Cassation appeal annulled for failure to formulate specific illegality arguments in challenge to corporate liability costs

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 aprilie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâţilor A., B., C., D., E. şi F. la plata sumei de 118.017 RON şi la plata dobânzii legale până la data plăţii integrale.

Prin cererea de completare a cererii de chemare în judecată, formulată ulterior, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a numitului G..

Prin cererea precizatoare formulată la 23 septembrie 2020, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor exclusiv la plata sumei de 3.465,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, arătând că debitul principal solicitat a fost achitat de asigurătorul H. S.A., în baza contractului de servicii nr. x din 25 iulie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 6961 din 12 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2705 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F. şi G., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei E. suma de 2.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, expunând exhaustiv situaţia de fapt şi susţinând că intimaţii-pârâţi nu au respectat prevederile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, cu modificările şi completările ulterioare, privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, respectiv art. 364 şi art. 381, conform cărora indicatorii de performantă financiari şi nefinanciari aprobaţi constituie elemente faţă de care se determină componenta variabilă, iar conform art. 64 alin. (3), nivelul remuneraţiilor se stabileşte, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate la nivelul întreprinderii publice.

Astfel, potrivit recurentei, a avut loc o încălcare a obligaţiilor asumate prin contractul de administrare, precum şi a celor stabilite prin statutul societăţii şi prin dispoziţiile legale aplicabile.

A susţinut recurenta că, în cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în încălcarea unor obligaţii rezultate din contractul încheiat între părţi. Neexecutarea sau executarea greşită a obligaţiilor contractuale naşte în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire.

În prezenta speţă, astfel cum a arătat recurenta, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, respectiv: o faptă ilicită reprezentând o încălcare a obligaţiilor contractuale, un prejudiciu cert constând în suma care a fost plătită membrilor Directoratului fără justificare legală ori contractuală din patrimoniul reclamantei, la care se adaugă lipsa de folosinţă a sumei până la data recuperării efective, legătura de cauzalitate dintre fapta comisă şi prejudiciu, vinovăţia pârâţilor.

Cu privire la condiţiile privind prejudiciul adus societăţii şi legătura de cauzalitate, recurenta a susţinut că acestea sunt îndeplinite, prejudiciul fiind produs prin faptele imprudente şi lipsite de diligenţă ale intimaţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, în condiţiile în care exista o asigurare încheiată, răspunderea persoanei pentru care s-a încheiat asigurarea este subsidiară, intervenind doar în situaţia în care asigurătorul nu răspunde, acesta fiind şi scopul încheierii unui contract de asigurare.

În opinia recurentei, prin contractul de asigurare nu se poate limita dreptul de a acţiona în judecată persoanele responsabile pentru cauzarea riscului asigurat.

Clauzele contractului de asigurare, invocate de instanţele de fond, prevăd doar modalitatea prin care societatea poate obţine plata despăgubirii, însă în niciun caz nu se poate condiţiona atragerea răspunderii civile contractuale de parcurgerea procedurii de acoperire a pagubei.

A mai arătat recurenta că, întrucât pârâţii aveau calitatea de asigurati-persoane fizice, aveau şi posibilitatea procedurală de a chema în garanţie societatea de asigurări, putând recupera cheltuiala pe care vor fi obligaţi s-o facă, respectiv acoperirea taxei judiciare de timbru din prezentul dosar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, solicitând instanţei să verifice dacă recursul a fost declarat şi motivat în termenul procedural şi dacă motivele invocate se încadrează în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesuală civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia adoptată de legiuitor este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa supremă constată că, deşi recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacare din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a expus argumente în susţinerea motivului de recurs.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă faptul că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, recurenta invocând în mod formal că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, în condiţiile în care exista o asigurare încheiată, răspunderea persoanei pentru care s-a încheiat asigurarea este subsidiară, intervenind doar în situaţia în care asigurătorul nu răspunde. În opinia sa, prin contractul de asigurare nu poate fi limitat dreptul de a acţiona în judecată persoanele responsabile pentru cauzarea riscului asigurat.

Invocarea de către recurentă a încălcării de către intimaţi a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, cu modificările şi completările ulterioare, privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice este formală.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot constitui o critică de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, întrucât aceasta vizează exclusiv neacordarea cheltuielilor de judecată, nu fondul litigiului dintre părţi, iar recurenta nu a criticat raţionamentul instanţei de apel în baza căruia nu i s-au acordat cheltuielile de judecată.

Din examinarea dispoziţiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.