, sub rezerva însă ca la prima zi de înfăţişare reclamantul să pretindă acordarea unui nou termen în acest scop, ceea ce, în speţă, se verifică.

Constatând caracterul nefondat al criticii recurentei sub acest aspect, Înalta Curte urmează să o respingă.

Procedând în continuare la analiza următoarei critici formulate împotriva deciziei civile nr. 40/A din 25 ianuarie 2021, prin care recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la puterea de lucru judecat, Înalta Curte reţine că, aşa cum a arătat şi prin apelul formulat, recurenta susţine că, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 judecata s-a limitat la verificarea legalităţii Notificării de rezoluţiune/reziliere din 27.06.2012, fără a se administra probe pentru a se stabili în concret ce bunuri mai existau la momentul comunicării notificării în locaţiile fostei fabrici Solventul.

În concret, recurenta susţine că hotărârea judecătorească pronunţată în cauza mai sus arătată poate fi opusă ca având putere de lucru judecat cel mult în ceea ce priveşte existenţa celor două rezervoare sferice în locaţia fostei fabrici Solventul, nicidecum în ceea ce priveşte existenţa conductelor de transport produse petroliere, cu privire la care susţine că hotărârea opusă cu putere de lucru judecat nu statuează în fapt/în drept.

Referindu-se la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015, instanţa de apel a arătat că, prin notificarea din data de 27.06.2012, instanţele au reţinut faptul că reclamanta A. a uzat de dreptul său de a denunţa contractul la momentul ajungerii la termen şi că repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune readucerea tuturor părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea prestaţiilor reciproce.

Analizând critica formulată în apel, Curtea a reţinut că, faţă de desfiinţarea contractului dintre părţi, ca urmare a intervenirii, de drept, a rezoluţiunii, nu prezintă nici o relevanţă că probele administrate în dosarul nr. x/2015 (expertiza administrată în prezentul dosar) au privit doar rezervoarele care se mai aflau la împlinirea termenului de eliberare pe amplasamentul fostei fabrici Solventul.

Totodată, Curtea a validat soluţia primei instanţe de fond care a constatat dreptul de proprietate al reclamantei-intimate A. şi asupra celor două conducte, ca urmare a intervenirii, cu efect retroactiv, a rezoluţiunii contractului din data de 04.06.2008, pentru neîndeplinirea de către B. a obligaţiei de ridicare, aşa cum a solicitat reclamanta A. prin acţiunea sa, de vreme ce atât rezervoarele, cât şi conductele au făcut obiectul contractului A. - B. din data de 04.06.2008, iar acestea se aflau la data împlinirii termenului de eliberare - 01.04.2011 - în aceleaşi locaţii, pârâta B. neîndeplinindu-şi obligaţiile asumate prin contract privitoare la acestea, şi întrucât în privinţa contractului părţilor s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că a fost rezoluţionat de drept la data împlinirii termenului de eliberare.

Având în vedere că, din considerentele reţinute, instanţa de apel nu şi-a justificat soluţia pronunţată exclusiv pe puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cauza mai sus amintită, ci a făcut o proprie interpretare a probelor administrate, Înalta Curte nu va putea reţine spre analiză critica formulată de recurentă întrucât, în realitate, aceasta tinde la interpretarea/reaprecierea probelor, aspect incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului în care instanţa de control judiciar analizează exclusiv chestiuni ce ţin de legalitatea hotărârii atacate, şi nu aspecte de temeinicie.

Luând în analiză şi ultima critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte reţine că aceasta vizează decizia civilă nr. 308/A din 7 iunie 2021.

În concret, recurenta arată că niciuna din apelante nu a criticat cererile cu care prima instanţă s-a considerat învestită spre soluţionare, motivele de apel vizând alte aspecte ale cauzei.

Prin urmare, susţinând că judecata în apel a avut loc cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, recurenta arată că instanţa nu putea interpreta cererea de modificare din data de 12.09.2013 ca fiind o cerere de transformare a acţiunii iniţiale în constatare într-o acţiune în revendicare.

Aşadar, recurenta susţine că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (1865), întrucât instanţa de apel, fără a fi învestită cu o astfel de cerere (interpretarea dată de judecătorul fondului cererilor modificatoare nefăcând obiectul niciunui apel în cauză), a procedat la recalificarea acestora, acordând mai mult decât s-a cerut.

Procedând la analiza criticii mai sus indicate, Înalta Curte urmează a o respinge, reţinând că, prin decizia recurată nr. 308/A din 7 iunie 2021, instanţa a procedat strict la soluţionarea pe fond a cauzei, apelurile formulate fiind soluţionate anterior, prin decizia intermediară nr. 40/A din 25 ianuarie 2021.

Astfel, apreciind că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului cererilor formulate de apelantă la 12.09.2013, 04.11.2013 şi 27.05.2014, prin decizia civilă nr. 40/A din 25 ianuarie 2021, instanţa a anulat în parte sentinţa apelată. Totodată, constatând că dosarul se află în al doilea ciclu procesual, anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare fiind dispusă deja prin decizia de apel nr. 967/26.10.2015, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a reţinut cauza în vederea evocării fondului, sens în care a stabilit termen în data de 15.02.2021.

Ulterior, cauza a fost soluţionată, pe fond, prin decizia civilă nr. 308/A din 7 iunie 2021. De altfel, chiar în cuprinsul acestei decizii, instanţa a reţinut că, "Prin decizia civilă intermediară nr. 40/A/25.01.2021 pronunţată în acest dosar, Curtea a respins ca tardiv formulate apelurile pârâtelor D. şi F., a respins ca nefondat apelul pârâtei B. şi a admis apelul reclamantei A., reţinând spre judecare capetele de cerere care au fost respinse ca tardiv formulate."

Reţinând, aşadar, că limitele efectului devolutiv al apelului nu pot fi apreciate prin raportare la decizia civilă nr. 308/A din 7 iunie 2021, Înalta Curte nu va putea primi criticile formulate împotriva acestei decizii.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte critica subsecventă, prin care recurenta susţine că instanţa de apel nu putea interpreta cererea de modificare din data de 12.09.2013 ca fiind o cerere de transformare a acţiunii iniţiale în constatare într-o acţiune în revendicare, nefiind învestită cu o astfel de cerere.

E real că instanţa de apel a reţinut faptul că apelanta B. nu a criticat cererile cu care prima instanţă s-a considerat învestită spre soluţionare şi că apelanta A. nu a criticat calificarea de către prima instanţă a cererii sale ca fiind una de modificare, însă, aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de apel tot prin decizia intermediară nr. 40/A din 25 ianuarie 2021 pentru argumentele arătate în cuprinsul respectivei decizii, şi nu prin decizia civilă nr. 308/A din 7 iunie 2021 faţă de care recurenta a formulat cea din urmă critică.

Prin urmare, nu poate fi verificată legalitatea celei din urmă decizii care evocă fondul cauzei (nu fondul apelului), prin raportare la considerente reţinute în decizia intermediară (prin care au fost soluţionat apelurile formulate) faţă de care recurenta a formulat în mod explicit alte critici, analizate mai sus.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate, şi reţinând, totodată, precizarea intimatei-reclamante în sensul că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar L.., împotriva deciziei civile nr. 40/A din 25 ianuarie 2021 şi a deciziei civile nr. 308/A din 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.