Reconstitution of land ownership includes plantations; privatization assets cannot override res judicata property title

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 857.890 RON, reprezentând echivalentul fructelor aferente plantaţiilor de cais şi piersic, în suprafaţă de 18,2 ha, situate în com. Lipniţa, jud. Constanţa, în perioada anilor 2013-2015, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, prin încheierea nr. 1011 din 21 decembrie 2016, a trimis cauza, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Constanţa.

Prin încheierea nr. 5 din 12 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a constatat necompetenţa funcţională a secţiei I civile a Tribunalului Constanţa şi s-a trimis cauza, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa, în vederea soluţionării acestuia.

Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 6/C din 22 februarie 2017, a stabilit că Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă este instanţa competentă funcţional să soluţioneze acţiunea dedusă judecăţii de reclamanta S.C. A. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 22 martie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1949 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât; s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., iar reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.785 RON (onorariu de avocat) către pârât.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 339 din 12 octombrie 2020, a respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, respingând, totodată, şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

La data de 12 martie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 12 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 27 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, cauza urmând să fie trimisă la această instanţă, în vederea administrării probelor solicitate şi admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a încălcat regula de procedură instituită la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind, în mod eronat, că aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză.

Recurenta-reclamantă consideră că ignorarea probelor solicitate şi analizarea unui aspect străin de obiectul cauzei (proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 18,2 ha) echivalează cu o veritabilă nejudecare a fondului, cu o judecată formală, caz în care dispoziţiile legale anterior menţionate erau incidente, iar soluţia care s-ar fi impus era aceea de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

Totodată, analizând fondul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat că pârâtul este proprietar al plantaţiilor amplasate pe terenul de 18,2 ha, ceea ce înseamnă că au fost încălcate, în acest mod, norme de drept substanţial, respectiv art. 44 din Constituţia României, art. 555 din C. civ., art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000 şi art. 40 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1172/2001.

S-a arătat că prin acţiunea introductivă s-a solicitat administrarea de probatorii (interogatoriu, martori şi expertiză), asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat, fiind ignorate cu desăvârşire.

În aceste condiţii, autoarea căii de atac apreciază că Tribunalul Constanţa nu a intrat în judecata fondului. Acest fapt este atestat şi de împrejurarea că instanţa de fond a reţinut, în motivarea soluţiei, un argument unic, şi anume că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, chestiune care nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece pârâtul este proprietarul terenului (ca urmare a desfiinţării titlului reclamantei prin hotărâre irevocabilă) şi reclamanta este proprietarul plantaţiilor.

Recurenta-reclamantă a menţionat că situaţia de fapt care stă la baza acţiunii promovate este deţinerea de către aceasta a proprietăţii plantaţiilor amplasate pe terenul pârâtului, drept în virtutea căruia s-a solicitat contravaloarea fructelor care aparţin proprietarului plantaţiilor, iar nu proprietarului terenului. Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii terenului, ceea ce, în opinia recurentei, înseamnă că a analizat în mod formal, fondul cauzei, fără a soluţiona cererea de probatorii a reclamantei, cu referire la aspecte străine de natura litigiului, fără nicio relevanţă în cererea formulată.

În practică şi doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia trimiterea spre rejudecare în cadrul apelului şi în temeiul prevederilor art. 480 din C. proc. civ. se impune şi în situaţiile în care instanţa a dispus formal asupra fondului cererii prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată, însă există lacune sau inadvertenţe ale motivării, lipsuri ale probatoriului sau orice altă situaţie care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului.

În cauza de faţă, nu este vorba despre probe considerate necesare de către instanţa de apel, ci despre nesoluţionarea şi ignorarea cu desăvârşire de către instanţa de fond a cererilor formulate de părţi. De asemenea, recurenta consideră că nesoluţionarea cererii de probatorii trebuie privită în contextul motivării instanţei de fond, care a reţinut ca unic argument nedovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului.

Soluţionând fondul cererii, instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea legii, dreptul de proprietate al pârâtului asupra plantaţiilor pomicole.

Curtea de Apel Constanţa a avut în vedere că terenul cu privire la care pârâtul a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate nu era exclus de la procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, ceea ce înseamnă că odată cu reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, pârâtul a obţinut şi dreptul de proprietate asupra plantaţiilor, reconstituirea vizând terenuri cu destinaţia "livadă".

Art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000 prevede că "pentru terenurile preluate de stat de pe care investiţiile nu fost vândute cu respectarea legii, foştii proprietari pot opta pentru alt amplasament, acceptat de aceştia, sau pentru despăgubiri plătite fie de către investitor, fie de către stat". Conform acestui text de lege, dincolo de imposibilitatea reconstituirii dreptului pe terenuri ocupate de investiţii, care reprezintă o chestiune tranşată definitiv, cu autoritate de lucru judecat, este reglementată situaţia terenului preluat de stat şi ocupat de investiţii vândute de stat cu respectarea legii.

Sintagma "vândute de stat cu respectarea legii" vizează inclusiv situaţia privatizării unor societăţi deţinute anterior de către stat, cum este şi cazul în speţă, I.A.S. Ostrov formând obiectul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/2000, prin care pachetul majoritar de acţiuni a fost dobândit de către C.. Unul dintre efectele contractului de vânzare-cumpărare acţiuni în cadrul procesului de privatizare este acela că activele intră în patrimoniul societăţii privatizate, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul reclamantei, care a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra activelor, inclusiv asupra plantaţiilor pomicole.

În accepţiunea recurentei, nu există temei care să conducă la dobândirea de către pârâtul B. a dreptului de proprietate asupra acestor active odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin emiterea titlurilor sale de proprietate. Prin reconstituirea dreptului de proprietate nu se realizează transferul dreptului asupra activelor din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtului, neexistând temei pentru un astfel de transfer.

De aceea, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial care reglementează atât reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, considerând că prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 18,2 ha pârâtul a dobândit şi activele asupra acestui teren (neindicând, de altfel, nici temeiul care să ateste existenţa transferului dreptului de proprietate asupra activelor de la reclamantă către pârât), cât şi prevederile legale care atestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra activelor, drept dobândit prin privatizare şi care a fost încălcat.

O ultimă critică se referă la faptul că instanţa de prim control judiciar nu a soluţionat cererea de probatorii formulată de apelanta-reclamantă în cadrul apelului.

Astfel, s-a arătat că în cuprinsul cererii de apel reclamanta a menţionat:

"în dovedirea apelului ne folosim de proba cu înscrisuri, iar pe fondul cererii solicităm administrarea tuturor probelor indicate în cererea de chemare în judecată".

Deşi instanţa de apel a reţinut cauza pentru a analiza pe fond criticile formulate, apreciind că nu este incident niciun motiv de anulare care să conducă la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, a omis că, prin cererea de apel, reclamanta a solicitat administrarea probelor indicate în acţiune.

În mod eronat Curtea de Apel Constanţa a reţinut, la pag. 14 din decizie, că reclamanta nu a susţinut faptul că doreşte administrarea probelor propuse prin cererea de chemare în judecată. Or, procedând în acest mod, instanţa a încălcat dreptul reclamantei la apărare şi administrarea probelor, precum şi dreptul la un proces echitabil. Aşadar, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. apreciază că judecata fondului cauzei s-a realizat pur formal, de vreme ce era absolut necesară administrarea probelor indicate în acţiunea introductivă.

S-a mai arătat că terenurile cu privire la care reclamanta a obţinut dreptul de proprietate (prin Titlul nr. 2446/15.05.2007) au fost şi sunt ocupate de plantaţii pomicole (livezi) şi plantaţii viticole. Aceste plantaţii sunt bunuri imobile prin incorporare, conform art. 537 C. civ., şi se află în proprietatea reclamantei, astfel cum reiese din evidenţele contabile ale societăţii ce urmau a fi verificate prin administarea probei cu expertiza contabilă asupra căreia instanţele anterioare nu s-au pronunţat, evidenţe care se regăsesc la dosarul cauzei. Recurenta a menţionat şi că la dosar a fost depusă adresa din 19 iunie 2012, emisă de Primăria Comunei Lipniţa, care atestă dreptul de proprieate al S.C. A. S.A. din anul 1992 şi până în prezent asupra plantaţiilor amplasate pe terenul de 18,2 ha.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii declarării recursului, faţă de dispoziţiile art. 485 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 RON, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-a respins excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată de către intimatul-pârât B. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 3 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia atacată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 27 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, cauza urmând să fie trimisă la această instanţă, în vederea administrării probelor solicitate şi admiterii cererii de chemare în judecată, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate de către Înalta Curte, noul C. proc. civ. nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului şi că soluţia care s-ar fi impus în faza procesuală a apelului era aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, însă acest motiv este nefondat.

Contrar celor susţinute de recurentă, hotărârea nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

O interpretare extinctivă a dispoziţiilor referitoare la necercetarea fondului nu poate fi acceptată, intrarea sau neintrarea în cercetarea fondului decurge din cuprinsul soluţiei pronunţate, iar nu din motivarea sau nemotivarea unei soluţii din care rezultă totuşi, în mod evident, rezolvarea pe fond a cauzei.

Cele două situaţii - nepronunţarea asupra fondului, respectiv nemotivarea - sunt concepte esenţial diferite.

Soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului înseamnă admiterea greşită a unei excepţii procesuale peremptorii ori cazul - insolit - în care instanţa s-a pronunţat asupra a altceva decât s-a cerut, înţelegând fundamental greşit limitele învestirii sale (în acest caz, de fapt, neavând loc o judecată).

De vreme ce apelul este devolutiv, alte ipoteze precum nemotivarea hotărârii, motivarea incompletă, lacunară, incorectă, administrarea unui probatoriu insuficient ori încălcarea unor reguli procedurale nu pot fi echivalate cu o nejudecare a fondului.

În realitate, instanţa de fond a intrat în cercetarea fondului, iar decizia pronunţată în apel răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Această din urmă decizie cuprinde în considerente obiectul şi susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că lipsa pronunţării asupra probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată nu atrage nulitatea hotărârii nici din perspectiva dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, întrucât vătămarea invocată de apelanta-reclamantă putea să fie remediată în calea de atac devolutivă a apelului. Aşadar, partea avea posibilitatea să solicite administrarea în apel a tuturor probatoriilor concludente şi pertinente, potrivit art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la nesoluţionarea cererii de probatorii formulate în cadrul apelului, de vreme ce apelanta-reclamantă nu a solicitat administrarea de probe în calea de atac devolutivă, fiind consemnat în partea introductivă a deciziei recurate că "apărătorii părţilor precizează că nu mai au alte probe de administrat ori cereri prealabile de formulat şi solicită cuvântul pentru dezbateri asupra fondului cauzei".

De altfel, probele despre care se susţine că era necesar a fi administrate (proba testimonială pentru dovedirea relei-credinţe a intimatului-pârât, expertiza contabilă pentru a dovedi întinderea prejudiciului şi proba cu interogatoriul pentru a dovedi reaua-credinţă) nu erau utile cauzei şi nu îndeplineau nici cerinţele art. 255 din Codul de procedură civilă. Aceasta, deoarece multe dintre problemele de drept supuse analizei în prezenta cauză au primit dezlegări definitive sau irevocabile din partea instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, faţă de împrejurarea că dezlegarea problemei de drept rezolvă şi chestiunea relei sau bunei-credinţe, probarea unor situaţii de fapt prin intermediul martorilor sau a probei cu interogatoriului nu putea avea forţă juridică superioară prezumţiilor absolute instituite de dispoziţiile legii, în privinţa dreptului de proprietate.

Atât timp cât, prin dezlegări definitive în alte cauze, s-a stabilit valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, care poartă asupra unui teren din categoria de folosinţă "livadă" şi nulitatea titlului de proprietate al reclamantei asupra aceluiaşi teren, orice altă probă administrată în cauză ar fi devenit inutilă.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial care reglementează atât reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, apreciind că prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 18,2 ha pârâtul a dobândit şi activele asupra acestui teren (neindicând, de altfel, nici temeiul care să ateste existenţa transferului dreptului de proprietate asupra activelor de la reclamantă către pârât), cât şi prevederile legale care atestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra activelor, drept dobândit prin privatizare şi care a fost încălcat.

În concret, se invocă faptul că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000, întrucât s-a reţinut că pârâtul B. este proprietarul terenului şi al plantaţiilor de cais şi piersic aflate pe teren. Recurenta consideră că plantaţiile reprezintă "active" ale societăţii obţinute în cadrul procesului de privatizare, iar dreptul de proprietate al pârâtului nu putea fi reconstituit.

Critica este nefondată. Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. stabilesc fără echivoc că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă.

În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa de prim control judiciar nu a interpretat şi nici nu a aplicat greşit normele de drept material, hotărârea pronunţată în apel fiind legală.

În considerentele deciziei atacate, s-a reţinut că nu se contestă existenţa plantaţiilor pe terenul în discuţie, ci dreptul de proprietate pe care îl invocă reclamanta asupra acestor plantaţii. S-a mai arătat că aceasta era chestiunea de drept ce se impunea a fi dezlegată în apel, având în vedere dispoziţiile de drept substanţial aplicabile şi reţinând, cu putere de lucru judecat, aspectele care au fost deja judecate în litigiile soluţionate definitiv şi irevocabil.

Astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti aflate la dosar, unul dintre aspectele de legalitate a titlurilor de proprietate emise pârâtului, verificate de către instanţa de judecată, a constat în posibilitatea legală de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se aflau, la data formulării cererilor, plantaţii de viţă de vie şi de pomi fructiferi, care nu au natura investiţiilor funcţionale sau a celorlalte investiţii enumerate expres de lege. Prin decizia civilă nr. 69R din 2 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în dosarul nr. x/2010, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâtului B. i-a fost reconstituit, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenului agricol cu plantaţii, în suprafaţă de 18,2 ha, reconstituirea fiind făcută conform Legii nr. 1/2000, pe vechiul amplasament deţinut de autorii săi.

S-a constatat, de asemenea, că terenurile cu plantaţii, cum este cel în discuţie, nu era exclus de la procedura de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, acesta fiind motivul pentru care Agenţia Domeniilor Statului refuza să emită protocoalele de predare-primire către comisiile locale de fond funciar.

Potrivit procesului-verbal nr. x din 8 martie 2012, intimatul-pârât B. a fost pus în posesia terenului cu destinaţia de "livadă", reconstituirea dreptului de proprietate astfel realizată şi constatată a fi legală prin hotărâre judecătorească irevocabilă, însemnând intrarea în patrimoniul titularului titlului de proprietate a suprafeţei de teren cu destinaţia existentă, în cazul de faţă "teren livadă", cu tot cu plantaţiile aflate pe el.

Având în vedere dezlegarea dată acestei chestiuni juridice, dovada cu privire la proprietatea asupra plantaţiilor nu poate fi făcută prin invocarea procedurii de privatizare a societăţii care a utilizat, la un anumit moment aceste terenuri, dobândirea proprietăţii plantaţiilor nefiind făcută prin efectul legii.

În acest context, Înalta Curte reţine că reclamanta nu poate să pretindă că este titular al dreptului de proprietate asupra plantaţiilor de cais şi de piersic aflate pe terenul pârâtului B., motiv pentru care, în mod corect au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile formulate împotriva acestuia din urmă.

Aşadar, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunţate în apel sunt nefondate, soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, nefiind regăsite în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante S.C. A. S.A., în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o va obliga pe aceasta la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 12 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.