Statutory limitations on post-maturity interest debt; validity of payment suspension as interruption or waiver of prescription under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 11.10.2019, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de 443.522 euro, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 1.160.000 euro, calculată pentru perioada octombrie 2007- octombrie 2016, de 789.768 euro, reprezentând chiria de 7.075 euro/pe lună, conform Addendum la contractul nr. x/2005, după compensare, aferentă perioadei mai 2005- octombrie 2016, mai puţin pentru perioada iulie 2009-mai 2010, în total 126 luni, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11.02.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă, din cadrul aceluiaşi tribunal, care a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

La 12.02.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere precizatoare şi modificatoare a acţiunii, arătând că dobânda legală solicitată este aferentă perioadei decembrie 2007- octombrie 2016. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 256.781 euro, reprezentând fructele civile aferente perioadei mai 2005- octombrie 2008, respectiv 42 de luni, iar pentru perioada iunie 2010- octombrie 2016 a solicitat plata unui procent de 1/2 din chiriile încasate de pârâtă, la care se dobânda legală în privinţa fructelor civile şi a chiriei.

Prin sentinţa civilă nr. 1559/08.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

2. Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 143/27.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de fond, în vederea cercetării pe fond a cauzei.

În motivare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7 şi art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1839 C. civ. din 1864, coroborat cu art. 26 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă a susţinut că nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că poziţia exprimată de către intimata-pârâtă în perioada 2009-2016 nu ar valora o recunoaştere a debitului principal, susţinând că au fost ignorate înscrisurile de la dosar.

În acest sens, a arătat că în cadrul litigiului purtat anterior, respectiv dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, în toate actele procedurale întreprinse, intimata-pârâtă nu a negat faptul că ar datora preţul imobilului, însă a hotărât suspendarea plăţii acestuia, în temeiul art. 11 din contractul nr. x/26.04.2005 şi a art. 1364 C. civ. din 1864, până la soluţionarea unor litigii dintre părţi, în care s-a invocat evicţiunea.

Conform recurentei-reclamante, suspendarea preţului, care a fost condiţionat până la încetarea oricăror tulburări, echivalează cu o recunoaştere expresă a debitului principal pe toată perioada soluţionării celor două litigii purtate anterior.

Astfel, începând cu luna ianuarie 2009, data când intimata a invocat suspendarea plăţii preţului, şi până la 18.11.2016, momentul când a efectuat plata, recurenta a subliniat că a fost întrerupt cursul prescripţiei pentru debitul principal.

Potrivit recurentei-reclamante, în contextul în care, instanţele de judecată au apreciat că suspendarea plăţii preţului de către intimata-pârâtă a fost justificată prin soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect rezoluţiunea contractului nr. x/26.04.2005, în aceleaşi condiţii au reţinut că plata restului de preţ era afectată de o condiţie suspensivă şi care a subzistat până la 08.11.2016.

Prin urmare, susţine recurenta, decizia de suspendare a restului de preţ are caracterul unei obligaţii sub condiţie suspensivă, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958, pentru dreptul afectat de un termen suspensiv sau o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării condiţiei.

Concluzionând, a susţinut că în tot cursul judecării litigiilor ce au avut ca obiect rezoluţiunea contractului nr. x/26.04.2005, respectiv perioada 2009-2016, cursul prescripţiei a fost întrerupt, ca urmare a recunoaşterii succesive a datoriei, reprezentând rest de plată şi a instituirii de către debitorul obligaţiei a unei condiţii suspensive de achitare a preţului.

Subliniind că pârâta a hotărât suspendarea plăţii preţului vânzării şi că a indicat şi motivele în cadrul dosarului nr. x/2008, coroborat cu plata preţului la 08.11.2016, recurenta-reclamantă a arătat că aceste aspecte echivalează cu o renunţare la invocarea excepţiei prescripţiei, în conformitate cu art. 1839 C. civ. din 1864.

Din această perspectivă, a relevat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că dispoziţiile art. 1839 C. civ. din 1864 au fost abrogate implicit prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, întrucât intrarea în vigoare a acestui act normativ nu a condus la abrogarea tuturor dispoziţiilor C. civ. din 1864 referitoare la prescripţie, deoarece au fost menţinute expres sau implicit numeroase dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă, numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor acestuia sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele.

De asemenea, a invocat şi unele aspecte teoretice precum şi decizia nr. 35/23.11.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la delimitarea câmpului de aplicare a Decretului nr. 167/1958 şi a C. civ. din 1864.

În final, a reiterat faptul că, prin poziţia adoptată şi exprimată ferm în perioada 2009-2016 de către intimată, constând în recunoaşterea sumei datorate cu titlu de rest de preţ, se poate considera că aceasta, pe de o parte, a renunţat la invocarea excepţiei prescripţiei, iar, pe de altă parte această conduită echivalează cu o promisiune de a executa obligaţia, având drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea de către beneficiarul acestei promisiuni a dreptului la acţiune pentru a obţine condamnarea promitentului la executarea prestaţiei datorate.

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 şi art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1839 C. civ., coroborat cu art. 26 din Decretul nr. 167/1958, precizând că este eronat raţionamentul instanţei de apel cu privire la faptul că nu a intervenit întreruperea cursului prescripţiei în perioada 2009-2016. De asemenea, mai arată că intimata a recunoscut debitul principal şi a hotărât suspendarea plăţii preţului imobilului.

Preliminar, se constată că recurenta nu critică decizia apelată din perspectiva faptului că prescripţia este împlinită în privinţa capetelor de cerere având ca obiect fructele civile şi chiria.

În aceste condiţii, criticile vizează doar capătul de cerere vizând dobânda şi ele vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Înalta Curte, notează că instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, context în care a subliniat că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Astfel, faţă de caracterul accesoriu al sumei reprezentând dobânda legală, având în vedere că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al debitului principal s-a constat că s-a împlinit termenul de prescripţie şi cu privire la pretenţiile solicitate în cauză cu titlu de dobândă.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obţine suma de 443.522 euro, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 1.160.000 euro, calculată pentru perioada decembrie 2007- octombrie 2016, în contextul în care plata finală a preţului imobilului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005 a fost efectuată la 08.11.2016.

Având în vedere situaţia litigioasă între părţi referitoare la imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă susţine că termenul de prescripţie a fost întrerupt, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaştere a debitului principal în perioada 2009-2016, constând în hotărârea intimatei de suspendare a plăţii preţului imobilului.

În acest sens arată că pe parcursul soluţionării dosarului nr. x/2012, intimata nu a negat că datorează restul de preţ, însă a hotărât să suspende plata acestuia, în conformitate cu art. 11 din contract şi art. 1364 C. civ. din 1864, până la soluţionarea unor litigii dintre părţi, iar, plata finală a fost efectuată la 08.11.2016.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte reţine că aceste apărări au fost avute în vedere de instanţa de apel, nefiind ignorate înscrisurile de la dosar, cu referire la actele procedurale emise de intimată.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a statuat că, deşi reclamanta a susţinut că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres în cadrul dosarului nr. x/2012 că datorează restul de preţ, aceasta nu a indicat când anume ar fi intervenit recunoaşterea datoriei, în ce modalitate concretă şi care au fost acele recunoaşteri succesive care au împiedicat împlinirea termenului de prescripţie. Totodată, instanţa de apel a statuat că obiectul dosarului nr. x/2012 a constat în acţiunea în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate nr. 125/26.04.2005, iar potrivit considerentelor din decizia nr. 1186/10.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă suspendarea plăţii restului de preţ a fost determinată printre altele şi de nepredarea întregului imobil.

Ca atare s-a argumentat că, în condiţiile în care suspendarea plăţii preţului determinată de o eventuală compensare parţială a datoriei, ca urmare a formulării unei cereri reconvenţionale de către intimată, nu reprezintă o recunoaştere pură şi simplă a debitului principal aptă să conducă la întreruperea termenului de prescripţie, instanţa de apel a stabilit în mod corect că nu a avut loc o recunoaştere a dreptului principal de către intimată.

Prevalându-se de plata restului de preţ la 08.11.2016, recurenta tinde să demonstreze o altă cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, însă astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată această plată a fost făcută după împlinirea termenului de prescripţie, context în care o eventuală întrerupere nu mai poate fi pusă în discuţie.

Prin urmare, criticile recurentei vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi primite, întrucât recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică, necondiţionată şi să indice exact dreptul la care se referă.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la renunţarea de către intimată la invocarea excepţiei prescripţiei, în raport cu art. 1839 C. civ. din 1864, dedusă din suspendarea plăţii preţului şi achitarea acestuia la o dată ulterioară de către intimată.

Înalta Curte notează că o eventuală renunţare la invocarea acestei nu poate fi analizată prin prisma art. 1839 C. civ. din 1864, textul legal fiind abrogat implicit, împreună cu celelalte dispoziţii ce ţin de prescripţia extinctivă a drepturilor de creanţă din Titlul XX "Despre prescripţie", odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, sens în care la art. 26 se statuează că "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă".

Aşadar, în condiţiile în care Decretul nr. 167/1958 a reglementat această instituţie prin norme de drept public, aplicabile din oficiu, a fost înlăturat principiul disponibilităţii, deci şi caracterul de ordine privată al normelor, astfel că posibilitatea de a renunţa la invocarea sancţiunii civile a devenit incompatibilă cu regimul prescripţiei în accepţiunea actului normativ enunţat.

O ultimă chestiune pusă în discuţie se referă la incidenţa art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prin prisma căreia recurenta susţine că decizia de suspendare a plăţii restului de preţ are valenţa unei obligaţii sub condiţie suspensivă, aspect reţinut şi prin decizia civilă nr. 361/05.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a subzistat până la 08.11.2016.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în prezentul recurs, ea fiind formulată omisso medio. Astfel, se reţine că hotărârea tribunalului de respingere ca prescrisă a întregii acţiuni a fost criticată în apel exclusiv prin prisma motivelor referitoare la întreruperea sau renunţarea la invocarea excepţiei prescripţiei, nefiind formulată o critică distinctă cu privire la vreun drept aflat sub condiţie suspensivă, context în care termenul de prescripţie ar începe să curgă de la un alt moment, pentru ca instanţa de apel să statueze, printr-un raţionament judiciar propriu, asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, nefiind dezlegată o astfel de problemă în apel, ea nu poate constitui obiect al controlului de legalitate direct în recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143/27.01.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.